Cu prilejul Zilei Eroilor, avem onoarea de a oferi cititorilor acest număr special al revistei, dedicat memoriei și recunoștinței față de cei care au scris, prin sacrificiul lor, pagini de demnitate și curaj în istoria României.

Totodată, revista este dedicată eroilor zilelor noastre, acei oameni anonimi adesea, dar care SUNT!

Glorie eternă eroilor neamului românesc!

Vezi: Ediție specială, 21 mai 2026

Articolul Ediție specială de Ziua Eroilor a revistei MAGAZIN CRITIC, 21 mai 2026 apare prima dată în Glasul.info.

Într-o lume în care zgomotul acoperă tot mai des adevărul și cultura, Magazin Critic continuă să pună întrebările incomode, să deschidă teme esențiale și să ofere spațiu reflecției autentice.

 În numărul 93 descoperim:

• perspective despre globalizare și efectele ei reale

• reflecții asupra identității și extremismului

• cultură, istorie și patrimoniu românesc

• poezie, proză scurtă, introspecție și dialog spiritual

• idei care nu caută aplauze, ci conștiință.

Mai 2026 aduce o ediție construită pentru cei care încă aleg să gândească profund, să citească atent și să privească dincolo de aparențe.

 Magazin Critic nu este doar o revistă, ci este un exercițiu de luciditate într-o epocă a grabei.

Amintim că revista tipărită Magazin Critic îndeplinește o misiune distinctă de aceea a platformei online magazincritic.ro, înființată în anul 2013, însă colaborarea dintre cele două proiecte nefiind întreruptă, conform deciziei din 25 octombrie 2021.

Vezi: nr. 93, mai, 2026

Articolul A apărut numărul 93 al revistei MAGAZIN CRITIC apare prima dată în Glasul.info.

Săptămâna trecută, noi membri au aderat la proiectul mass-media al departamentului UJIR, parte componentă a Federației EURO EDUCATION. În urma unor ședințe a membrilor titulari și afiliați s-a hotărât reluarea activității publicațiilor NAȚIONAL Info și, respectiv, CUTEZĂTOR. Iată componența noilor membrii UJIR la această dată:

Radu Mara Mădălina – membru afiliat UJIR, profesor, redactor șef al ziarului/revistei MAGAZIN CRITIC, CUTEZĂTOR, director editorial la ziarul/ revista GORJUL;

Alina Bănățeanu – membru afiliat UJIR,  profesor și membră a Cenaclului literar „Boema” și Director al ziarul/periodic NAȚIONAL Info;

Răzvan Galea – membru corespondent UJIR, redactor-șef la ziarul/periodic Național info și redactor al ziarului/revistei MAGAZIN CRITIC;

Ivașcu Andrei – membru corespondent UJIR, redactor la ziarul/periodic Național info și la ziarul/revista MAGAZIN CRITIC;

Chiriță Ramona – membru afiliat UJIR, președintele Asociaţiei Cataleya/Yris, membru afiliat Euro Education Federation și redactor la ziarul/revista MAGAZIN CRITIC;

Dăbău Nadia Rodica – membru afiliat UJIR, scriitoare şi membră a Ligii Scriitorilor din România, membru în Societatea Scriitorilor fără frontieră, corespondent la ziarul Jurnalul Bucureştiului, redactor la Ecoul diurn și la ziarul/revista MAGAZIN CRITIC;

MĂRIUCA COCORA – membru afiliat UJIR, Membru al Asociației cultural-istorice „Dumitru și Maria Pleniceanu” (2024 – prezent), redactor „Presa Liberă Online” (2025 – prezent) redactor „Magazin Critic” (2025 – prezent), asociat „Group Media Press” (2025 – prezent);

Joseph-Emanuel Wagner – membru afiliat UJIR, Profesor, artist plastic, solist vocal și președinte EURO EDUCATION FEDERATION, Crișana și redactor la ziarul/revista MAGAZIN CRITIC;

Wagner Iosif Andrei – membru afiliat UJIR, profesor, artist plastic, pastor, vicepreședinte EURO EDUCATION FEDERATION, Crișana și redactor la ziarul/revista MAGAZIN CRITIC.

În numele echipei noastre, vă mulțumim pentru alegerea făcută și vă promitem că împreună vom constitui un mecanism civil indestructibil politicilor totalitare sau extremiste ce împiedică dezvoltarea societății civile. În nădejdea unui viitor cu mari realizări pentru toate publicațiile noastre, vă urăm un an plin de realizări și multă sănătate!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator–creștin. Contează pe ȘTIRI ce contează!

Articolul Activitatea departamentului UJIR se intensifică! Publicațiile NAȚIONAL info și CUTEZĂTOR își reiau activitatea! apare prima dată în Glasul.info.

Asociația cultural-istorică „Dumitru și Maria Pleniceanu”, Asociația culturală „Tătărescu” și Patronatul Organizația Femeilor Antreprenor Gorj anunță acordarea Premiului Național „Restitutio. Brâncuși” – Ediția a VII-a (2026) sculptorului Yoshin Ogata, artist cu activitate internațională, a cărui operă se distinge prin rigoare a formei, esențializare și o preocupare constantă pentru dimensiunea spirituală a sculpturii.

Premiul „Restitutio. Brâncuși” se acordă personalităților care, prin creație și implicare culturală, contribuie la menținerea interesului public pentru opera și spiritul lui Constantin Brâncuși și susțin ideea artei ca limbaj universal – coerent, concentrat și relevant pentru contemporaneitate.

Yoshin Ogata este un sculptor japonez stabilit în Italia, format în contextul unor școli europene de sculptură. Parcursul său artistic s-a construit printr-un dialog constant între tradiții culturale și printr-o cercetare îndelungată a formelor inspirate de natură, timp și curgerea apei. Într-o formulare care îi sintetizează demersul, artistul afirmă că sculptura în piatră seamănă cu apa care modelează roca: prin răbdare și continuitate, forma se desprinde din esență.

Lucrările sale au fost prezentate în numeroase contexte internaționale și amplasate în spații publice din Europa și Asia. A fost invitat ca „oaspete de excelență” în cadrul unui proiect expozițional desfășurat pe traseul Via Francigena, în Val d’Orcia (sit UNESCO), unde arta contemporană este integrată într-un cadru cultural cu valoare istorică.

De-a lungul carierei, Yoshin Ogata a obținut multiple distincții internaționale, dintre care amintim: Premiul „B. Gozzoli” (Bienala de Artă Contemporană, Certaldo), Premiul I – Brunelleschi (Florența), premii la Carrara (inclusiv Premiul de Aur și Premiul I), Premiul Pericle Fazzini, Marele Premiu pentru Sculptură „Cosmos Common” (Japonia), Marele Premiu – Hualien International Sculpture Symposium (Taiwan), premii la Sulmona, Premiul de excelență la Expoziția de Sculptură Olimpică (Beijing), precum și Marele Premiu pentru proiectul de înfrumusețare al Aeroportului Veneția–Treviso.

Legătura laureatului cu Târgu Jiu este una directă: în 2017, Yoshin Ogata a participat la Simpozionul Internațional de Sculptură organizat în cadrul Atelierelor Brâncuși, unde a realizat lucrarea „Genesis (Water)” („Geneză / Apă”), inspirată din mitologia japoneză a începutului lumii și construită într-un dialog simbolic cu motivul sărutului. Lucrarea realizată în cadrul taberei din 2017 este amplasată în spațiul public din Târgu Jiu, marcând continuitatea acestui dialog artistic.

Mesajul laureatului: „Sunt onorat să primesc Premiul Național «Restitutio. Brâncuși». Sunt recunoscător pentru faptul că activitatea mea artistică este asociată cu moștenirea lui Constantin Brâncuși. Mulțumesc organizatorilor și Comitetului Premiului pentru această distincție. Dedic acest premiu dialogului dintre culturi prin limbajul sculpturii. Cu gânduri bune, din Italia și Japonia.”

În edițiile anterioare, Premiul Național „Restitutio. Brâncuși” a fost acordat unor personalități precum: Ionel Scăunașu (artist fotograf), Vlad Ciobanu, Maxim Dumitraș, Panaite Chifu (sculptori), Pavel Șușară (critic de artă), Doru Strîmbulescu (publicist și om de cultură).

Premiul Național „Restitutio. Brâncuși” își propune să consolideze, de la o ediție la alta, un cadru de recunoaștere și reflecție asupra valorilor care definesc continuitatea culturii române în dialog cu spațiul internațional. Prin acordarea distincției din acest an, organizatorii reafirmă importanța coerenței artistice, a rigoarei profesionale și a colaborării culturale dincolo de granițe, în spiritul unei opere care a demonstrat că esențialul poate deveni universal.

Premiul a fost anunțat în cadrul manifestărilor organizate la Hobița de Primăria Peștișani și Consiliul Județean Gorj, cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși, în prezența autorităților locale și județene, a reprezentanților instituțiilor de cultură, a parlamentarilor de Gorj și a ministrului Culturii, András István Demeter.

Foto: aici

 Andrei Popete Pătrașcu

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural-ortodox. Nihil Sine Deo

Articolul Yoshin Ogata (Japonia / Italia) – Laureatul Premiului Național „Restitutio. Brâncuși” – 2026 apare prima dată în Glasul.info.

La 19 februarie 1876, în satul Hobița din județul Gorj, se năștea un copil de țărani care avea să schimbe pentru totdeauna limbajul sculpturii moderne: Constantin Brâncuși. Din inima Olteniei, dintr-un univers rural în care lemnul, piatra și credința făceau parte din firescul vieții, s-a ridicat un spirit care a dus esența românească până în marile capitale ale lumii.

Hobița nu a fost doar locul nașterii sale, ci matricea formării sale interioare. În simplitatea caselor țărănești, în stâlpii sculptați ai pridvoarelor, în troițele și motivele populare care împodobeau gospodăriile, Brâncuși a descoperit limbajul formelor pure. Mai târziu, la Paris, el nu și-a renegat niciodată originile. Dimpotrivă, le-a sublimat. A dus cu el, în inima artei universale, geometria și simbolistica satului românesc.

Opera sa nu este doar un exercițiu estetic, ci o mărturisire identitară. „Coloana fără Sfârșit” evocă stâlpul funerar și ideea de continuitate, „Masa Tăcerii” și „Poarta Sărutului” sunt impregnate de arhaic și de ritual, iar „Pasărea Măiastră” transformă mitul popular într-un simbol al zborului spiritual. În toate aceste lucrări pulsează o Românie profundă, ancestrală, ridicată la rang de universalitate.

Brâncuși a promovat România nu prin discursuri politice, ci prin forța formelor sale. În atelierele și muzeele Occidentului, numele său a devenit sinonim cu modernitatea sculpturii, iar odată cu el a fost rostit și numele țării din care provenea. A arătat lumii că un artist format într-un sat gorjean poate redefini arta secolului XX. A demonstrat că valorile românești, simplitatea, verticalitatea, spiritualitatea, pot sta la temelia unei opere de anvergură mondială.

Legătura sa cu poporul român nu a fost una declarativă, ci organică. Deși a trăit mare parte din viață în Franța, a rămas atașat de limba, tradițiile și ethosul românesc. Ansamblul monumental de la Târgu Jiu este dovada supremă a acestei fidelități: o ofrandă adusă eroilor români și, totodată, o sinteză a gândirii sale artistice.

La 19 februarie ne amintim că România nu înseamnă doar geografie, ci și spirit creator. Prin Constantin Brâncuși, satul Hobița a devenit un reper pe harta culturii universale. El ne-a învățat că adevărata măreție se naște din rădăcini adânci și că identitatea asumată cu demnitate poate cuceri lumea.

Articolul La 19 februarie 1876, în satul Hobița din județul Gorj, se năștea un copil de țărani care avea să schimbe pentru totdeauna limbajul sculpturii moderne: Constantin Brâncuși apare prima dată în Glasul.info.

O carte care redeschide conștiința națională a României

„Tratatul cu Ucraina. Istoria unei trădări naționale” – Tiberiu Tudor

Există momente în istoria unui popor care nu pot fi lăsate pradă uitării. Momente în care tăcerea devine complicitate, iar ignoranța, o formă de renunțare la demnitate. Anul 1997 este unul dintre aceste momente pentru România. Pentru prima dată de la făurirea României Mari, un guvern român a consfințit pierderi teritoriale fără ultimatum, fără ocupație militară, fără constrângere directă. Un act consumat în liniște, aproape pe furiș, în timp ce opinia publică era dezinformată, manipulată sau pur și simplu ținută departe de adevăr.

Cartea profesorului Tiberiu Tudor, „Tratatul cu Ucraina. Istoria unei trădări naționale”, vine să rupă această tăcere vinovată. Nu este o lucrare de propagandă și nici un pamflet politic. Este un rechizitoriu solid, riguros documentat istoric și juridic, care pune în fața românilor faptele, documentele și consecințele reale ale Tratatului româno-ucrainean din 1997.

Academicianul Florin Constantiniu avertiza limpede: românii trebuie să cunoască adevărul într-o problemă capitală, în care sensul real al negocierilor a fost ocultat prin cenzură, presiuni și manipulare. Această carte exact asta face: restabilește adevărul istoric.

O carte despre teritoriu, dar mai ales despre conștiință

„Tratatul cu Ucraina” nu vorbește doar despre hărți, frontiere și articole juridice. Vorbește despre Bucovina de Nord, despre Herța, despre sudul Basarabiei, despre românii rămași dincolo de graniță, cărora li se refuză drepturi elementare. Vorbește despre istoria ruperii acestor teritorii din trupul statului român, de la 1775 și 1812 până la dramele secolului XX și confuziile deliberate ale prezentului.

Sub presiunea deceniilor de educație denaționalizată, comunizantă înainte de 1989 și globalizantă după, generații întregi au fost îndepărtate de adevărul propriei istorii. Cartea lui Tiberiu Tudor este un act de recuperare, o reîntoarcere la memorie, identitate și responsabilitate.

De ce această carte trebuie citită ACUM

Pentru că tratatul nu este un capitol închis. Pentru că însuși textul lui prevede posibilitatea denunțării unilaterale. Pentru că România are dreptul, și obligația, de a-și apăra interesele naționale. Iar motivele sunt clare:

• disputele privind apele teritoriale din jurul Insulei Șerpilor;
• Canalul Bâstroe, început fără consultarea României;
• încălcări repetate ale frontierei românești;
• discriminarea românilor din regiunile istorice românești aflate azi în Ucraina;
• refuzul despăgubirilor pentru investițiile românești de la Krivoi Rog.

Toate acestea sunt fapte, nu opinii. Iar faptele cer cunoaștere, luciditate și curaj.

O lectură necesară pentru proiectul de țară al generației actuale

România nu poate deveni o țară de prestigiu european fără respect față de sine. Reîntregirea națională, apărarea drepturilor românilor de pretutindeni și afirmarea demnității statului nu pot fi construite pe uitare și resemnare.

Cartea lui Tiberiu Tudor nu oferă soluții facile, dar oferă ceva mult mai important: adevărul. Iar adevărul este întotdeauna primul pas spre îndreptarea unei nedreptăți.

Aceasta nu este doar o carte de istorie. Este o chemare la responsabilitate. O lectură care ar trebui să se regăsească în biblioteca fiecărui român care încă mai crede că națiunea nu este o relicvă, ci o valoare vie.

„Tratatul cu Ucraina. Istoria unei trădări naționale”, o carte care nu trebuie să lipsească din biblioteca dumneavoastră.

Articolul O carte care nu trebuie să lipsească din bibliotecă: “Tratatul cu Ucraina. Istoria unei trădări naționale” apare prima dată în Glasul.info.

S-a declanșat alarma la Târgu Jiu pentru un gest care, în mod normal, ar fi trebuit să țină exclusiv de respectul față de cultură: depunerea unei coroane de flori la bustul lui Mihai Eminescu. Înainte să se alarmeze Poliția, s-a alarmat presa locală, amplificând inutil un fapt banal, ca și cum orașul ar fi fost amenințat de o conspirație majoră. Mai lipsea celebrul slogan panicard „Vin rușii!”, pentru ca tabloul să fie complet. Într-o societate deja tensionată, exagerarea unor gesturi simbolice riscă să devină mai periculoasă decât gestul în sine.

Relatarea oficială este, paradoxal, o demonstrație a lipsei oricărui pericol real: nu au existat distrugeri, nu au fost acte de violență, nu a fost tulburată ordinea publică și nu există indicii privind un pericol iminent. Cu toate acestea, se fac „verificări” pentru a stabili contextul și eventualele încălcări ale legii. Se naște, firesc, întrebarea: ce anume trebuie verificat atunci când cineva depune o coroană de flori la un monument al unui poet național? De când a devenit omagierea culturii un potențial risc pentru siguranța publică?

Mai mult, situația capătă accente absurde dacă privim comparația cu Bucureștiul. Aceeași entitate, „Comandamentul Vlad Țepeș”, a depus o coroană similară la mormântul lui Eminescu din Cimitirul Bellu, fără ca cineva să se alarmeze, fără intervenții spectaculoase, fără titluri panicarde. La Târgu Jiu, însă, o simplă coroană a devenit subiect de suspiciune și alertă publică. Această discrepanță ridică serioase semne de întrebare despre coerența reacțiilor instituționale și despre rolul presei în amplificarea fricii. Nu există nicio hotărâre judecătorească prin care Asociația „Vlad Țepeș” să fie interzisă, așadar această organizație are dreptul să depună coroane de flori și să își desfășoare activitatea în conformitate cu legea.

Este legitim ca autoritățile să fie vigilente și să trateze cu responsabilitate orice sesizare. Dar vigilența nu trebuie să alunece în ridicol și nici să transforme gesturile simbolice pașnice în pseudo-amenințări. Exprimarea opiniilor și a respectului față de valori culturale este garantată de lege. Atunci când nu există fapte concrete care să afecteze ordinea publică, reacțiile exagerate nu fac decât să alimenteze neîncrederea și să creeze artificial senzația de pericol.

În loc să ne alarmăm pentru o coroană de flori, poate ar fi mai util să ne întrebăm de ce reflexul suspiciunii a ajuns să domine spațiul public. O societate matură nu vede în fiecare gest simbolic un complot și nu transformă normalitatea într-un motiv de panică. Respectul pentru Eminescu nu ar trebui să declanșeze sirenele fricii, ci să ne reamintească faptul că rațiunea, echilibrul și spiritul critic sunt esențiale într-o comunitate care vrea să rămână sănătoasă și liberă.

 Andrei Popete Pătrașcu, ian. 18, 2026

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo

Articolul Depunerea unei coroane de flori, anchetată la Târgu Jiu apare prima dată în Glasul.info.

La 15 ianuarie 1850, la Botoșani, prin voința divină a răsărit MIHAI EMINESCU, Luceafărul Poeziei Românești ‒ Poetul Național ‒ „Românul Absolutˮ ‒ „sumă lirică de Voievoziˮ, (Petre Țuțea). La Eminescu, fiecare dintre cititorii săi se raportează cu lumina pe care o are în suflet:

„La zidirea soarelui, se știe,

Cerul a muncit o veșnicie,

Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu…

Ne-am ales cu domnul Eminescu.”.

Acesta este un fragment din fermecătoarea poezie Eminescu, a excepționalului poet basarabean, român, naționalist, Grigore Vieru; această poezie a devenit un emblematic cântec în interpretarea magistrală a lui Ion și Doina Aldea-Teodorovici și a fiului acestora, Cristofor Aldea-Teodorovici.  

Simion Mehedinți apreciază că opera lui Mihai Eminescu se relevă ca „unitatea de măsură a tuturor valorilor noastre ca națiune”, Nicolae Iorga afirmă despre Eminescu că este „expresia integrală a națiunii româneˮ, „cel mai strălucit reprezentant al minții românești creatoare” iar Tudor Arghezi subliniază că: „Fiind foarte român, Eminescu e universal”.

Prima propunere de realizarea unui bust pentru Eminescu a fost făcută de studentul botoșănean Corneliu Botez, la congresul studențesc de la Ploiești din 1889, iar acesta a fost sculptat de Ioan Geogescu și dezvelit în 10 septembrie 1890, în fața școlii Marchian din Botoșani. El a fost realizat prin colectă publică, prin grija studenților din București și Iași iar pe suportul de marmură are inscripționat mesajul: «Poetului Mihail Eminescu 1850-1889. Studenții universitari români din București-Iași. Omagiu și admirațiune». Numeroase alte orașe au omagiat astfel Poetul Național – Mihai Eminescu.

La 11 octombrie 1925, la Sânnicolau Mare, cu ocazia dezvelirii în Transilvania a primului bust al poetului Mihai Eminescu, operă a sculptorului Dimitrie Bârlad, poetul Octavian Goga, în calitate de ministru al culturii, într-un discurs magistral, afirma: „O graniță se păzește sau cu un corp de armată sau cu statuia unui poet legată de inimile tuturoraˮ. Tocmai de aceea este necesară o astfel de statuie chiar la Brașov, în centrul Țării. În cele ce urmează vom detalia considerentele pentru existența unui monument public al lui Eminescu la Brașov.

Mihai Eminescu în dorința sa de a cunoaște întraga Țară, «de la Nistru pânʼ la Tisa» a ajuns și la Brașov, de mai multe ori. Prima oară (când avea 14 ani), între 1 iulie și 21 septembrie 1864 pentru reprezentații, cu trupa de teatru a lui Fanny Tardini-Vlădicescu, în sala festivă a Școlilor Centrale Române (actualul Colegiu Național „Andrei Șaguna”), cu mai multe piese printre care și Răzvan și Vidra (autor Bogdan Petriceicu Hașdeu) în care a jucat rolul Ciobanului.

A doua oară între 7 iunie și 19 iulie 1865, cu aceeași trupă de teatru pentru spectacole în Sala Reduta. Scrie acum, la Brașov, poezia Învia-vor voievozii dedicată Junilor brașoveni.

A treia oară în stagiunea 1867-1868, cu trupa lui Mihai Pascali, pentru spectacole în Sala Reduta. În 1869 Eminescu scrie poezia Mureșianu, dedicată lui Andrei Mureșanu.

A patra oară în 1 noiembrie 1883, în drum spre Viena, face un scurt popas la Brașov, fiind așteptat de  doctorul Constantin Popazu, pe care îl întâmpină cu profeticul îndemn: «Trăiască România Unită!».

Ținând seama de numeroase și importante considerente naționale, istorice, biografice și morale, reliefate și cuprinse și în romanticul și entuziastul omagiu adus de Eminescu patrioților brașoveni prin afirmația: «Arătaţi-mi un oraş mai patriotic ca Braşovul!», societatea culturală «Despărțământul ASTRA “Frații Popeea” Săcele – Brașov», cu sprijinul financiar al firmei Electroprecizia–Săcele și al municipalității au realizat și au amplasat un bust al lui Eminescu în Parcul „Electroprecizia”-Săcele, în 13 iunie 2003. Tot astfel, în 15 ianuarie 2021, în curtea Inspectoratului Județean de Jandarmi Brașov a fost dezvelit primul bust din municipiul Brașov, al lui Eminescu.

Sunt meritorii astfel de fapte. Tocmai de aceea, noi, Partidul Glasul Neamului, sărbătorind nașterea lui Eminescu ne exprimăm dorința ca o statuie a Românului Absolut să se regăsească în fiecare localitate, deoarece Eminescu ne luminează sufletele cu Limba Română și ne unește național și spiritual. Prin urmare credem că este absolut necesară unirea tuturor românilor, locuitori ai Cetății, a tuturor forțelor culturale și a autorităților publice responsabile, pentru a ridica public și aici la  Brașov o impunătoare statuie clasică lui Mihai Eminescu.

                          Partidul Glasul Neamului – Brașov – 15 Ianuarie 2025

prof. Cornel Vlad

Președinte, Organizația Județeană Brașov

Partidul Glasul Neamului

Articolul MIHAI EMINESCU – etern prezent printre noi apare prima dată în Glasul.info.

În perioada 17–24 decembrie 2025, Muzeul Geologic Național găzduiește expoziția „#Daruri#de#lumină”, o colecție de icoane pe sticlă realizate cu talent și sensibilitate de către elevii claselor I–VIII ai Școlii Gimnaziale Nr. 78 din București, Corp B.

Organizată cu sprijinul Euro Education Federation, organizație care susține constant inițiativele educaționale și culturale ale tinerilor, promovând valorile autentice și dezvoltarea prin artă și educație, această expoziție aduce în prim-plan creativitatea copiilor și dragostea lor pentru tradiție și frumos, într-o perioadă în care lumina interioară aduce apropierea de credință.

Fiecare icoană reflectă munca și răbdarea micilor artiști, fiind în același timp o formă de exprimare a sufletului în prag de Crăciun. Icoanele pe sticlă nu doar dezvoltă abilități plastice, ci cultivă respectul față de patrimoniul spiritual, sensibilitatea estetică și simțul apartenenței culturale. Elevii au fost ghidați de cadrele didactice în descoperirea tehnicii iconografice tradiționale, în înțelegerea simbolurilor și în transpunerea propriei emoții în imagine și culori vii. Felicitări tuturor celor care au făcut posibil acest eveniment ce aduce pictura pe sticlă, spiritualitatea și speranța într-un spațiu al cunoașterii.

Vă invităm să descoperiți aceste daruri de lumină, create de copii pentru sufletul nostru și să primiți prin ochii lor, o lecție de credință, simplitate și speranță, în prag de sărbători.

Muzeul Geologic Național

MAGAZIN CRITIC – NIHIL SINE DEO! Contează pe ȘTIRI ce contează

Articolul Expoziție: „Icoane pe sticlă” la Muzeul Geologic Național cu sprijinul EEF! apare prima dată în Glasul.info.

În perioada comunismului din România, o teorie istorică exotică, străină de contextul social al zilelor respective, a început să fie cunoscută în anumite cercuri istorice. Aceasta susținea o legătură profundă istorică între români și Prusia. Autorul acestei teorii a fost istoricul saș Adolf Armbruster, născut la Sibiu și devenit ulterior cercetător la Universitatea din Tübingen, considerat de mulți unul dintre cei mai importanți istorici din România postbelică.

Deși această teorie nu era nouă la nivel european, subiectul era aproape necunoscut, ceea ce l-a făcut cu atât mai șocant pentru România comunistă din anii 70, o țară supusă cenzurii și propagandei ideologice.

Narațiunea noastră începe cu momentul în care noul stat prusac a început brusc să promoveze ideea unei romanități locale, legată în mod indispensabil de identitatea acestui nou stat german. Se pare că teoria a fost motivată, mai ales, de dorința de a contrabalansa propriile pretenții romane ale Habsburgilor, cât și de prestigiul cultural pe care îl ofereau afirmațiile respective în Europa Barocului.

Totuși, prusacii și-au sprijinit afirmațiile pe câteva lucruri valide, cum ar fi: anumite toponime de origine romanică, localități cu nume romanice, anumite povești sau tradiții, dar mai ales pe un popor misterios, format din comunități reduse și răsfirate, ce încă trăiau în acele locuri. Mai mult decât atât, acest popor, identificat de prusaci ca vorbitor de o limbă latină, încă se considera roman în sensul absolut al cuvântului.

Cine sunt ei? Se pare că prusacii îi considerau oameni aleși, care au făcut parte din structura nobiliară și militară a acestor meleaguri. Inițial, s-a crezut că aceștia sunt urmașii unor coloniști trimiși în mod direct de către Imperiul Roman, dar o serie de cronicari și erudiți prusaci sau germani vor lămuri în scurt timp acest mister.
Primii care tratează în detaliu acest subiect sunt cronicarii Kasper Peucer (1525-1602) și Joachim Cureus (1532-1573). Peucer abordează această temă în cartea “Cronicon Carionis”, într-un adaos consacrat Imperiului Bizantin.

 „Valahii au trăit liniștiți sub împărații bizantini și au devenit celebri, dar când au fost măriți prin amestecul cu sarmații și incitați de ei, au început să refuze să se supună imperiului. Aceiași valahi, cu conducători sarmatici, au umplut Lituania și apoi Livonia și Prusia vecină cu noi coloniști, așa cum mărturisesc rămășițele vechii limbi, care este latină.

Mai târziu, poporul valah a fost împărțit în două părți, cu dominații separate; cei care trăiau la est și nord, lângă Podolia, sunt numiți valahi cu numele vechi, în timp ce ceilalți, la sud și în Transilvania, sunt numiți moldoveni cu un nume nou, deși unii preferă să-i numească pe primii valahi și pe cei din urmă moldoveni.” (Traducere din Chronicum Carionis Witterbergae 1562. pag. 237-238)

Iar în Gentis Silesiae Annales (Analele poporului silezian) Cureus menționează: „Acolo trăiau în Prusia popoare vechi și acolo sunt încă rămășițele acelora care vorbeau o limbă complet diferită de cea henetică sau slavă, la fel ca în unele locuri din Livonia, unde erau amestecate cuvinte latine. Despre originea acelui popor, nu am văzut pe nimeni mai probabil să aducă ceva, decât pe D. Pucer, un om foarte ilustru, care crede că ei s-au mutat în acele regiuni arctice, părăsite pe atunci de slavi, care se revărsaseră în Germania și Polonia, din Valahia și fuseseră cândva coloniști italici plasați în Valahia de către împărații greci pentru a ține slavii departe de Imperiul Constantinopolitan, dar în cele din urmă au fost copleșiți de mulțimea și forța slavilor și au părăsit patria…

În același timp, polonezul Stanislas Sarnicki notează: “Nu lipsesc cei care afirmă că oameni de același fel au venit în Lituania pe această cale, de la gurile Dunării prin Valahia, și ei acordă puțină atenție acelei povestiri despre Libon, care se spune că a venit în Lituania.” (traducere din Joachimus Cureus.Gentis  Silesiae Annales. Witebergae. 1571 . pag. 36)

Vedem că Peucer și Cureus sunt primii cronicari care dezleagă misterul influențelor romane din Prusia. Acestea erau, de fapt, românești, reprezentând o masă a românilor care a fost dislocată de invaziile slave și s-a deplasat spre nord-est, spre Valea Moraviei, Polonia, spațiul prusac și cel baltic lituanian. De altfel, și scrierile slave din aceste regiuni vorbesc despre populații olahe sau vlahe vorbitoare de limbă română; ba chiar, livonienii își dezvoltă o proprie teorie a unei romanități autohtone după modelul prusac, sprijinindu-se ideologic de aceste influențe autohtone vlahe.

Ambițiile politice ale prusacilor și scrierile unor cronicari precum Peucer și Cureus au stârnit curiozitatea mai multor cronicari de origine germană, aceștia călătorind în Principatele din fostul spațiu al Daciei Romane: Țara Românească, Moldova și Transilvania. Ei au observat că românii posedă o conștiință puternică a descendenței romane și au o serie de obiceiuri specifice populațiilor vlahe din spațiul pruso-baltic. De asemenea, similitudinile lingvistice dintre cele două ramuri au putut fi ușor remarcate de către cunoscătorii de limbă latină.

Interesul pentru romanitatea din spațiul dacic a sedimentat, practic, teoriile descendenței românești a vlahilor din nord-estul Europei, cronicari din perioada barocului european tranșând, în mare parte, această chestiune. Unul dintre ei este și cronicarul Livonian Frederik Menius.

În scrierile sale, Menius nu respinge ideea romanității prusacilor, ci îi schimbă și mai clar centrul de greutate de la teoria colonizării romane către teoria influenței vlahilor veniți ulterior din Dacia Romană sau din Valahia, susținând că, în opinia sa, vlahii păstrează aceeași conștiință și legitimitate romană care validează romanitatea prusacilor.

„ În anul 594: În vremea împăratului Mauriciu, slavii sau antaii, trecând Istrul, au ocupat Iliricul: unii au supus toată Rusia sau Moscovia, alții, sub conducerea lui Zecho, regiunea sauramată, Polonia, și alții, sub conducerea lui Lecho, Boemia… În acest timp, fără îndoială, a avut loc acea amestecare a valahilor cu slavii și popoarele noastre livone. Și de aici a apărut a treia eroare a acelora (căci despre cele două anterioare s-a vorbit deja), care spun că latinii sau italienii, fugind de tirania lui Attila, s-au îndreptat către aceste ținuturi ale Lituaniei și Livoniei, și acolo, reducând locuitorii la sclavie, au dat naștere nobilimii, și mai târziu și-au lăsat numele și limba și au adoptat limba și obiceiurile locuitorilor. Ei aduc ca dovadă a acestui lucru: în primul rând, că în memoria patriei lor, Italia, lituanii au numit-o Italia; în al doilea rând, că în memoria orașului Roma, au construit un sat în Prusia, numit Romove, unde au sacrificat diavolilor sub un stejar sacru. În al treilea rând, că există nu puține rămășițe ale limbii latine în acest idiom… Dar este sigur că valahii, nu romanii, au venit în aceste regiuni…

Este credibil că numele Lituaniei și al letonilor este derivat nu de la romani, ci de la valahi… așa cum în acel timp erau obișnuiți să folosească trâmbițe, pe care le făceau din trunchiuri de copaci, și valahii menționați mai sus le numeau pe acelea “lituos” în maniera romană; de la trâmbițe, ei le numeau pe conducătorii și maeștrii lor “lituanieni”; de unde mai târziu a venit numele de letoni și în cele din urmă de lotavieni.

În această opinie, modul modern de a vorbi al polonezilor și rușilor, împrumutat de la valahi, mă confirmă puternic și excelent, cei care îi numesc “Litwin” în idiomul lor.

Nu mă îndoiesc că livonienii de pe această parte a Dunei au primit numele de Enluorum de la aceiași valahi, deoarece polonezii și rușii, care au multe rămășițe ale limbii valahe încă în idiomul lor, numesc Livonia “Ei llandtskiczem”.

A doua rațiune, că în memoria Romei un sat numit Romove a fost construit de exilații romani, este de asemenea de mică sau de nici o valoare, căci deși nu se poate nega că un sat cu acel nume a fost construit în Borussia, și într-adevăr în memoria Romei, cine va disputa că acest lucru a fost făcut mai degrabă de valahi, care erau și ei într-un fel descendenți ai romanilor, decât de alții, care nu pot fi dovediți că au venit vreodată aici.”

(Traducere din Fridericus Menius. Syntagma de origine Livonorum, în Scriptores rerum Livonicarum, lI , Riga. Leipzig,  848. pag.  530 – 533 )

O mărturie interesantă a avut și istoricul prusac Christoph Hartknoch (1644-1687). Harknoch dezvoltă și mai mult teza lui Menius, admițând teza originii romane a prusacilor, pe care o leagă aproape exclusiv de valahii descendenți din Dacia Romană. El se remarcă și prin faptul că identifică termenul vlah strict ca pe un exonim folosit de străini, valahii din Dacia Romană, ca și cei din nord-estul Europei, identificându-se, conform lui, prin numele de roman. Cartea lui Hartknoch “Prusiei vechi și noi” unde își expune teza despre romanitatea prusacilor se va bucura de o popularitate foarte mare, ideile sale fiind în mare măsură acceptate pentru o perioadă.

„Această mândrie pare a fi fost și în Lituania și Prusia, că, deși părăsiseră de mult Roma, totuși, pentru a-și face un nume printre alte popoare, au construit o cetate aici și au numit-o Romanova sau Romnove, după numele orașului Roma. Același lucru îl atestă și numele valahilor. Căci, așa cum germanii numesc Italia în limba lor Welschland, tot așa o numesc și popoarele slave Włoska ziemia. Deoarece acești valahi sunt descendenți ai italienilor, țara lor este numită de polonezi și alte popoare slave Włoska ziemia. Așa că, la polonezi, un italian sau italian este numit Włoch, iar un valah este numit Wołoszyn.” (traducere din Chr. Hartknoch, Alt- und Neues Preussen, Franckfurt, Leipzig, 1684. pag. 68-70)

În continuare, Hartknoch atribuie păstrarea conștiinței și identității romane din ținuturile Daciei colonistilor romani trimiși acolo de către împărații Imperiului. Această conștiință este transmisă, prin urmare, în mod natural, vlahilor care se pare că au migrat în Prusia din aceste locuri. „De asemenea, se poate ca sub următorii împărați romani să fi fost trimise acolo și unele colonii, așa cum se poate vedea din vechile monede romane care sunt adesea dezgrotatate în acele locuri”. Deoarece acum este sigur că în apropiere au locuit popoare italice, este credibil că o bună parte dintre ele s-au mutat în Lituania și mai departe în Prusia, și s-au amestecat cu alte popoare.” (traducere din Chr. Hartknoch, Alt- und Neues Preussen, Franckfurt, Leipzig, 1684, pag. 68-70)

Trebuie specificat că la originea termenului “vlah” stă un trib celtic aliat cu Iulius Caesar, Volcae. Germanicii folosesc prima dată acest nume pentru a-i descrie pe romani, cuvântul transformându-se ulterior în “vlah” și încetățenindu-se în vocabularul germanic. Prin contactul cu lumea germană, slavii utilizează și ei această denumire atunci când se raportează la lumea romanică.

Se cunoaște faptul că vlahii și-au păstrat numele de “roman” (romanus), care a căpătat deviații ușoare în timp. Această conștiință și identitate romană au fost puternic prezente la toate grupurile vlahe, care au respins vehement exonimul “vlah” sau “valah” folosit de străini, până spre perioada modernă, când unele comunități au fost asimilate parțial cultural sau integrate în cadrul altor culturi regionale.

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, teoria originii romane a prusacilor începe să fie abandonată și, odată cu ea, și tema vlahilor sau cea a romanilor din ținutul Daciei. Deși în Prusia comunitățile vlahe au devenit aproape inexistente, totuși în ținuturile învecinate au continuat să existe comunități compacte semnificative.

Chiar dacă timpul a șters aproape toate urmele acestor comunități vlahe din Prusia, memoria lor a rămas surprinzător de puternică în scrierile cronicarilor germani. În ochii lor, romanitatea nu era doar o moștenire culturală, ci un criteriu de prestigiu și noblețe, iar valahii din nord-estul Europei reprezentau un ecou viu al Daciei romane. Astfel, ideea romanității prusace nu poate fi redusă la o simplă curiozitate intelectuală, ci trebuie privită ca o punte între două lumi.

Autor: Dragoș Adrian IONESCU

Articolul Ideea Romanității Prusace și Influența Română apare prima dată în Glasul.info.