15 Martie 1820 – A început revolta țăranilor din Semlac, Arad, împotriva notarului, care a adunat ilegal de la săteni, mari sume de bani. Mișcarea a fost semn de nemulțumire și împotriva comitelui (prefectului), care nu lua măsuri de îndepărtare a notarului din primărie.

La începutul secolului al XIX-lea, românii din vestul țării trăiau sub o administrație străină care, de multe ori, se arăta nedreaptă și abuzivă față de populația majoritar românească. În acest context de tensiuni sociale și administrative, ziua de 15 martie 1820 a rămas în memoria locală ca momentul în care țăranii din satul Semlac, din zona Arad, s-au ridicat împotriva abuzurilor autorităților locale.

Nemulțumirea oamenilor avea o cauză clară: notarul local adunase de la săteni sume mari de bani în mod ilegal, folosindu-se de poziția sa pentru a stoarce comunitatea de resursele sale. Pentru țăranii români, care trăiau deja greu din munca pământului, aceste biruri nedrepte reprezentau nu doar o povară economică, ci și o ofensă adusă demnității lor.

Oamenii au încercat mai întâi să caute dreptate pe cale administrativă. Plângerile lor au ajuns la comitele districtului, echivalentul prefectului de astăzi,, însă acesta nu a luat nicio măsură pentru a-l îndepărta pe notarul abuziv. Lipsa de reacție a autorităților a amplificat indignarea satului. În ochii țăranilor, nu mai era vorba doar de un funcționar corupt, ci de un sistem care ignora dreptatea și vocea românilor.

Astfel, în ziua de 15 martie 1820, răbdarea comunității s-a sfârșit. Țăranii din Semlac s-au ridicat împotriva notarului și a nedreptății pe care acesta o reprezenta. Revolta lor a fost expresia directă a dorinței de dreptate și a nevoii de a apăra munca și onoarea familiilor lor. Departe de a fi un simplu conflict local, acest episod reflectă spiritul de rezistență al românilor din Transilvania și Banat, care de-a lungul veacurilor au înfruntat nedreptatea cu curaj.

Chiar dacă revolta nu a schimbat imediat structura administrației locale, ea a demonstrat că oamenii simpli nu erau dispuși să accepte la nesfârșit abuzurile. În istoria satelor românești, astfel de momente au reprezentat semințele conștiinței sociale și naționale care aveau să se dezvolte în deceniile următoare.

Revolta de la Semlac din 1820 rămâne, așadar, un episod grăitor despre demnitatea țăranului român. În fața nedreptății, oamenii locului au ales să se ridice și să spună „destul”. Prin gestul lor, au arătat că libertatea și dreptatea nu sunt doar idealuri ale marilor conducători sau ale revoluțiilor celebre, ci și ale comunităților mici, unde fiecare om își apără cu hotărâre munca, familia și onoarea.

Astfel de momente, aparent mărunte în marile cronici ale istoriei, alcătuiesc de fapt temelia spiritului românesc, un spirit care nu acceptă umilința și care, atunci când este împins la limită, știe să se ridice cu demnitate.

Articolul 15 Martie 1820 – Revolta țăranilor români din Semlac, Arad apare prima dată în Glasul.info.

La numai câteva săptămâni după proclamarea Unirii Transilvaniei cu România, hotărâtă la 1 Decembrie 1918, începutul anului 1919 a găsit vestul țării într-o stare tensionată, dominată de incertitudine, propagandă și confruntări armate. În lunile ianuarie–februarie plutea încă, în anumite cercuri politice și militare de la Budapesta, iluzia menținerii „Ungariei Mari”, alimentată de o atmosferă ostilă față de românii care își afirmaseră dreptul la autodeterminare.

21 februarie 1919 – Aradul sub presiune

În ziua de 21 februarie 1919, la Arad sosește generalul francez Gondrecourt, noul comandant militar al trupelor aliate din zonă. Pentru românii ardeleni, prezența unui reprezentant al Antantei părea o garanție a respectării principiilor proclamate de președintele american Woodrow Wilson și asumate la Conferința de Pace de la Paris: dreptul popoarelor la autodeterminare și recunoașterea voinței majorității.

Realitatea din teren s-a dovedit însă mult mai dură.

Generalul maghiar Károly Soós, comandant militar al forțelor ungare din regiune, a dispus desființarea Gărzilor Naționale Române, structuri formate pentru menținerea ordinii și apărarea comunităților românești, și a ordonat ocuparea sediului Consiliului Național Român din Arad. Acest consiliu era expresia legitimă a voinței românilor ardeleni, continuator al structurilor care organizaseră Marea Adunare de la Alba Iulia.

Gestul nu a fost unul administrativ, ci unul simbolic și politic: o încercare de a lovi în autoritatea românească locală și de a submina procesul de integrare a Transilvaniei în statul român.

Abuzuri și teroare în județ

În județ, formațiuni militare maghiare au trecut la acte de intimidare, abuzuri și crime împotriva populației românești. Era o perioadă în care ordinea veche se prăbușea, iar cea nouă nu era încă consolidată. În acest vid de putere, comunitățile românești au fost ținta unor presiuni menite să le slăbească voința și să le descurajeze speranța.

Prefectul român al județului, Iustin Marsieu, a protestat ferm față de aceste abuzuri. Demersurile sale către comandamentul aliat, reprezentat de generalul Gondrecourt, exprimau nu doar indignarea personală, ci vocea unei întregi comunități care își apăra drepturile dobândite prin jertfă și voință democratică.

Cu toate acestea, generalul francez nu a intervenit decisiv. Mai mult, în fața amenințărilor la adresa prefectului, l-a sfătuit pe acesta să părăsească orașul, oferindu-i protecție militară pentru retragere. Pentru românii ardeleni, acest gest a fost perceput ca o dezamăgire: idealurile proclamate în marile capitale europene păreau să se lovească de realitățile geopolitice și de calculele diplomatice.

Demnitatea românească în fața încercării

Evenimentele din 21 februarie 1919 nu au însemnat însă o capitulare morală. Dimpotrivă. Ele au întărit convingerea că Unirea nu putea fi apărată doar prin declarații și rezoluții, ci prin organizare, solidaritate și, la nevoie, prin jertfă.

Românii din Arad și din întregul vest al Transilvaniei au rămas statornici în hotărârea lor. Gărzile desființate formal au continuat, în multe locuri, să existe în spirit; Consiliile Naționale au rămas puncte de coeziune; iar credința în dreptatea cauzei românești a devenit mai puternică tocmai prin adversitate.

Istoria a demonstrat că acele presiuni nu au putut întoarce cursul voinței naționale. În lunile următoare, Armata Română a intervenit pentru a asigura stabilitatea și a proteja populația, iar procesul de integrare a Transilvaniei în statul român a devenit ireversibil.

O lecție a istoriei

21 februarie 1919 rămâne o zi simbolică pentru Arad și pentru Transilvania: o zi în care s-a văzut limpede că libertatea nu este doar proclamată, ci apărată; că idealurile naționale nu sunt doar cuvinte, ci angajamente asumate în fața istoriei.

În fața presiunilor, românii nu au renunțat. Au rămas ancorați în hotărârea exprimată la Alba Iulia și în credința că dreptatea istorică, chiar dacă întârzie, nu poate fi înfrântă.

Astfel de momente ne amintesc că statul român modern s-a clădit nu doar prin tratate și negocieri, ci prin demnitatea și curajul celor care, în clipe grele, au ales să nu-și plece fruntea.

Articolul 21 februarie 1919 – Generalul Karoly Soos a dispus la Arad desfiinţarea Gărzilor Naţionale Române şi ocuparea sediului Consiliului Naţional Român apare prima dată în Glasul.info.

La 27 Noiembrie 1919 organele Siguranţei de stat au descoperit o organizaţie iredentistă din Arad, ce are denumirea de IME (Iredentista Magyar Egyesulet). Au fost arestaţi şaptezeci şi unu de membri ai acestei organizatii, la care s-au găsit scrisori compromiţătoare, arme, muniţii. Arestaţii au fost escortaţi ieri dimineaţă la Timişoara şi predaţi Curţii Marţiale.

Această organizaţie a fost înfiinţată încă în toamna anului 1919, iar cea dintâi şedinţă s-a ţinut la 27 noiembrie 1919 şi cea din urmă la 31 ianuarie 1921. Scopul acestei societăţi, precizat înstatute,era “eliberarea ungurilor … prin răscoală naţională maghiară!” Membrii societătii au fost organizaţi după sistem militar în plutoane şi fiecare pluton avea un comandant cu educaţie militara.. Afacerile societătii erau în conducerea unui consiliu de cinci persoane.

1919 – Românii din Arad opresc din nou un atentat la ființa Națiunii

La doar câteva luni după Marea Unire, când România Mare abia se năștea, iar rănile războiului încă sângerau în sufletele oamenilor, românii din Arad au fost puși din nou în fața unei încercări decisive. În toamna anului 1919, în umbra reconstruirii țării, agenții Siguranței au descoperit existența unei organizații clandestine, periculoase și agresive: IME ( Iredentista Magyar Egyesulet).

Această structură secretă, după cum dezvăluiau anchetele vremii, funcționa după reguli militare, împărțită în plutoane, fiecare cu propriul comandant instruit. Membrii ei nu erau simpli simpatizanți, ci indivizi radicalizați, convinși că pot răsturna ordinea de drept, că pot sfărâma voința de libertate a românilor și că prin „răscoală națională maghiară” ar putea întoarce destinul istoric al Ardealului.

În ziua de 27 noiembrie 1919, Siguranța Statului a lovit decisiv. 71 de membri ai organizației au fost arestați, asupra lor găsindu-se arme, muniții, corespondență conspirativă și planuri de destabilizare. Faptul că acești conspiratori au fost descoperiți cu doar câteva luni după Unire arată limpede cât de fragilă era pacea și cât de multă vigilență cerea consolidarea României Mari.

A doua zi, arestații au fost escortați la Timișoara și predați Curții Marțiale, un semnal ferm că statul român nu va tolera sub nicio formă acțiuni care urmăresc dezmembrarea sau subminarea unității naționale. Conform mărturiilor publicate ulterior în ziarul „Românul”, organizația fusese activă între 27 noiembrie 1919 și 31 ianuarie 1921, timp în care a încercat să creeze o rețea subversivă, cu structuri bine definite și conducere în cinci membri.

Valoarea națională a acestui episod

Descoperirea IME nu este doar un episod polițienesc; este o filă importantă în lupta românilor pentru păstrarea neatinsă a hotarelor și a unității naționale. Anul 1919 nu a însemnat doar încununarea aspirațiilor noastre istorice, ci și începutul unui drum greu, presărat cu provocări. Dușmanii din umbră nu au acceptat ușor prăbușirea vechilor imperii și nașterea statelor naționale.

Însă România a dovedit atunci, ca și în alte rânduri, că are instituții capabile, oameni vigilenți și o conștiință națională solidă. Românii din Arad și din întreaga Transilvanie au înțeles că libertatea lor nu este un dar, ci o cucerire care trebuie apărată zi de zi.

O lecție pentru generațiile de astăzi

Episodul IME este o reamintire că unitatea națională nu este garantată pentru totdeauna, că există mereu forțe care, într-o formă sau alta, încearcă să submineze suveranitatea României. În fața lor, statul român, atunci ca și acum, trebuie să fie vigilent, ferm și încrezător în dreptatea istorică a existenței sale.

Spiritul românesc biruiește nu doar în bătălii deschise, ci și în confruntările nevăzute, în lupta cu cei care vor să ne destabilizeze, să ne dezbine, să ne răstoarne drumul firesc al istoriei.

În 1919, românii au demonstrat din nou că sunt un neam care își apără pământul, libertatea și destinul. Iar memoria celor care au vegheat atunci asupra Ardealului trebuie păstrată ca o pildă de patriotism, de demnitate și de responsabilitate națională.

Articolul 27 Noiembrie 1919 – Organele Siguranţei de stat au descoperit o organizaţie iredentistă din Arad, ce are denumirea de IME (Iredentista Magyar Egyesulet) apare prima dată în Glasul.info.

La 10 septembrie 1848, în satul Nădab, județul Arad, astăzi parte a orașului Chișineu-Criș, s-a scris cu sânge o pagină dureroasă din istoria neamului românesc. Acolo, câteva mii de români, țărani simpli, dar plini de demnitate, s-au ridicat împotriva încercării autorităților maghiare de a-i forța să se înroleze în armata ungară, într-un război care nu era al lor.

Acești țărani, înarmați doar cu coase și furci, au ales să spună „nu” în fața unei nedreptăți. Ei nu voiau să lupte sub steag străin împotriva fraților lor, nu voiau să-și verse sângele pentru o cauză care nu le aparținea. În glasul lor răsunau aceleași principii de libertate, dreptate și demnitate care, în acele vremuri, aprindeau întreaga Europă.

Însă răspunsul autorităților a fost unul crud și neiertător. Trupele militare trimise din Arad au deschis focul, iar trei români au fost executați pe loc, împușcați doar pentru că au îndrăznit să spună „nu”. Alții au fost arestați și aruncați în temnițele de la Nagyvárad (Oradea), Arad și Szeged, unde au îndurat umilințe și suferințe.

Iată ce spun sursele documentare despre acest incident din toamna anului 1848:

“10 Septembrie 1848. Nădab – conflictul dintre câteva mii de români, înarmaţi cu coase, refuzând recrutarea în armata ungară, şi unităţile militare din Arad, ce omoară şi ucid mai mulţi răsculaţi. Trei țărani români sunt împușcați pe loc pentru că s-au opus recrutării. La 10 septembrie 1848, unitățile militare maghiare din Arad au ucis 3 români la Nadab (acum parte a Chișineu-Crișului) după un conflict cu câteva mii de localnici înarmați cu coase, care au refuzat recrutarea în armata maghiară, în timp ce alții au fost închiși la Nagyvárad (astăzi Oradea), Arad și Szeged.”

Jertfa de la Nădab nu a fost un simplu incident local. Ea este parte din rezistența mai largă a românilor transilvăneni din 1848, care, în fața unei duble asupriri,sociale și naționale, s-au ridicat pentru libertate și pentru afirmarea identității lor românești. Țăranii care au căzut la Nădab nu au purtat uniforme, nu au avut arme moderne, dar au avut curajul de a înfrunta tirania cu piepturile lor goale și cu credința în Dumnezeu și în dreptatea cauzei lor.

Astăzi, la peste un veac și jumătate de la acea jertfă, datoria noastră este să nu-i uităm. Ei sunt parte din șirul nesfârșit de martiri ai neamului, care și-au dat viața pentru ca noi să trăim liberi pe acest pământ.

Nădab ne amintește că românii nu s-au plecat niciodată în fața nedreptății și că fiecare picătură de sânge vărsată pentru demnitatea națională a hrănit rădăcinile libertății noastre. În fața sacrificiului lor, să ne înclinăm cu recunoștință și să păstrăm vie memoria celor trei români împușcați pe 10 septembrie 1848 – simpli țărani, dar adevărați eroi ai națiunii române.

Articolul 10 Septembrie 1848 – La Nădab, jud. Arad, mii de țărani români înarmaţi cu coase refuză recrutarea în armata ungară. Unii sunt împușcați pe loc apare prima dată în Glasul.info.

Pe 19 iunie 1824, în satul Șepreuș (județul Arad, Transilvania), a izbucnit o răscoală țărănească românească împotriva autorităților nobiliare locale. Satul Șepreuș, Comitatul Zarand (astăzi în județul Arad, România), era parte a Principatului Transilvan sub dominație habsburgică. Evenimentul este cunoscut în istorie ca Răscoala de la Șepreuș, un moment semnificativ de rezistență socială a iobagilor români transilvăneni din secolul al XIX-lea.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, iobagii români din Transilvania trăiau în condiții grele, supuși corvezilor și abuzurilor nobilimii maghiare.Reformele tărăgănate ale imperiului habsburgic nu aduceau schimbări reale în statutul țăranilor, iar nemulțumirea socială creștea.Satul Șepreuș era parte din comitatul Zarand și avea o populație românească majoritară.

La data de 19 iunie 1824, țăranii din Șepreuș s-au ridicat împotriva administrației nobiliare, refuzând să mai accepte obligațiile feudale impuse. Ei au cerut abolirea robotei, drepturi asupra pământului pe care îl lucrau și recunoașterea statutului lor ca oameni liberi.Răscoala a fost reprimată cu brutalitate de către autorități, iar liderii locali au fost arestați sau pedepsiți.

Cauzele răscoalei au fost împovărarea țăranilor iobagi români prin corvezi (muncă forțată pe moșia nobilului), dijme și taxe, lipsa drepturilor politice și civile pentru români în comparație cu nobilimea maghiară sau populația sasă și secuiască, promisiuni neonorate din partea autorităților habsburgice privind ușurarea situației țărănimii precum și abuzuri locale ale nobilimii în Șepreuș, care forța țăranii să muncească peste obligațiile impuse de lege.

Iată cum suna una dintre puținele relatări ale vremii:

“19 iunie 1824 – Răscoala de la Şepreuş – solgăbirăul Plasei Chişineu și un corp de soldaţi au venit la Şepreuş şi au încercat să-i oblige pe săteni să accepte condiţiile impuse de familia Czárán, ameninţându-i că în caz contrar vor distruge satul. Şepreuşenii nu s-au lăsat intimidaţi ci, înarmaţi cu furci, bâte şi bolovani, i-au alungat pe solgăbirău şi pe soldaţii din subordinea acestuia, inclusiv pe vicecomitele care venise de la Arad.”

Desfășurarea răscoalei – 19 iunie 1824

Țăranii români din Șepreuș se adună în fața casei nobiliare și refuză munca în folosul moșierului. Se cere eliminarea corvezilor, dreptul de proprietate asupra pământului și tratarea lor ca oameni liberi.Au loc ciocniri violente, iar autoritățile locale solicită intervenția militară pentru a restabili ordinea. Mai mulți țărani sunt arestați, iar liderii locali sunt anchetați și pedepsiți.

Înăbușirea violentă a răscoalei

Reprimarea a fost rapidă și dură, dar evenimentul a fost menționat în corespondența oficială imperială de la Viena. A generat ecouri în alte sate românești din Zarand și din comitatele vecine, deși nu s-a transformat într-o răscoală generalizată.Este considerată o anticipare a marilor mișcări sociale și naționale din 1848 în Transilvania.

Deși nu a avut amploarea unor răscoale ca cea a lui Horea, Cloșca și Crișan (1784), răscoala de la Șepreuș este un exemplu de luptă locală pentru drepturi sociale, parte a tensiunilor care aveau să ducă în cele din urmă la mișcările revoluționare din 1848.Este considerată o dovadă a rezistenței românilor din Transilvania în fața exploatării feudale și o etapă importantă în formarea conștiinței naționale și sociale.

Raportul oficial al administrației comitatului Zarand către guvernul imperial menționează „un spirit de nesupunere și revoltă în rândul valahilor iobagi de la Șepreuș”.Însemnările unui preot român local, păstrate în arhivele bisericești, vorbesc despre „mânia norodului ce nu mai putea suferi apăsarea și batjocura”.

„Răscoala de la Șepreuș, deși locală și rapid reprimată, a arătat că țărănimea română nu mai era dispusă să accepte statutul de iobag fără luptă. Este o mărturie clară a maturizării conștiinței sociale și naționale a românilor transilvăneni.”
— Fragment din Istoria Transilvaniei, vol. II, Ed. Academiei Române

Articolul 19 Iunie 1824 – Răscoala de la Şepreuş din județul Arad, răscoala țăranilor români împotriva opresiunii maghiare apare prima dată în Glasul.info.

La 23 martie 1873 la Sâmbăteni, în județul Arad are loc protestul Corpului reprezentativ al comunei Sâmbăteni, împotriva măsurilor privind îngrădirea autonomiei comunale şi interzicerea folosirii limbii române în administrația locală.

Evocator pentru această măsură discriminatoare a statului ungar împotriva identității românești este și raportul avocatului arădean Mircea V. Stănescu, adresat Curiei regale din Budapesta (în anul 1873), prin care protestează împotriva interdicției instituite de autorități privind utilizarea limbii române în administrație și justiție.

Relevant pentru lupta de opoziție împotriva maghiarizării totale a administrației și a justiției de către statul ungar este și articolul apărut în ziarul Albina din 30 martie 1873, anul VIII, nr. 21, articol intitulat “Terorism politic național”:

“Sâmbăteni, comitatul Aradului, în 23 mart 1873, din partea corpului reprezentativ comunal, despre ședința extraordinară, ținută astăzi, și convocată la cererea unei părți a patra din membrii săi in obiectul ordinațiunei dlui vice-comite comitatensu dd. 11 martie a. c. nr. 1991, prin care se respinge apelat’a comunei din 29 fauru a. c. relativa la ordinațiunea dlui vice-comite din 4 fauru 1873, nr. 1081, in caus’a uzului limbei române ân afacerile oficiale ale comunei.”

Fragment dintr-un articol din ziarul Albina din 30 martie 1873, anul VIII, nr. 21

După compromisul din 1867 și instalarea dualismului austro-ungar, Ungaria a fost tot mai agresivă derulând campanii de stat pentru maghiarizarea românilor de pe teritoriul Transilvaniei și Ungariei. Doar momentul 1 Decembrie 1918 a stăvilit această uriașa campanie de genocid identitar îndreptată împotriva naționalităților nemaghiare de pe teritoriul Transilvaniei.

Din păcate, prin trădarea “Aliaților” care una au promis pentru a atrage România în Primul Război Mondial și alta au făcut după terminarea războiului, toți românii rămași dincolo de hotarele României în Câmpia de Vest a Crișanei, au fost supuși unui și mai amplu program de deznaționalizare și maghiarizare agresivă. Astăzi, din peste un milion de români care erau cândva pe teritoriul Ungariei de azi, mai sunt abia câteva zeci de mii de români, însă și aceia pe cale rapidă de maghiarizare….

Articolul 23 Martie 1873 – Împotriva măsurilor privind interzicerea folosirii limbii române în administraţia locală în Sâmbăteni, a protestat Corpul reprezentativ al comunei apare prima dată în Glasul.info.

Unul dintre procesele care au nemulțumit peste măsură suflarea ungurească din zona Aradului la sfârșitul secolului XIX a fost Procesul de agitație din 14/26 Noiembrie 1897 de la Tribunalul din Arad. Începând cu 1867, deși minoritari în zonă, ungurii organizau niște ample manifestări prin care să sărbătorească închipuiții “1000 de ani de stăpânire ungurească” în Transilvania și în Banat, niște manifestări obsesive prin care ungurii forțau istoria și mersul natural al lucrurilor chiar și în locurile unde erau într-o evidentă minoritate.

Ungurii transformaseră deja de câteva decenii aceste manifestări într-un soi de tradiție a sfidării nemaghiarilor, încercând să forțeze nemaghiarii să asiste și să participe la acest gen de manifestări pe care ei o numeau “procesiunea millenară”, ba chiar aveau nesimțirea să le impună nemaghiarilor și să le placă și să ovaționeze astfel de manifestări mizerabile, ca în cadrul unui ritual de umilire a băștinașilor cu o continuitate de mii de ani pe aceste meleaguri.

Samavolniciile ungurilor deveniseră atât de grave încât ajunseseră să folosească jandarmii unguri pentru a-i sancționa pe nemaghiarii care nu “sărbătoreau” cei așa ziși 1000 de ani de stăpânire maghiară a Transilvaniei și a Banatului, cu predilecție pe români, care erau amendați, arestați, bătuți, torturați, umiliți sub diverse pretexte sau învinuiri închipuite. Fiecare astfel de “procesiunea millenară” era prilejul ungurilor de a se da în stambă și a săvârși tot felul de blestemății și samavolnicii la adresa românilor.

Ei bine, anul 1897 a fost un adevărat șoc pentru unguri pentru că mizeriile lor s-au întors ca un bumerang asupra lor, trezindu-se cu o ceată de țărani români cu furci de fier în mâini, care nu numai că au refuzat să ia parte la serbare, ci pe deasupra au întâmpinat procesiunea millenară cu furci de fier în mâni și cu strigăte de „Să trăiască „România noastră!” Nu ne trebue țară ungurească”!.

Redăm un text din presa vremii care descrie evenimentul care i-a bulversat pe ungurii din Arad și “procesiunea lor milenară”:

“Procesul de agitație din 14/26 Noemvrie 1897 (La Tribunalul din Arad). Acuzați: O mulțime de Români din Curtici, învățători, țerani, flăcăi, etc. Substratul acusei. Au fost denunțați că, în vara anului 1896, când administrația și puținii unguri, evrei și maghiarofoni din acest sat românesc au arangeat o serbare millenară, acuzații nu numai că nu au luat parte la serbare, dar au demonstrat și au amenințat chiar contra serbării, intâmpinînd procesiunea millenară cu furci de fier în mâni și cu strigăte de „Să trăiască „România noastră!” Nu ne trebue țară ungurească”! Au fost achitați, martorii acuzației neputând dovedi nimic positiv și contrazicându-se unii pe alții.”

Articolul 14 noiembrie 1897 – Țăranii români din Curtici au întâmpinat “procesiunea millenară” cu furci de fier în mâni și cu strigăte de „Să trăiască „România noastră!” Nu ne trebuie țară ungurească”! apare prima dată în Glasul.info.

Sătenii din Nadăș au luptat pentru pământurile lor  și au câștigat! Marcel Bărbătei ne anunță că NADĂȘUL, satul retrocedat cu totul, revine la matcă, pe mâna adevăraților proprietari,- SĂTENII- , după zece ani de lupte grele (vor mai urma încă doi, de ”finisare”) !

,,Justiția Română încă mai are resurse ! Felicitări completului de la Brașov, care a judecat corect și a respins  ,,miș-mașurile,,  și presiunile mafiote.  Felicitări completului de la Timișoara ! Felicitări tuturor celor implicați, la vedere sau nu, care au dovedit că țara asta încă nu s-a predat definitiv !,,

Satele românești din jurul Careiului pot lua exemplu pentru recuperarea pădurilor pe care le-au deținut și care au ajuns acum pe mâna altora.

Sursa: Buletin de Carei

Articolul Au luptat și au învins! Dreptate pentru Nadăș apare prima dată în Glasul.info.

În timp ce pe noi ne țin “la izolare”, puși în imposibilitatea de a ne exercita unele dintre drepturile democratice și chiar unele dintre drepturile omului, liberalii ne pun aproape zilnic în cocoașă câte o nouă blestemăție: au promulgat profitând de lipsa noastră de vigilență legea educației sexuale pentru copii, se apucă de tăiat salarii, subvenții, au încercat privatizarea samavolnică a sistemului public de sănătate, iar acum vin tot așa pe ocolite cu încă o propunere stupefiantă:

“O necesitate şi o şansă acum este să oferim cetăţenilor o identitate digitală“, ne spune europarlamentarul PNL Ghorghe Falcă, un liberal cunoscut pentru simpatiile sale soroșiste, care pe vremea când era primar la Arad se oferise să găzduiască Universitatea lui George Soros, proaspăt izgonită din Budapesta de către guvernul lui Viktor Orban.

“Gheorghe Falcă vine cu o propunere stupefiantă în plină pandemie, prin care toate informațiile, de identitate, de sănătate, fiscale, bancare, cazier șamd despre cetățenii români ar urma să fie înghesuite pe un singur cip electronic la purtător, care să fie accesat de autorități după bunul plac. În opinia lui Falcă, România are ”șansa” să devină o campionă mondială la asemenea măsuri, la fel cum suntem lideri la viteza netului.”, scrie inpolitics.ro

“O necesitate şi o şansă acum este să oferim cetăţenilor o identitate digitală, unde pe un card se pot cumula informaţii şi date despre identitate, sănătate, drepturi şi obligaţii fiscale şi multe alte opţiuni, această identitate digitală unică putând fi folosită ca unic instrument în relaţia cu toate instituţiile statului, chiar şi cu băncile dacă se doreşte.”, scrie Gheorghe Falcă într-un material publicat în adevarul.ro și intitulat “Digitalizarea României, un obiectiv mai important ca oricând“

Articolul Un liberal cu simpatii soroșiste vrea ciparea românilor: “Să oferim cetăţenilor o identitate digitală” apare prima dată în Glasul.info.

Vineri, 3 aprilie 2020, pompierii din Arad au fost solicitați la o intervenție de stingere a unui incendiu izbucnit la Biserica Ortodoxă din Gai. După circa o oră de luptă cu flăcările, incendiul a fost stins. Atunci pompierii au realizat că au de a face cu o mică minune: “Atât Biblia, cât și Tricolorul au scăpat ca prin minune!”, scrie pe facebook Inspectoratul General pentru Situații de Urgență.

“Nu au ars nici Biblia, nici Tricolorul… În viață ni se întâmplă lucruri care nu au o explicație și care ne dau de gândit.În viață ni se întâmplă lucruri care nu au o explicație și care ne dau de gândit.

Printr-o astfel de întâmplare au trecut pompierii arădeni care, în această după-amiază, au intervenit pentru stingerea unui incendiu la Biserica Ortodoxă din Gai. Pompierii au forțat ușa, iar după pătrunderea în interior au constatat că incendiul se manifesta în apropierea altarului. După o intervenție de aproximativ o oră, incendiul a fost stins.

Ca la finalul oricărui incendiu, au început să caute elementele care au condus la izbucnirea incendiului, pentru a stabili cauza probabilă. Pe una dintre mese, pe care se aflau mai multe obiecte, era o biblie, iar în interiorul ei un tricolor.

Chiar dacă tot ce se afla pe masă era puternic afectat de incendiu, atât biblia, cât și tricolorul au scăpat ca prin minune!Întotdeauna există speranță!”, a  scris pe facebook IGSU

Articolul Inspectoratul General pentru Situații de Urgență: “Atât Biblia, cât și Tricolorul au scăpat ca prin minune!” apare prima dată în Glasul.info.