La 7 martie 1917 era dată sentința în procesul de spionaj de la Cluj – Nouă români din Ardeal, preoţi, avocaţi, învăţători, condamnaţi la moarte prin spânzurătoare. (Foaia poporului român, 18 Martie 1917).

“Prin sentinţa dată se recunoaşte vinovăţia celor doi acuzaţi principali: David Pop, preot greco-oriental, din Hărman (comit. Braşovului), şi Spiridon Boita, fost solgăbirău la Braşov, mai târziu candidat de avocat, pe temeiul articolului 321 din codul militar, care vorbeşte despre delicte de spionaj.”

7 Martie 1917 – Martirii spânzurătorii de la Cluj. Români condamnați pentru că și-au iubit neamul

În anii cumplitei încleștări a Primului Război Mondial, când Ardealul se afla încă sub stăpânirea austro-ungară, lupta pentru unitatea națională nu s-a purtat doar pe fronturile militare. Ea s-a purtat în tăcere, în umbră, prin curajul unor oameni simpli,preoți, învățători, avocați, care au pus mai presus de propria viață idealul libertății românești.

La 7 martie 1917, tribunalul militar de la Cluj a pronunțat o sentință cutremurătoare în așa-numitul „proces de spionaj”. Nouă români ardeleni au fost condamnați la moarte prin spânzurătoare, fiind acuzați de spionaj în favoarea României. În realitate, vina lor era una singură: iubirea de neam și dorința de a contribui la eliberarea Transilvaniei.

În centrul acestui proces s-au aflat două figuri exemplare: preotul David Pop din Hărman și Spiridon Boita, fost solgăbirău la Brașov și candidat de avocat. Autoritățile austro-ungare i-au declarat vinovați în baza articolului 321 din codul militar, articol destinat pedepsirii spionajului. Pentru români însă, acești oameni nu au fost spioni, ci patrioți care au slujit idealul național.

Rețeaua organizată de Spiridon Boita era impresionantă. Sub conducerea sa au activat, la un moment dat, aproape două sute de colaboratori răspândiți în diferite zone ale Transilvaniei. Aceștia au reușit să obțină informații esențiale despre sistemul de fortificații construit de austro-ungari de-a lungul Oltului transilvan și al Mureșului. Planurile și datele culese erau transmise peste munți, în Regatul României, prin intermediul șefului Poliției din Predeal.

Boita era un adevărat maestru al disimulării. Pentru a-și îndeplini misiunile, s-a travestit în geambaș, muncitor de fabrică, tăietor de lemne sau negustor, străbătând orașe precum Timișoara, Szeged sau Szolnok. Într-o misiune de verificare a mișcărilor de trupe ale Puterilor Centrale, a recurs chiar la un procedeu ingenios: a adunat pământ de pe roțile trenurilor militare pentru a stabili, prin analiză chimică, de unde proveneau acestea.

La rândul său, învățătorul David Pop a intrat în această activitate dintr-un profund sentiment patriotic. Recrutat cu ajutorul fratelui său, Romulus Pop, farmacist în Ploiești, el a fost verificat de Serviciul de informații al Armatei române și a devenit unul dintre oamenii de bază ai rețelei informative. Primele sale informații au fost transmise încă din Paștele anului 1915, prin intermediul unei rude cu care s-a întâlnit la București.

Dar frontul invizibil al informațiilor era plin de pericole. Lipsa de experiență, greșelile inevitabile și vigilența crescândă a autorităților austro-ungare au dus treptat la descoperirea rețelelor românești.

În 21 octombrie 1915, Spiridon Boita a fost arestat. În posesia lui s-a descoperit o schiță a fortificațiilor austro-ungare din Carpați, document pe care anchetatorii au reușit să-l reconstituie chiar și după ce fusese șters, folosind grafit. Câteva zile mai târziu, între 22 și 24 octombrie 1915, a fost arestat și David Pop, împreună cu colaboratorii săi.

După luni lungi de anchete și detenție, verdictul a venit în martie 1917. Tribunalul militar a pronunțat condamnarea la moarte pentru mai mulți dintre cei implicați. Sentința era menită să fie un exemplu pentru românii ardeleni, o încercare de a înăbuși spiritul național care creștea tot mai puternic.

Istoria a demonstrat însă contrariul. Astfel de jertfe nu au înfrânt voința românilor, ci au întărit-o. Fiecare condamnare, fiecare temniță, fiecare spânzurătoare a adâncit convingerea că libertatea și unitatea neamului trebuie câștigate cu orice preț.

Doar un an mai târziu, în 1918, visul pentru care acești oameni au suferit avea să se împlinească prin Unirea Transilvaniei cu România.

Martirii procesului de la Cluj rămân, astfel, parte din lunga galerie a eroilor necunoscuți ai neamului românesc, oameni care au lucrat în tăcere, dar cu un curaj imens, pentru ca România să devină întreagă.

Sacrificiul lor ne amintește că istoria nu este făcută doar de armate și de mari conducători, ci și de acei români care, în momentele decisive, au ales să-și pună viața în slujba Patriei.

Articolul 7 Martie 1917 – Sentința în procesul de spionaj de la Cluj – Nouă români din Ardeal, preoţi, avocaţi, învăţători, condamnaţi la moarte prin spânzurătoare apare prima dată în Glasul.info.

În fiecare an, la 15 ianuarie, România își pleacă fruntea în fața celui care a dat limbii române una dintre cele mai înalte expresii artistice ale sale. Mihai Eminescu nu este doar un poet, ci un reper identitar, un canon cultural, un simbol al continuității spirituale românești. Ziua Culturii Naționale nu este o simplă dată din calendar, ci un moment de reafirmare a respectului pentru patrimoniul nostru material și imaterial.

Cu atât mai mult, monumentele dedicate lui Eminescu trebuie tratate cu rigoare profesională, cu respect istoric și cu responsabilitate administrativă. Acest lucru nu se întâmplă însă și la Cluj, acolo unde un kitsch monstruos a luat locul semnăturii olografe a lui Mihai Eminescu pe marmura albă, o semnătură olografă legendară pe care autoritățile locale au înlocuit-o cu o chinezărie ieftină, o placă oxidată și murdară cu numele lui Eminescu de îți este și rușine să te uiți la ea.

Monumentele nu sunt simple obiecte urbane

Statuia lui Mihai Eminescu din fața Teatrului Național din Cluj-Napoca, inaugurată în 1976, a reprezentat decenii la rând un reper cultural al orașului. Amplasarea ei în proximitatea unei instituții teatrale majore nu este întâmplătoare: ea exprimă legătura organică dintre literatură, artă și spațiul public.

Orice intervenție asupra unui monument de for public, fie că este vorba despre reamplasare, restaurare sau înlocuirea unor elemente, trebuie să respecte:

• principiile conservării patrimoniului;
• coerența estetică a ansamblului;
• documentația istorică originală;
• demnitatea personalității comemorate.

O placă memorială nu este un detaliu decorativ. Ea este componentă constitutivă a monumentului. Numele, anii de viață și, în cazul de față, semnătura olografă sculptată în marmură, au valoare simbolică și artistică. Înlocuirea unui asemenea element cu un suport precar, nepotrivit din punct de vedere material sau estetic, creează o disonanță vizuală și conceptuală.

Respectul pentru patrimoniu este o obligație legală și morală

Legea privind protejarea monumentelor istorice și reglementările privind intervențiile în spațiul public impun standarde clare de calitate și avizare. Restaurarea sau refacerea unor componente trebuie realizată cu materiale durabile, compatibile cu ansamblul original și aprobate de specialiști.

Dincolo de aspectul juridic, există o dimensiune morală: felul în care o comunitate își tratează simbolurile culturale reflectă maturitatea sa civică.

Cluj-Napoca este un oraș universitar, multicultural, cu o tradiție culturală solidă. Tocmai de aceea, exigența trebuie să fie mai mare, nu mai mică. Monumentele românești, maghiare sau aparținând altor comunități trebuie tratate egal, profesionist și fără improvizații.

Eminescu, dincolo de dispute

Eminescu nu aparține unui partid, unei administrații sau unei generații. El aparține patrimoniului cultural universal. Opera sa este studiată, tradusă și valorizată dincolo de granițe. În spațiul public românesc, el rămâne un reper fondator al modernității literare.

A cere ca numele său să fie inscripționat demn, durabil și estetic adecvat nu este un gest politic. Este un act de normalitate culturală.

Ce este de făcut?

1. Evaluarea oficială a situației plăcii existente de către specialiști în restaurare.
2. Refacerea elementului memorial în materiale nobile (piatră naturală, marmură sau bronz patinat), în concordanță cu proiectul original.
3. Transparentizarea procesului administrativ și consultarea comunității academice locale.
4. Tratarea unitară și coerentă a tuturor monumentelor din zona centrală.

Patrimoniul nu trebuie administrat în logica improvizației, ci în logica durabilității.

A ne respecta valorile culturale înseamnă a ne respecta pe noi înșine. Eminescu nu are nevoie de lozinci; are nevoie de demnitate urbană și de coerență administrativă.

Iar Clujul trebuie să rămână un oraș al culturii, al universităților și al dialogului, pentru că are toate resursele pentru a face lucrurile corect. Nu un oraș în care să se dea în stambă un pitic cu coasa în mână, cu povești depre metrou și alte baliverne PDL-iste.

Articolul Nu ne lepădăm de Eminescu! Ai auzit Clujule? Să pui placa lui Eminescu la loc, oraș smintit și mancurtizat! apare prima dată în Glasul.info.

29 ianuarie 1918 – Minciuna tipărită și ipocrizia ridicată la rang de politică

La 29 ianuarie 1918, ziarul maghiar Ujság publica texte care, citite astăzi, frapează nu doar prin virulență, ci printr-o lipsă profundă de onestitate istorică. Sub masca „apărării statului”, românii ardeleni erau prezentați drept trădători congenitali, ipocriți și periculoși, acuzați de deznaționalizarea ungurilor, exact în momentul în care realitatea trăită de majoritatea românească din Transilvania era diametral opusă.

Este greu de imaginat un exercițiu mai brutal de răsturnare a adevărului. În timp ce românii erau lipsiți de drepturi politice reale, excluși sistematic din administrație, supuși maghiarizării forțate în școli, biserici și viața publică, presa extremistă maghiară îi acuza tocmai pe ei de opresiune. A vorbi, în 1918, despre „deznaționalizarea ungurilor” de către români reprezintă nu doar o minciună, ci o sfidare a bunului-simț elementar.

Textele atribuite prelatului Iosef Meisel sunt revelatoare pentru mecanismul propagandei: românul este dezumanizat, redus la o etichetă („valahul”), apoi prezentat ca o amenințare morală și politică. De aici până la „soluții” legislative represive nu mai este decât un pas. Desființarea școlilor românești, interzicerea accesului la educație și preoție, impunerea limbii maghiare ca unic criteriu al cetățeniei, deportarea celor care nu se supun, toate acestea nu sunt simple opinii, ci un program coerent de anihilare identitară.

“Valahul, orice haină ar îmbrăca, tot valah rămâne. La primul prilej, devine trădător de patrie şi când se simte la larg, aruncă masca ipocriziei şi calcă în picioare tot ce i-a dat ţara aceasta maghiară. Însă cu atât mai mare reuşită. Pentru a pune stavilă acestor stări de lucruri, eu propun următoarele legi: Cu ziua de azi, să se suprime orice şcoală valahă; şcoli primare, licee, şcoli de aplicaţie etc.
Cel care vrea să se instruiască, să poftească să înveţe ungureşte. Numai astfel să poată avea drepturi cetăţeneşti.
Să se închidă toate facultăţile de teologie valahe. Valahii greco-catolici să înveţe la teologiile romano-catolice ungureşti, iar greco-ortodocşi să accepte unirea cu Roma. Să nu poată fi nimeni preot, decât în regiunile locuite de unguri. La fel, profesorii şi institutorii.
Pentru regiunile locuite de valahi, să se înfiinţeze grădini de copii, cu învăţătoare maghiare, care să nu vorbească decât ungureşte.
Cui nu-i place să se supună acestor măsuri, să fie obligat să plece în curs de trei ani, în Valahia.
Măsurile acestea să fie aplicat consecvent, până se va face ordine în ţară, n-avem nevoie de comisari ministeriali: supravegherea valahilor e treaba jandarmilor.Aşa să procedăm, dacă vrem rezultate.”, scria prelatul Iosef Meisel din Cluj, pe 29 Ianuarie 1918 în Ziarul “Ujság”

Ipocrizia este totală: cei care, timp de decenii, au folosit aparatul statului pentru a șterge limba, credința și cultura românească, se erijează brusc în victime. Cei care au refuzat românilor dreptul la școală, la reprezentare și la demnitate, vorbesc despre „trădare” și „ingratitudine”. În fapt, românii ardeleni nu au cerut decât ceea ce li se cuvenea firesc: dreptul de a fi ei înșiși pe pământul lor.

Poate cel mai grav aspect al acestor articole este rolul lor de incitare. Printr-o presă intoxicată ideologic, maghiari de bună credință au fost împinși să creadă că vecinii lor români sunt dușmani, că ura este justificată, că represiunea este legitimă. Minciuna tipărită a devenit armă politică, iar cuvântul scris, unealtă de dezbinare.

Istoria a făcut, însă, dreptate. Anul 1918 nu a fost expresia unei „trădări”, ci momentul în care un popor majoritar, îndelung răbdător, și-a cerut locul firesc în istorie. Adevărul, oricât ar fi fost deformat în paginile unor ziare, nu a putut fi înăbușit.

A aminti astăzi aceste texte nu înseamnă a cultiva resentimentul, ci a demasca minciuna. Este un exercițiu necesar de memorie și luciditate, pentru ca propaganda de ieri să nu devină precedentul manipulărilor de mâine.

Articolul 29 Ianuarie 1918 Ziarul “Ujság”: “Valahul, orice haină ar îmbrăca, tot valah rămâne.La primul prilej, devine trădător de patrie” apare prima dată în Glasul.info.

În ziua de 24 septembrie 1906, în Clujul aflat sub stăpânirea dualistă austro-ungară, Ștefan Cicio Pop, fiu de român din Ardeal și fruntaș al luptei naționale, era condamnat la 3 luni de temniță și la o grea amendă de 800 coroane. Vina lui? Nu altceva decât cuvântul scris, adevărul așternut în paginile ziarului „Libertatea”, organ de presă românească ce îndrăznea să rostească ceea ce autoritățile maghiare voiau să înăbușe: dreptul românilor din Transilvania de a-și păstra limba, ființa, credința și națiunea.

Cele două articole semnate de el nu erau arme de fier, ci arme de spirit. Și tocmai pentru că loveau în minciuna și nedreptatea stăpânirii, erau socotite „periculoase”. Austro-Ungaria, zid clădit pe nedreptate, știa că pana unui român hotărât poate fi mai puternică decât o armată întreagă.

Dar în fața judecătorilor străini, Cicio Pop nu s-a clătinat. El a primit osânda ca pe o cruce a luptei naționale, știind că nici temnița, nici amenzile nu pot stinge setea de dreptate a unui neam. Fiecare ceas petrecut între zidurile reci ale închisorii clujene s-a transformat în piatră de temelie pentru Unirea cea Mare.

Astăzi, privind peste timp, vedem limpede că jertfa lui și a atâtor alți luptători ardeleni nu a fost zadarnică. România Mare s-a născut din lacrimi, prigoană, temniță și sânge, dar și din credința neclintită a unor oameni care au pus neamul mai presus de propria libertate.

De aceea, 24 septembrie 1906 nu e doar o dată de calendar, ci o zi de aducere aminte: ziua în care un român a fost întemnițat pentru că a spus adevărul. Și totuși, adevărul a învins.

Astăzi, noi, urmașii lor, avem datoria să păstrăm vie flacăra acelui curaj. Ștefan Cicio Pop nu a scris pentru el, ci pentru România care avea să se nască în 1918. Și prin aceasta, el rămâne un simbol al rezistenței românești în fața oricărei încercări de înstrăinare.

Să nu uităm niciodată: Libertatea se câștigă prin luptă, se păstrează prin jertfă și se pierde prin uitare.

Articolul 24 Septembrie 1906 – Osânda lui Ștefan Cicio Pop, jertfă pentru Libertatea Neamului apare prima dată în Glasul.info.

Istoria neamului românesc este presărată cu momente de glorie, dar și cu clipe de întunecare, când românii au fost nevoiți să îndure umilințe, prigoane și moarte pentru simplul fapt că îndrăzneau să-și afirme demnitatea. Un asemenea episod tragic s-a petrecut în satul Sucutard din județul Cluj, la 22 septembrie 1940, în primele săptămâni după Dictatul de la Viena, când nordul Ardealului fusese smuls din trupul României și dat pe mâna Ungariei horthyste.

Atunci, doi români și trei evrei au fost asasinați cu sânge rece, la instigarea familiei de grofi Wass, cunoscuți pentru abuzurile și cruzimea lor. Țăranii români Iosif Moldovan și Ioan Câț nu erau altceva decât oameni simpli, gospodari, care avuseseră curajul, cu doi ani înainte, să-l dea în judecată pe contele Albert Wass pentru violențe și leziuni corporale. Curajul lor, însă, avea să fie plătit cu viața. Alături de ei au fost arestate și surorile Estera și Rozalia Mihály, acuzate de grof că ar fi simpatizat cu autoritățile românești și că ar fi dus o pretinsă „activitate comunistă”.

Toți aceștia, oameni nevinovați, au fost duși sub pază militară până în comuna Țaga. Acolo, în zorii zilei de 23 septembrie, au fost împușcați mișelește și aruncați într-o groapă comună, fără cruce, fără lumânare, fără lacrima unei familii care să le poată cinsti memoria.

Iată cum este redat tragicul și odiosul eveniment în sursele istorice:

“SUCUTARD jud. Cluj, 22 septembrie 1940: sunt ucişi prin împuşcare doi români şi trei evrei. La instigarea familiei grofului Albert Wass au fost arestaţi Iosif Moldovan şi Ioan Câţ, persoane ce în 1938 l-au împrocesuat pe conte sub învinuirea de producere de leziuni corporale. Au mai fost arestate Estera şi Rozalia Mihaly, bănuite de grof a fi prestat activităţi comuniste. Sunt transportaţi sub pază militară în comuna Ţaga unde o dimineaţă mai târziu sunt împuşcaţi şi aruncaţi într-o groapă comună.”

Dar sângele lor nu s-a scurs în zadar. El a devenit sămânța din care s-a născut dârzenia românilor ardeleni, hotărâți să nu uite niciodată nedreptatea Dictatului de la Viena. Jertfa lor, împreună cu a miilor de români persecutați între 1940 și 1944, este dovada că demnitatea unui popor nu poate fi înfrântă de niciun grof, de niciun general și de niciun dictat străin.

Astăzi, datoria noastră sfântă este să cinstim memoria acestor martiri, români și evrei deopotrivă, care au murit pentru simplul fapt că au rămas fideli adevărului, dreptății și legăturii lor cu pământul strămoșesc. În fața gropii comune de la Țaga să ne închinăm, știind că jertfa lor nu a fost în zadar: România Mare avea să renască în 1944-1945 și să redea Ardealul la sânul Patriei.

Să nu uităm niciodată Sucutardul. Să nu uităm niciodată că libertatea noastră de azi este plătită cu sânge și suferință. Să transmitem generațiilor viitoare adevărul și să le arătăm că românul, oricât ar fi prigonit, se ridică din nou, cu tricolorul în mână și cu credința în dreptatea lui Dumnezeu și în veșnicia neamului său.

Articolul 22 septembrie 1940 – Sucutard, jertfa românilor și evreilor căzuți sub teroarea horthystă apare prima dată în Glasul.info.

În toamna neagră a anului 1940, Clujul, inima Ardealului, a fost martor al unor atrocități cumplite. În noaptea de 14 spre 15 septembrie, cruzimea ocupației horthyste s-a abătut asupra românilor nevinovați, dorind să smulgă din rădăcini demnitatea unui neam. Însă sângele vărsat al martirilor a devenit piatra de hotar a rezistenței românești, un strigăt care răsună și astăzi peste vremuri.

Ioan Almăjan, funcționar vamal român, a plătit cu viața pentru singura „vină” de a fi român pe pământul străbun. Ridicat în plină noapte de un soldat ungar, a fost ucis mișelește cu focuri de armă, trupul său fiind batjocorit, străpuns cu baioneta și zdrobit sub bocanci.

Alexandru Balea, soldat român desconcentrat, a fost aruncat din tren și sfârtecat sub roțile de fier, într-o imagine de o barbarie greu de cuprins în cuvinte. Alexandru Rațiu, muncitor cinstit, a fost bătut cu sălbăticie, până când trupul său nu a mai putut îndura, trecând la Domnul ca martir al neamului.

Iată cum este consemnat acest eveniment tragic de la Cluj în documentele istorice:

“1940 (14 spre 15 Septembrie 1940) Cluj Napoca În noaptea de 14/15, funcţionarul vamal român Ioan Almăjan a fost ridicat de un soldat ungur şi ucis cu focuri de armă în stradă. Cadavrul a fost străpuns cu baioneta şi zdrobit cu bocancii. Alexandru Balea, soldat desconcentrat a fost aruncat din tren şi călcat de roţile trenului. Muncitorul român Alexandru Raţiu a fost bătut în mod îngrozitor, acesta decedând în urma rănilor”

Acești fii ai României au fost victime ale urii împotriva românismului, dar prin jertfa lor au întărit legătura de sânge și credință dintre noi și Ardealul strămoșesc. Ei ne cheamă la veghere și la demnitate, ne amintesc că libertatea și unitatea națională nu se câștigă prin vorbe, ci prin suferință, rezistență și jertfă.

În fiecare an, la ceas de pomenire, datoria noastră este să ne înclinăm frunțile și să ne amintim că Ardealul a fost, este și va rămâne pământ românesc, apărat cu viața de martirii săi.

Articolul Clujul însângerat: jertfa românilor din noaptea de 14-15 septembrie 1940 apare prima dată în Glasul.info.

Ziua de 11 septembrie 1940 rămâne înscrisă în istoria Ardealului ca una dintre cele mai negre file ale tragediei românești din acea vreme. După dictatul de la Viena, care a rupt trupul țării, în satele și orașele transilvănene s-a dezlănțuit prigoana împotriva românilor nevinovați. Cei care au purtat pe umeri haina statului român, polițiști, jandarmi, țărani simpli, au fost vânați, batjocoriți și maltratați pentru singura lor „vină”: aceea de a fi români și de a nu-și fi lepădat demnitatea.

La Someșeni, mai mulți polițiști români care se îndreptau spre sat au fost întorși din drum de armata ungară și duși în curtea închisorii Tribunalului. Acolo au cunoscut iadul pe pământ: bătuți cu cruzime, insultați și batjocoriți, ei au devenit martiri ai neamului românesc. Vasile Naș a fost înjunghiat fără milă, Gavrilă a fost lovit în cap și străpuns cu baioneta în spate, iar alți trei camarazi de-ai lor au fost duși aproape fără viață la spital. Chiar și acolo, unde ar fi trebuit să primească îngrijiri, cruzimea nu s-a opri, agresorii au pătruns până în trăsura salvării, continuând să-i lovească și să-i umilească.

Nici satele românești nu au fost cruțate. La Florești, țăranii simpli au fost supuși unor chinuri greu de imaginat. N.F. a fost dus la Primărie și bătut cu bestialitate la tălpi și la degete, în timp ce C.N., venit doar să-și recupereze hainele, a fost prins în somn, lovit cu bastoane cu cuie, rămânând desfigurat. A doua zi, calvarul său a continuat: dus la postul de jandarmi, i-au fost smulse unghiile de la mâini și de la picioare, apoi aruncat în temnița Tribunalului din Cluj.

Iată cum este relatat tragicul și groaznicul eveniment în sursele documentare:

“11 Septembrie 1940, Someşeni. În ziua de 11 Septembrie 1940, mai mulţi poliţişti români ce se îndreptau spre Someşeni au fost întorşi din drum de armata maghiară, duşi în curtea închisorii Tribunalului unde au fost maltrataţi. Unul din ei, Vasile Naş, a fost înjunghiat, lui Gavrilă i-au spart capul şi i-au înfipt baioneta în spate, iar alţi trei au fost duşi în nesimţire la spital.” “Până şi în trăsura salvării s-au urcat câţiva unguri continuând a-i maltrata pe poliţişti.” Floreşti. În primele zile ale ocupaţiei ungureşti, ţăranul N.F. a fost dus la Primărie, bătut la tălpi şi la vârful degetelor. Alt ţăran care s-a întors din România, C.N., ca să-şi ia hainele, a fost prins în timp ce dormea, bătut cu bastoane cu cuie de fier rămânând desfigurat. A doua zi, dus din nou la postul de jandarmi, i s-au smuls unghiile dela mâini şi de la picioare, apoi a fost închis în temniţa Tribunalului din Cluj.”

Aceste fapte nu sunt doar amintiri de durere, ci și mărturii ale jertfei românilor din Ardeal. Ele arată cât de grea a fost crucea purtată de înaintașii noștri pentru păstrarea ființei naționale și cât de mare este datoria noastră de a nu uita.

Astăzi, pomenindu-i pe cei din Someșeni și Florești, îi așezăm în rândul martirilor neamului românesc. Din sângele lor s-a născut dreptul nostru de a fi liberi și de a trăi stăpâni în țara noastră.

Istoria ne cheamă să nu uităm niciodată aceste suferințe și să le transformăm într-un legământ: să păstrăm unitatea, demnitatea și credința românească, pentru ca astfel de cumplite tragedii să nu se mai repete niciodată pe pământul nostru.

Cinste și veșnică pomenire martirilor români din Someșeni și Florești!

Articolul 11 septembrie 1940 – Românii din Someșeni și Florești, supuși la torturi groaznice de către horthyști apare prima dată în Glasul.info.

În septembrie 1940, Transilvania de Nord a fost smulsă din trupul Ţării prin arbitrajul de la Viena şi dată pradă stăpânirii horthyste. Pentru românii rămaşi acolo, zilele care au urmat au fost pline de durere, sânge şi umilinţă. Printre cele mai cutremurătoare episoade se află tragedia din 11 septembrie 1940, petrecută la Cluj, când un grup de gardieni publici români a fost atacat cu sălbăticie de civili şi soldaţi unguri.

Chemaţi la poliţie de autorităţile nou-instalate, 17 gardieni români s-au întors pe stradă fără a bănui ce îi aşteaptă. O bandă organizată i-a înconjurat şi i-a lovit cu baionetele şi cuţitele, prăvălind asupra lor întreaga ură împotriva fiilor acestui neam. Între victime s-au aflat gardienii Ion Chiorean şi Gherasim Moldovan, care şi-au dat viaţa pe loc, iar românul Vasile Tosa, schingiuit şi lovit în cap cu o sticlă, a murit după trei zile de chinuri cumplite la clinica din Cluj.

Nu s-a oprit însă aici bestialitatea agresorilor. Gardienii răniţi şi însângeraţi au fost dezbrăcaţi de uniforme, simbol al autorităţii şi al statului românesc, şi batjocoriţi în văzul lumii. Apoi, împinşi cu brutalitate, au fost duşi la închisoarea tribunalului, unde trei dintre ei au fost din nou înjunghiaţi cu cuţitele, fiind aruncaţi ca nişte obiecte într-o celulă rece, lăsaţi să moară în chinuri de neînchipuit.

Iată cum este redat incidentul antiromânesc de la Cluj în cartea Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României:

“11 Septembrie 1940 Judeţul Cluj, Au fost omorâţi gardienii Ion Chiorean şi Gherasim Moldovan. Românul Vasile Tosa a fost lovit în cap cu o sticlă şi schingiuit groaznic; în urma rănilor primite a murit în clinica din Cluj la 14 Septembrie 1940 (…) Un grup de 17 gardieni publici români a fost surprins pe stradă de o bandă de civili și soldați unguri, în timp ce se întorceau de la poliție, unde fuseseră chemați de autoritățile ungare. Ei au fost înjunghiați cu cuțitele și baionetele. Au fost apoi dezbrăcați de uniforme, batjocoriți în mod sălbatic și duși la închisoarea tribunalului, unde, trei dintre ei au fost înjunghiați din nou cu cuțitele și aruncați în celule, unde au murit în chinuri groaznice.  (pag 73 Teroarea horhysto-fascistă …)”

Astfel de fapte nu pot fi uitate şi nici ascunse sub praful timpului. Ele sunt mărturii ale jertfei româneşti şi ale rezistenţei în faţa barbariei. În fiecare picătură de sânge vărsat de aceşti oameni simpli, dar demni, stă scrisă datoria noastră de a ne aminti şi de a transmite mai departe adevărul.

Gardienii români omorâţi la Cluj în septembrie 1940 nu sunt doar victime ale unei ocupaţii nedrepte. Ei sunt martiri ai demnităţii naţionale. Prin suferinţa şi moartea lor, ei au ţinut vie flacăra conştiinţei româneşti într-o vreme când întunericul părea să copleşească totul.

Astăzi, la peste opt decenii de la acele zile, memoria lor ne cheamă la unitate şi la solidaritate. Ne cheamă să nu uităm că libertatea şi demnitatea românească au fost plătite cu sânge. Şi ne obligă să păstrăm vie amintirea celor care, fără să poarte mari titluri sau ranguri, au căzut pentru că erau români.

Glorie veşnică lui Ion Chiorean, lui Gherasim Moldovan, lui Vasile Tosa şi tuturor gardienilor români batjocoriţi şi ucişi la Cluj! Ei sunt parte din martirologiul neamului nostru şi din testamentul lăsat generaţiilor care trebuie să ducă mai departe lupta pentru demnitate şi adevăr.

Articolul 11 Septembrie 1940 – La Cluj gardienii publici români au fost înjunghiați cu cuțitele și baionetele de o bandă de civili și soldați unguri apare prima dată în Glasul.info.

O rană adâncă în trupul românismului ardelenesc

În noaptea de 11 spre 12 septembrie 1940, Clujul a trăit una dintre cele mai dureroase pagini din istoria sa. După Dictatul de la Viena, când nordul Transilvaniei a fost smuls din trupul țării-mamă și dat pe mâna Ungariei horthyste, asupra românilor din inima Ardealului s-a abătut teroarea. Echipe de tuzharcosok, încurajate și sprijinite de autorități, au pornit prăpădul împotriva celor care îndrăzneau să fie români într-o Transilvanie umilită.

Într-o singură noapte, spiritul românesc al orașului a fost lovit mișelește. Magazinele românești, simboluri ale muncii cinstite și ale dăinuirii noastre pe aceste meleaguri, au fost devastate. „Cartea Românească”, librăria scriitorului Remus Cioflec, „Colectura Stănoiu”, firma „Vlad” cu toate sucursalele, biroul de ziare „Central”, banca „Vatra”, băcănia „Odășteanu”, firmele lui Ieronim Șerbu, Bratu și Al. Moraru, toate au fost zdrobite sub loviturile urii.

Piețele și străzile Clujului, odinioară pline de viață, s-au transformat într-un câmp al deznădejdii. Piața Mihai Viteazul, Calea Moților, strada Regele Ferdinand, locuri de mândrie românească, au devenit martore ale devastării. Până și cabinetele avocaților și medicilor români au fost nimicite, ca și cum însăși demnitatea și mintea românească trebuiau șterse din cetatea de pe Someș.

Iată cum este redat incidentul antiromânesc de la Cluj în cartea Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României:

“1940, Cluj. În cursul noptii de 11-12 septembrie 1940, echipe formate din tuzharcosok au devastat următoarele magazine românești: Cartea Românească, librăria Remus Cioflec, colectura Stănoiu, firma Vlad cu toate sucursalele, biroul de ziare Central, firma Pascu, banca Vatra, băcănia Odășteanu, firma Ieronim Șerbu, firma Bratu, firma Al. Moraru, precum și firmele din Piața Mihai Viteazul, Regele Ferdinand și Calea Moților. Tot în acea parte, au fost sparte și distruse, până la una, toate firmele avocaților și medicilor români din străzile principale ale orașului.”

Aceasta nu a fost doar o lovitură materială. A fost o încercare de a zdrobi sufletul românesc din Cluj, de a ne frânge coloana vertebrală, de a ne alunga credința în viitor. Dar românii ardeleni nu au cedat. Din cenușa acelei nopți de teroare s-a născut o hotărâre și mai puternică: aceea de a rezista, de a rămâne pe pământul strămoșilor, de a înfrunta furtuna până la capăt.

Noaptea de 11-12 septembrie 1940 rămâne o mărturie a jertfei și a nedreptății. Ea ne amintește că libertatea și unitatea noastră națională nu s-au câștigat prin vorbe, ci prin suferințe și lacrimi. Românii din Cluj au plătit scump pentru îndrăzneala de a fi români, dar nu au renunțat.

Astăzi, când ne uităm înapoi la acele vremuri, trebuie să ne amintim că datoria noastră este să păstrăm vie memoria celor care au îndurat prigoana și să apărăm România de orice tentativă de a-i știrbi demnitatea.

Clujul, ca întreg Ardealul, este românesc prin sângele vărsat, prin suferința trăită și prin voința nezdruncinată a neamului nostru.

Articolul Devastările antiromânești din Cluj din noaptea de 11-12 septembrie 1940 apare prima dată în Glasul.info.

3 Septembrie 1944 – Manifestul trădării de la Cluj și datoria românilor de a-și apăra patria

La 3 septembrie 1944, în Cluj, tinerimea secuiască, instigată de propaganda horthystă și de umbrele unui trecut care nu le aparținea, organiza o manifestație zgomotoasă prin care cerea intrarea în război împotriva României. Era un moment al tulburărilor mari, când soarta războiului se schimba, iar armatele române, prin actul de la 23 august, se ridicau pentru a-și elibera pământul din jugul hitlerist și hortyst. În timp ce România își plătea tributul de sânge pentru a rupe lanțurile unei alianțe criminale, la Cluj se ridicau voci împotriva ființei naționale românești.

Această manifestație nu a fost altceva decât o dovadă a urii străine purtate împotriva românilor, o încercare de a slăbi hotărârea poporului nostru. Însă istoria avea să arate din nou că pământul Ardealului nu se clatină.

Românii au răspuns nu prin strigăte, ci prin jertfă, prin lupta ostașilor de pe front, prin rezistența țăranilor care își apărau ogoarele, prin demnitatea tuturor celor care purtau în suflet testamentul voievozilor. Manifestarea secuiască de la Cluj a rămas o pată rușinoasă, dar dincolo de ea se înalță imaginea neclintită a unui neam care, prin sânge și credință, și-a apărat ființa.

Astăzi, privind în urmă, nu ne amintim de strigătele lor, ci de tăcerea grea a eroilor noștri căzuți pentru ca Ardealul să fie întreg. România a ieșit din acea furtună mai puternică, iar pământul de la Cluj a rămas românesc. Jertfa de atunci ne obligă să fim vigilenți și să nu uităm că libertatea și demnitatea nu se apără cu vorbe, ci cu fapte, cu unitate și cu credință neclintită în neam.

Articolul 3 septembrie 1944 – S-a înregistrat la Cluj o amplă manifestație a tinerilor secui prin care se cerea intrarea în război împotriva României apare prima dată în Glasul.info.