Articol de Florin Dobrescu

S-au împlinit zilele acestea 5 ani de la infamul act de demitere din funcția de subsecretar de stat a domnului Octav Bjoza.

M-am gândit să fac publice câteva aspecte, considerând că fiecare din noi suntem datori a consemna amintiri care, laolaltă, vor alcătui istoria pestilențialei clise morale din viața publică a acestor ani. Faptele trebuie cunoscute, căci altfel se pierd în neantul ce ne înghite hulpav zilele și anii, iar golurile rămase în istoria recentă nu vor folosi decât acelorași depravați, care o vor scrie dupa cum le convine.                    

În plus, am o datorie morală față de domnul Octav Bjoza, întrucât – trebuie să o spun deschis – în mare parte a plătit și pentru mine și pentru instituția pe care o reprezint, Fundația Ion Gavrilă Ogoranu.

Comunicatul din 12 martie 2021: un gest de demnitate

Puțini cunosc motivele reale pentru care Octav Bjoza a fost demis de primul-ministru liberal Câțu, într-o manieră în care nu se procedează nici cu o femeie de serviciu, și nici faptul că în spatele deciziei, forțată de mult prea influentul la acel moment Andrei Muraru, stăteau ani de zile de presiuni făcute asupra președintelui AFDPR. 

Oficial se știe doar că subsecretarul de stat Octav Bjoza a fost demis ca urmare a unui comunicat transmis presei la 12 martie 2021, în care – în numele AFDPR – își exprima revolta pentru modul în care parlamentarii înțelegeau să trateze problema discriminării urmașilor foștilor deținuți politic pe mai multe criterii, între care apartenența ideologică a părinților lor.  Octav Bjoza se afla încă din anul anterior într-un acut conflict cu deputatul Silviu Vexler, inițiatorul unei prevederi legislative ce discrimina urmașii unei largi categorii de luptători anticomuniști, respectiv pe copiii celor menționați în arhivele Securității ca fiind „legionari”.

În comunicatul cu pricina, referindu-se la împărțirea luptătorilor anticomuniști pe crtierii ideologice, Octav Bjoza anunțase că “nu acceptăm falsificarea încă o dată a istoriei recente a României (pentru prima, a se vedea Mihai Roller)” și readusese în prim plan preponderența elementelor de etnie evreiască în conducerea structurilor represive ale regimului comunist de după ocuparea țării de către sovietici: “Chiar vreți să vă amintim cine au fost primii trei șefi ai Securității Poporului, care au săvârșit cele mai abominabile crime din lumea comunistă europeană, lucru recunoscut și de marele disident rus Aleksandr Soljenițîn?!? Poate că da: Alexandru Nicolschi, Mișu Dulgheru și Tudor Sepeanu!” El recursese la o comparație în oglindă cu cazul urmașilor de legionari, arătând că, de asemenea, nici toți cei 3-4 milioane de membri ai fostului Partid Comunist Român, împreună cu familiile lor, nu puteai fi făcuți răspunzători pentru crimele săvârșite de conducerea regimului respectiv. Și încheia, în cel mai echilibrat mod, cu un apel la mult dorita reconciliere în fața Istoriei: “Acum, după 80 de ani, să nu ne mai lăsăm bântuiți de stafiile acestora și împreună, indiferent de etnie, culte sau politici, să veghem ca astfel de fapte să nu se mai petreacă în această țară! A răsuci la nesfârșit cuțitul într-o rană demult cicatrizată înseamnă că nu facem decât să întreținem o stare de tensiune nemeritată de nimeni!”.

Din păcate, destinatarii acestui mesaj oficial nu au înțeles sensul demersului lui Octav Bjoza, dovedind ei înșiși un radicalism și o intoleranță specifică spiritelor totalitare. Muraru și premierul Câțu l-au acuzat că ar fi pus în seama comunității evreiești vina pentru instaurarea comunismului în România. Mai mult, noua inchiziție a gândirii avea să amendeze dur considerațiile prin care Bjoza pusese în discuție nu suferințele evreilor în timpul războiului, ci numărul victimelor atribuite de tezele oficiale Holocaustului. Lobby-ul rețelei de bussinesmani ai Memoriei, gen Vexler și Alexandru Florian, care cangrena atunci inclusiv capul statului, adică Președenția, prin Andrei Muraru, aveau să-l execute în cele din urmă pe liderul AFDPR. Acesta a fost demis la 16 martie 2021, printr-o decizie emisă de primul ministru, “ noaptea, ca hoții”.

Presiuni asupra lui Octav Bjoza

Ceea ce nu s-a știut până acum și consider că trebuie spus fără menajamente, este faptul că, imediat după accederea la Cotroceni a lui Klaus Iohannis, perioadă în care Andrei Muraru, ajuns consilier prezidențial și, practic, trăgător-șef de sfori în politica românească (oricum, Iohannis era mai mult un decor în politica românească), asupra lui Octav Bjoza s-au exercitat repetate presiuni vizând conduita lui în raport cu memoria luptei anticomuniste și, concret, cu anumite persoane fizice și juridice.

Dar să ne întoarcem la sfârșitul lui 2014, când – sfătuit de Muraru – proaspătul președinte îl decora de liderul AFDPR, ca un semn de considerație al statului român pentru suferințele deținuților politici din perioada 1945-1989, dar și ca lovitură de imagine cu care care adormitul din frumoasa pădure Cotroceni să-și inaugureze mandatul. Deși profesia de bază a lui Andrei Muraru este – o spun fără menajamente – aceea de “holocaustolog”, el ocupase un timp scaunul de șef al IICCMER, încercând să acapareze zona cercetării comunismului și crimelor acestuia. A urmat reacția unei fosile a comunsimului românesc, care și ea mâncase o pâine bună de pe urma studiului comunismului pe vremea lui Băsescu. Vladimir Tismăneanu l-a atacat la baionetă pe rivalul său Muraru pentru că sfătuise președenția să decoreze un deținut politic pe care îl acuza de simpatii legionare și de legături apropriate cu Florin Dobrescu și Fundația Ion Gavrilă Ogoranu. Nu a fost greu să fie găsite pe internet participările liderului AFDPR la numeroase manifestări memoriale dedicate unor eroi ai rezistenței proveniți din mediile legionare sau evocarea apreciativă a unora dintre aceștia, față de care dezvoltase o adevărată admirație în timpul detenției (fenomen deseori întâlnit în memoriile multor deținuți politici, inclusiv la Nicolae Steinhardt). 

În mai anul următor, Octav Bjoza era din nou ținta unui atac, de astă dată din partea Institutului Elie Wiesel – prin Alexandru Florian, și Centrului pentru Monitorizarea Antisemitismului – prin Maximilian Katz. Motivul: participarea sa alături de Lucia Hossu Longin și subsemnatul (taxat de cei doi, drept “neofascist”), la o manifestare dedicată lui Ion Gavrilă Ogoranu, organizată de fundația omonimă la Muzeul de Istorie a Bucureștiului. Cele două oficine acuzau că un membru al guvernului român (Bjoza era subsecretar de stat) ar fi participat la o manifestare catalogată de cele două oficine drept “legionară” (evident, un fals: în realitate fusese o manifestare memorial-istorică, fără tentă ideologică). Consecințele scandalului, intens mediatizat, aveau să se abată nu doar

asupra bietului șef al foștilor deținuți politici. Până și funcționarii Muzeului de Istorie al Capitalei aveau să fie puși să dea cu subsemnatul. Iar intervenția slugarnică a primarului general de atunci, Sorin Oprescu, s-a soldat literalmente cu interdicția, atât a Fundației Ogoranu, cât și a mea, ca persoană fizică, de a mai închiria sala instituției în scopul desfășurării oricărui fel de evenimente (nici în ziua de azi nu suntem primiți în acea instituție – pentru a înțelege ce fel de “democrație” există în România!). Puțin a lipsit ca presiunile exercitate de puternicul lobby evreiesc, pentru demiterea lui Octav Bjoza din funcția de subsecretar de stat, să nu dea rezultate, și doar intervenția fostului președinte al României, domnul Emil Constantinescu (e notorie relația domniei sale de prietenie și colaborare cu Bjoza), la premierul Victor Ponta, a făcut ca liderul AFDPR să-și păstreze funcția guvernamentală.

De atunci, în repetate rânduri, atât cu ocazia întâlnirilor la recepțiile de la Palatul Cotroceni, cât și cu alte prilejuri, Andrei Muraru i-a recomandat insistent domnului Octav Bjoza distanțarea de Fundația Ion Gavrilă Ogoranu și de subsemnatul, personal. Cereri pe care, trebuie să o spun, de fiecare dată domnul Bjoza mi le-a adus la cunoștință (beneficiam de o relație apropiată cu dumnealui, aflându-ne în permanent contact). Consilierul prezidențial căuta să-l convingă pe bătrânul luptător că relația cu mine și cu fundația pe care o reprezint ar dăuna grav poziției sale publice, neuitând să-l avertizeze că, de nu va rupe aceste relații, prejudiciile nu vor întârzia să apară, el nemaiputând face nimic pentru a-l ajuta. Trebuie notat că, la început, Muraru manifesta o solicitudine aparte față de șeful AFDPR, sperând că va reuși să îl influențeze în sensul dorit de el și că va anexa imensul capital moral al foștilor deținuți politici în beneficiul administrației Iohannis și grupului său de interese. Muraru a mers până într-acolo încât a insistat ca Octav Bjoza să nu mai participle la comemorarea anuală a rezistenței anticomuniste făgărășene de la Sâmbăta de Sus, ba chiar a cerut ca acesta să organizeze, sub egida Secretaruatului de stat și AFDPR, în același loc, o comemorare paralelă, la o altă dată.

Evident, domnul Octav Bjoza a respins constant aceste solicitări, exprimând poziția principială pe care, ca șef al AFDPR și subsecretar de stat, a adoptat-o, fără excepție: ținând cont că Rezistența anticomunistă a fost unică, indivizibilă pe criterii politice sau doctrinare, domnia sa a considerat firească păstrarea echidistantă a relațiilor cu urmașii TUTUROR grupărilor implicate în Rezistență, indiferent de proveniența politică a combatanților respectivi, și menținerea unor reșații normale cu toate organizațiile, fără dicriminare. Nu puțini au fost aceia care, aflați ori ajunși în posturi înalte, au preferat să nu mă mai cunoască atunci când conjuncturi ale mizerabilei politici bucureștene m-au transformat în țintă a denigrărilor sau măsurilor punitive. Octav Bjoza nu a înțeles să se comporte așa. Domnia sa a refuzat constant să întrerupă relația cu noi, conștient fiind că aceasta îi vulnerabiliza poziția oficială.

Ceea ce nu știau cercurile de interese din spatele lui Muraru, este că, după 1990, în cadrul filialei Brașov a AFDPR, Octav Bjoza avusese o relație aparte cu veterani ai luptei de rezistență anticomunistă, precum Neculae Purcărea, dr. Teofil Mija, Nicu Păun, Ion Agapie, Alexandru Salcă, Petre Baicu. Virgil Mateiaș și alții, care îi fuseseră adevărați mentori și îl susținuseră în poziția de șef al filialei județene. Inclusiv cu Ion Gavrilă Ogoranu avusese o relație foarte apropiată.

Două lumi față în față: urmașul unui stalinist și luptătorul anticomunist

Pentru a înțelege cum era perceput și tratat Octav Bjoza de o anumită parte a politrucilor din sistemul statului român,dar și de unde veneau ideile lui Muraru, am să povestesc o întâmplare tot din mai 2015.

Era sâmbătă, 9 mai, și am fost sunat de dl Octav Bjoza. Tocmai plecase de la recepția organizată de președintele Klaus Iohannis de ziua Europei, și era sufocat de indignare. Îmi spunea că nu i se mai întâmplase așa ceva până atunci. Profitând de eveniment, încercase să lege o discuție cu directorul Institutului Holocaustului, prezent la fața locului, convins fiind că dialogul este întotdeauna o cale de aplanare și soluționare a tensiunilor și adversităților. Dorindu-și stingerea acestui absurd război al Memoriei, voia demult să găsească prilejul deschiderii unei căi de comunicare cu atât de vehementul Alexandru Florian. Acesta însă, atunci când a fost abordat, i-a întors literalmente spatele bătrânului luptător. Dincolo de inadmisibilul comportament, având în vedere diferența de vârstă dintre cei doi și cadrul în care se desfășura scena, gestul constituia o ofensă pentru însăși comunitatea foștilor deținuți politici, pe care Bjoza o reprezenta în calitatea sa oficială. Consternat și jignit, acesta a insistat, dar a primit, peste umăr, acest răspuns de la Florian: “Cu dumneata nu stau de vorbă, fiindcă  dai girul moral fasciștilor.” El a răspuns nedumeririi liderului AFDPR, explicându-i că, apărând în public alături de Florin Dobrescu, participând la manifestări organizate de acesta și Fundația Ogoranu, acordă acestora girul său moral și îi legitimează.

Și astăzi, mărturisesc, după 11 ani, încerc aceeași stupoare în fața unei atare logici… Ca să nu mai vorbesc de ipostaza revoltătoare a batjocurii arătate de urmașul unui stalinist, față de un luptător anticomunist, la 26 de ani de la Revoluție.

Suferința nu are culoare politică. Păcatul mutilării istoriei Rezistenței românești

Octav Bjoza considera că suferința nu are culoare politică și credea cu tărie într-un principiu promovat de generațiile care după 1990 au condus AFDPR: acela că Rezistența anticomunistă nu poate fi împărțită pe nici un fel de criterii, așa cum au dorit anumite cercuri de lobby. După cum nu se pot decupa din istoria Rezistenței românești anumite figuri de luptători, doar pentru că nu sunt agreate azi de unele zone de lobby. De altfel, statul român însuși, așa cum era firesc, a asumat acest principiu încă din 1990, când – după anumite dispute pe temă – a ales să nu discrimineze pe foștii deținuți politici proveniți din rândurile legionarilor, recunoscându-le în mod egal cu ceilalți statutul de victime ale regimului totalitar și beneficiari ai Decretului-lege 118 din 1990.

Era firesc ca amendamentul la proiectul legislativ inițiat de deputatul minorității evreiești Silviu Vexler, de a exclude de la drepturile cuvenite urmașilor deținuților politici pe copiii foștilor legionari (părinții lor beneficiind, paradoxal, de prevederile DL 118/1990!), să fie contestat vehement de dl Octav Bjoza. Toamna anului 2020 și prima parte a anului 2021 au fost cele mai solicitante pentru bătrânul luptător. El a depus eforturi supraomenești, fiind supus unei presiuni morale colosale, neacceptând în ruptul capului să se resemneze cu nedreapta situație creată de deputații minorităților naționale, cu sprijinul slugarnic al majorității covârșitoare a celorlalți parlamentari.

Poziția publică asumată la 12 martie 2021 era ultimul lucru pe care îl mai găsise de cuviință a-l face, atunci când nesimțirea instituționalizată a Parlamentului, Guvernului și Președenției își bătuse joc pur și simplu de obrazul său brăzdat de suferință. Era conștient că va fi eliminat din funcția guvernamentală, dar a ales  ridicarea la un alt nivel, de astă data public, a unui absurd război al Memoriei, un război purtat de instituțiile lașe ale statului român, umăr lângă umpăr cu cercuri de lobby toxice, împotriva celor care, după 1945, au reprezentat răscumpărarea morală a obrazului României pătat de lașități și trădări.

Execuția

Consilierul Andrei Muraru renunțase demult să mai facă presiuni asupra lui Octav Bjoza, căci renunțase la ideea de a-l acapara. Acesta îmi mărturisea că Muraru îl evita constant, ignorându-l, ori de câte ori își intersectau pașii. Așadar, nu numai că nu l-a apărat pe Bjoza de uraganul ce s-a abătut asupra lui după publicarea comunicatului. Ba chiar a cerut premierului Câțu să-l demită. Iar acesta a executat. Omul care își sacrificase tinerețea, familia, opunându-se comunismului, petrecând ani în bolgiile comuniste și-n lagărul de la Periprava, fiind ținut în lanțuri uneori, era destituit fără măcar o discuție prealabilă, fără niște explicații omenești. Avea să afle că a fost destituit, în timpul nopții, de la televizor.

Mărturisesc că, de mai multe ori pe parcursul anilor 2019 și 2020, nemulțumit de ingratitudinea statului față de memoria luptătorilor anticomuniști, dl Bjoza îmi împărtășise imensa lui silă și dorința de a demisiona, cu o explicație publică pe măsură, cerându-mi și mie părerea. De fiecare dată, am opinat că era nevoie de dânsul în acea funcție importantă și l-am îndemnat să mai rămână. În ultima vreme însă nu își mai dorea defel să rămână în funcție, în condițiile în care copiii camarazilor săi erau supuși unei asemenea nedreptăți. Considera asta un compromis. Așadar, pierderea calității de subsecretar de stat nu fusese în sine o lovitură pentru omul Bjoza. Lovitura a constituit-o modul în care a fost demis, atitudinea atâtor oameni care, brusc, nu-l mai cunoșteau, dacă nu cumva îl și huleau.

La fel de mizerabilă a fost presa mainstream. Televiziunile, care în anii anteriori se băteau pentru prezența sa în platouri, i-au ignorat reacția, nebăgându-l în seamă, dovenind încă o data că mass-media în România nu e decât un decor în mâna structurilor statului (singura excepție a fost Victor Ciutacu, acesta invitându-l în platoul postului TV, în timp ce restul tăceau asurzitor). Îmi amintesc că, imediat după demitere, am inițiat o petiție de protest față de Guvernul României, petiție la care am invitat să se ralieze (și au făcut-o!) personalități, oameni de cultură, reprezentanți ai partidelor parlamentare, foști deținuți politici și urmași ai acestora, dar și la vocea tuturor acestora, presa s-a comportat ca un zid inert al tăcerii.

Și în aceste condiții, Octav Bjoza nu a demobilizat. Și-a continuat cu aceeași dârzenie și neodihnă activitatea, muncind zi și noapte, alergând peste tot în țară și în afară, unde se cerea prezența sa, făcând demersuri la toate nivelurile oficiale. Nu a făcut cunoscut cazul în străinătate, deși AFDPR era membră INTERASSO (o federație a organizațiilor foștilor deținuți politici din toate țările comuniste, care putea da reverberații internaționale știrii că, în România, liderul luptătorilor anticomuniști era tratat în felul ăsta), pentru a nu prejudicia imaginea țării sale (eu nu aș face la fel; cred că statul acesta merită să fie prezentat peste tot în adevărata lumina a ticăloșiei instituțiilor sale…).

Toată suprasolicitarea de ani de zile, dar mai ales stresul și loviturile primite în acele ultime luni, și-au spus în cele din urmă cuvântul. În iulie 2021, în preziua congresului AFDPR, dl Octav Bjoza se prăbușea în biroul său din strada Mântuleasa, pradă unui grav accident vascular cerebral. Pe masă se afla pregătită declarația publică prin care, în numele AFDPR, urma să restituie statului român decorația primită de la președintele Iohannis, în semn de protest față de atitudinea oficialităților față de o mare parte a urmașilor foștilor deținuți politici. Un gest cutremurător care denunța, în fața Istoriei, nu doar ingratitudinea statului român postcomunist față de Rezistența anticomunistă, ci chiar revenirea la o logică a adversității între aceasta și stat. Punerea sub semnul îndoielii a realizării fireștii și mult clamatei reconcilieri naționale după 1989.

În lipsa lui Octav Bjoza, declarația nu a mai devenit însă act oficial. Nimeni nu și-a asumat adoptarea ei. Intervențiile medicale de urgență au reușit, cu greu, să-l smulgă morții, însă cu un preț uriaș în ceea privește urmările asupra sănătății.

Iată prețul plătit de un om care și-a sacrificat tinerețea în închisorile regimului comunist, și și-a dedicat anii senectuții, când alții se bucură de tihna pensiei, unei munci titanice, fără odihnă, pentru perpetuarea și cinstirea memoriei Rezistenței anticomuniste, pentru promovarea drepturilor supraviețuitorilor represiunii și urmașilor acestora. Încă o dată, ne-am reamintit de cuvintele spuse de Principesa Ileana Părintelui Arsenie Boca: “România e țara în care succesul nu are succes”…

Articolul S-a frânt, dar nu s-a îndoit. Pentru prima oară, DEZVĂLUIRI: pentru ce a plătit fostul subsecretar de stat Octav Bjoza apare prima dată în Glasul.info.

de Florin Dobrescu

Mă numesc Florin Dobrescu și anunț public faptul că, în dimineața zilei de astăzi, vineri 28 noiembrie 2025, organele Poliției stațiunii Snagov s-au sesizat, în jurul orei 6:30 dimineața, în legătură cu distrugerea troiței monumentale de pe DN1, din dreptul pădurii Tâncăbești, deschizând un dosar penal pentru infracțiunea de distrugere, efectuând cercetările preliminare la fața locului. Sunt mandatat de autorul și proprietarul sculpturii monumentale, și totodată concesionarul amplasamentului respectiv, domnul Cristian Ivanof, pentru a ridica materialul rezultat în urma distrugerii troiței și punerea lui în siguranță, în vederea restaurării operei.

Rugăm toate persoanele care pot da relații în legătură cu autorii comiterii acestei infracțiuni să ia legătura cu noi ori cu organele Poliției stațiunii Snagov.

Precizăm că troița monumentală de la Tâncăbești a fost ridicată de sculptorul Cristian Ivanov, împreună cu luptătorul anticomunist Ștefan Georgescu, fost exilat în Occident în timpul regimului comunist, pe locul unde, in noaptea de 29/30 noiembrie 1938, au fost asasinați Corneliu Zelea Codreanu și alți 14 fruntași legionari, de autoritățile nelegitime ale regimului dictaturii regelui Carol II. Troița ființa în acel loc în perfectă legalitate, având cu îndeplinirea tuturor formalităților prevăzute de legile în vigoare.

Personal consider că această acțiune de distrugere nu face decât să escaladeze ura în societatea românească și să contribuie la accentuarea divizării și antagonizării acesteia. De aceea, consider necesar să fac un apel la calm și la pace socială, reamintind tuturor creștinilor care se simt, pe bună dreptate, lezați în adâncul sentimentelor lor religioase de acest act anticreștin, că esența credinței noastre este iubirea și niciodată recursul la violență. Totodată, cer instituțiilor statului român să dea curs cu celeritate tuturor demersurilor în cadrul acestei anchete penale, până la depistarea făptuitorilor și tragerea lor la răspundere conform legii.

Dumnezeu să ocrotească România! Florin Dobrescu, 28.11.2025

NOTA: După distrugerea troiței, infractorii au lipit de soclul ramas gol o perie de WC… Parcă pentru a arăta cât de mult se poate degrada făptura umană, schimonosită se ură…

(Și ultima fotografie a troiței, realizată în seara de joi 27.11.2025)

MAGAZIN CRITIC – NIHIL SINE DEO! Contează pe ȘTIRI ce contează!

Articolul Comunicat. În legătură cu distrugerea troiței de la Tâncăbești apare prima dată în Glasul.info.

După alegerile din mai 2025 și instalarea coaliției USR-PNL-PSD-UDMR, condusă de președintele Nicușor Dan, România a intrat într-o spirală de criză fără precedent. Promovat drept un guvern al stabilității și „al valorilor europene”, executivul actual a livrat exact opusul: instabilitate, confuzie, decizii incoerente și o ruptură tot mai adâncă între stat și cetățean. Excluderea României din programul Visa Waiver, retragerea militarilor americani și scăderea încrederii partenerilor strategici au fost doar primele semnale ale unei politici externe dezastruoase, fără viziune și fără apărare a interesului național.

Intern, efectele acestei guvernări au fost devastatoare. Taxele au crescut abrupt pentru firme și populație, generând falimente în lanț și descurajând orice formă de investiție. Multinaționalele încep să își închidă operațiunile sau să plece, iar IMM-urile autohtone se sufocă din lipsă de lichidități și sprijin. Într-un climat economic lipsit de predictibilitate, consumul populației s-a prăbușit, inflația a atins cote record, iar România a devenit, potrivit indicatorilor, țara cu cea mai mică putere de cumpărare din Uniunea Europeană.

Statul român, incapabil să gestioneze resursele eficient, continuă să funcționeze pe datorie. Deficitul bugetar, cel comercial și cel de cont curent au explodat, în timp ce încasările statului sunt înghițite de un aparat bugetar supradimensionat și corupt. În loc să taie din risipă și din privilegiile clasei politice, guvernul preferă să îndatoreze generațiile viitoare, menținând o rețea de funcționari, sinecuri și „experți” care parazitează instituțiile publice. În același timp, politicile sociale sunt din ce în ce mai cinice, iar cetățenii sunt lăsați fără protecție reală.

Mai grav este colapsul moral al instituțiilor. Corupția politică este mai vizibilă ca oricând, dar cu zero consecințe. Nicio arestare importantă, nicio demisie de onoare, nicio responsabilitate asumată. CCR-ul funcționează ca o extensie a partidelor care și-au plantat acolo propriii oameni, luând decizii pe criterii politice, nu constituționale. Justiția este redusă la o piesă de decor, iar încrederea publică în instituțiile statului se prăbușește accelerat.

Justiția este controlată politic, iar Curtea Constituțională acționează ca un braț executiv al partidelor care și-au plasat propriii oameni acolo. În timp ce cazurile de corupție se înmulțesc, zero dosare ajung în instanță, și niciun om cu influență nu este deranjat. România devine, sub acest guvern, o republică a impunității și sărăciei, cu cetățeni care nu mai sunt reprezentați, ci sacrificați în numele unei agende străine de interesele naționale.

Când statul devine o povară și nu un sprijin, iar democrația este mimată prin rotația între aceleași partide compromise, ne aflăm nu doar într-o criză de guvernare, ci într-o criză de sens. România se află, în acest moment, într-un punct critic. Nu mai este vorba doar despre o guvernare slabă, ci despre o clasă politică ruptă de realitate, lipsită de orice sens al datoriei față de cetățeni. „Guvernul pro-european” a devenit sinonim cu sacrificarea economiei și distrugerea încrederii publice. Este nevoie urgentă de o schimbare de direcție, altfel România riscă nu doar să piardă bunăstarea, ci și demnitatea.

de Andrei Popete Pătrașcu

MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo – PRESĂ LIBERĂ

Articolul Editorial | Când „guvernarea pro-europeană” înseamnă instabilitate, confuzie și sărăcie apare prima dată în Glasul.info.

Declarațiile ministrului Educației, Daniel David, privind monitorizarea și raportarea profesorilor care răspândesc teorii ale conspirației sau „fake news” în școli ridică serioase semne de întrebare privind direcția în care se îndreaptă sistemul de învățământ românesc. În locul unor măsuri constructive, ministrul propune o vânătoare de vrăjitoare în stilul anilor ’50, cu delatori din toate direcțiile: elevi, părinți, colegi de cancelarie. Un climat de frică și suspiciune nu este mediul ideal pentru învățare, ci pentru tăcere, conformism și autocenzură.

Ministrul Educației este de părere că „părinții trebuie să monitorizeze răspândirea de informații false de către un profesor, copiii trebuie să raporteze acest lucru și colegii acestor profesori trebuie să raporteze acest lucru”. Cine stabilește ce este „fake news” într-o epocă în care adevărul devine tot mai relativ, iar ideologiile se amestecă cu știința? Dacă un profesor exprimă o opinie diferită față de linia oficială, riscă să fie marginalizat sau dat afară? Într-o societate democratică, educația nu se bazează pe obediență față de autoritate, ci pe gândire critică, dezbatere și diversitate de idei. Cenzura travestită în „monitorizare” nu este o soluție, ci o problemă.

Propunerea sancționării profesorilor prin scăderi salariale, interzicerea accesului la funcții de conducere sau chiar excluderea din sistem e o formă mascată de epurare ideologică. Dacă azi e vorba de teorii ale conspirației, mâine poate fi vorba de opinii politice, religioase sau chiar critici față de politicile Ministerului. Într-un stat de drept, profesorii nu trebuie reeducați cu forța, ci sprijiniți să își dezvolte competențele, inclusiv în înțelegerea fenomenului informațional actual.

Același ministru al Educației afirmă senin că „trebuie să devină o problemă care ne duce în zona de sancțiuni disciplinare, pentru că toți ceilalți profesori trebuie să înțeleagă: dacă ai un astfel de coleg, îți strică și ție imaginea. Strică nu doar imaginea lui, îți strică și imaginea ta”.

Ministrul Daniel David pare mai preocupat de imaginea profesorilor decât de realitatea sistemului educațional. Școlile suferă de lipsa infrastructurii, de subfinanțare, de birocrație cronică și de programe depășite. Dar în loc de soluții reale, ni se oferă rețete de control și supraveghere în masă. Se creează astfel un precedent periculos: profesorii nu mai sunt parteneri ai statului în educație, ci suspectați, pasibili de urmărire și pedeapsă.

Educația nu se poate construi pe suspiciune și pe frica de a vorbi. Dacă Ministerul Educației vrea profesori demni, trebuie să îi trateze cu respect, nu cu batista pe gură. Și dacă elevii trebuie învățați ceva, atunci nu e delatorismul, ci curajul de a gândi critic, chiar și împotriva curentului oficial.

Andrei POPETE PĂTRAȘCU

MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo – PRESĂ LIBERĂ

Articolul Editorial | Delatorii educației. Școala între frică, ideologie și control apare prima dată în Glasul.info.

Domnule Președinte, Doamnă Avocat al Poporului, Domnilor judecătoriai CCR,

Considerăm că vă revine o imensă responsabilitate deoarece, în viziunea noastră, modificarea și completarea OUG 31/2002 în sensul legii adoptate de Camera Deputaților ar putea genera încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute de Constituție și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și ar aduce atingere memoriei Rezistenței anticomuniste, cercetării istorice și valorificării publicistice a acestora.

De aceea, vă rugăm să acordați atenția cuvenită considerentelor arătate mai jos.

Fundația Ion Gavrilă Ogoranu este o instituție de drept privat, având ca obiect de activitate menținerea vie a memoriei celor ce s-au sacrificat luptând împotriva totalitarismului comunist, pentru libertatea și demnitatea poporului român. De 14 ani suntem prezenți în viața publică românească prin activități culturale cu caracter memorial și istoric, care se bucură de un anumit prestigiu și de colaborarea unor personalități și instituții de referință. Ca instituție înființată la inițiativa unor foști deținuți politici, suntem adepții unei societăți democratice, în care libertățile și drepturile tuturor să fie respectate și în care nimeni să nu mai fie victima urii, indiferent pe ce criterii. Este deci evident că suntem de acord inclusiv cu “prevenirea şi combaterea antisemitismului, xenofobiei, radicalizării şi a discursului instigator la ură”, invocate de inițiator în preambulul noii legi, ca și cu “asigurarea stabilității şi coeziunii naționale”, deziderate în care credem și pe care le cultivăm prin activitatea noastră.

Totodată, considerăm inacceptabil ca măsurile inițiate în sensul apărării acestor valori să ducă la încălcarea sau limitarea drepturilor altor categorii de cetățeni. Acesta este sensul în care înțelegem avizul Consiliului Economic și Social din data de 16.04.2025, prin care propunerea legislativă a fost avizată favorabil, însă cu următoarea observație: “propunerea legislativă trebuie să asigure un climat social mai sigur, mai tolerant, şi să fie bine concepută, clar definită şi aplicată cu respect pentru libertățile fundamentale, în special pentru libertatea de exprimare, şi nicidecum pentru crearea unor posibilități legale care să permită luarea unor măsuri radicale precum interzicerea unor drepturi garantate prin Constituție.”

Ne limităm la a exemplifica doar cu următoarele aspecte cuprinse în textul noii legi:

• adăugarea la Art. 2 al OUG 31/2002 a unui aliniat (b¹) care definește materialele fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe ca fiind “imagini, mesaje text, conținut audiovideo, cărți, articole, alte documente şi materiale de propagandă, precum şi alte asemenea reprezentări, care transmit idei, concepții sau doctrine fasciste, legionare, rasiste ori xenofobe”, pentru ca aliniatul (2¹) al Art. 4 al aceleiași OUG să fie modificat, devenind: “(2¹) Distribuirea sau punerea la dispoziția publicului, în orice mod, de materiale fasciste, legionare, rasiste şi xenofobe constituie infracțiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.” Ne exprimăm îngrijorarea legitimă cu privire la posibilitatea unor interpretări excesive sau eronate, de către organele judiciare, ale termenilor “cărți, articole, alte documente”, care ar putea incrimina abuziv demersurile de cercetare istorică sau valorificarea acesteia prin orice moduri (tipărit, online, expozițional, muzeal etc.). Considerăm că ar fi fost necesară o clarificare a definirii termenilor cărți, articole, documente, în condițiile în care să fie exceptate de la incriminare documentele istorice, lucrările cu caracter istoric, cărțile de memorialistică ori reproducerile celor scrise în perioada dinainte de război și care au fost interzise în perioada totalitară, a căror reeditare este necesară publicului și specialiștilor pentru buna cunoaștere a unei perioade din istoria României.
• Art.1, alin. 9 al noii legi prevede modificarea Art. 5 al OUG 31/2002, astfel: “Fapta persoanei de a promova, în public, cultul persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracțiuni de genocid, contra umanității şi de război, al persoanelor care au făcut parte din conducerea organizațiilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, precum şi fapta de a promova, în public, idei, concepții sau doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, în sensul art.2 lit.a), se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau amendă şi interzicerea unor drepturi.” Sesizarea noastră vine din preocuparea că folosirea sintagmei “persoanelor care au făcut parte din conducerea organizațiilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe” în acest mod ambiguu, ar putea genera la nivelul organelor judiciare un lanţ de confuzii, care ar putea duce la abuzuri și încălcări ale libertății de exprimare și libertății de conștiință și religioasă etc., cât și la limitarea actului de cultură, știință și creaţie, activităţilor cu caracter jurnalistic, editorial și publicistic, putând aduce atingere inclusiv unor aspecte ale vieţii religioase.

În aceste condiții, vă cerem să nu promulgați această lege și să o trimiteți Parlamentului, spre reanalizare, în sensul de a defini mai clar aspectele penale care sunt incriminate, pentru că termeni precum “fascist”, “legionar”, sunt foarte vag definiți, permițând abuzuri și încălcări grosolane ale unor drepturi și libertăți fundamentale, precum dreptul la libertatea de exprimare sau dreptul la libertatea de asociere. Dovadă stă faptul că, deși a apărut în urmă cu 23 de ani (2002), fiind modificată și completată în 2015, OUG 31/2002 a fost și este inoperantă deoarece aplicarea ei ar presupune încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale. Așa se explică de ce reprezentanții organelor judiciare puși în situația de a opera cu aceste noțiuni penale au o întemeiată reticență în a folosi de această legislație punitivă.

În continuare, vă expunem o serie de considerente care, din punctul nostru de vedere, contribuie la înțelegerea cadrului complex istoric, social, cultural la care ne referim.

Curentul social-politic interbelic cunoscut ca Mișcarea Legionară este situat încă în zona controverselor, specialiștii nereușind deocamdată să se pună de acord asupra multor aspecte legate de acest fenomen istoric. Pentru aceasta sunt necesare studii și clarificări din partea istoricilor, care ar trebui să aibă posibilitatea să scrie liber, pe baza cercetărilor, nu intimidați de presiunea unei legislații punitive care ar putea să îi sancționeze oricând.

• Legionarii – o prezență pregnantă în fenomenul rezistenței anticomuniste

În secțiunea dedicată rezistenței armate anticomuniste, Raportul Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste, document oficial al statului român, face o trecere în revistă sintetică a principalelor grupuri, analizând inclusiv componența politică. Sunt menționate grupări în care legionarii au avut o pondere însemnată, ori unde chiar liderii acestora erau legionari: grupul Spiru Blănaru din Munții Banatului, organizaţia subversivă Carlaonţ-Ciuceanu, grupul “Arnota” şi “Mişcarea Română de Rezistenţă”, Grupul Carpatin Făgărășean, condus de Ion Gavrilă Ogoranu, Grupul Dumitru Apostol, rezistența din Dobrogea (Gogu Puiu, fraţii Nicolae şi Dumitru Fudulea, Nicolae Ciolacu) ș.a..

Același Raport relevă că “Securitatea arestase în primele luni ale anului 1949 nu mai puţin de 804 membri ai grupurilor de partizani, ai organizaţiilor de sprijin şi favorizatori ai rezistenţei”, afilierea politică a acestora fiind următoarea: “1) 448 erau neîncadraţi politic (56%); 2) 88 erau din PNŢ-Maniu (11%); 3) 24 simpatizanţi PNŢ (3%); 4) 73 din Mişcarea Legionară (9%); 5) 13 simpatizanţi legionari (2%);” etc.. De asemenea, “un raport al Securităţii din ianuarie 1959 (…) menţiona 1196 de <<organizaţii şi grupări contrarevoluţionare / subversive>> distruse în intervalul 23 august 1944 – 1959. (…) Apartenenţa politică a rezistenţei a fost diversă: membri ai Partidului Naţional Ţărănesc şi ai Partidului Naţional Liberal, ai Mişcării Legionare (…)”. Raportul final arată că “într-o notă-raport întocmită de Securitate la 25 iunie 1959, referitoare la <<situaţia elementelor contrarevoluţionare din România, aflate în închisori pentru ispăşirea pedepselor, sau în curs de anchetă la organele de securitate>>, erau trecute 12.073 persoane încarcerate <<pentru participare şi activitate în diferite organizaţii şi bande teroriste>>” din care “<<un număr de peste 5000 de elemente au făcut parte din organizaţiile şi bandele conduse de legionari>>.”

Chiar admițând că Securitatea obișnuia să exagereze uneori ponderea legionarilor, concluzia inechivocă desprinsă din textul Raportului este aceea că, în cadrul rezistenței armate dintre 1944 și 1962, legionarii au ocupat un loc însemnat, atât ca pondere, cât și în privința liderilor de grupuri care, încă din acei ani dramatici, dar mai ales după 1989, au căpătat – fără îndoială – o anumită popularitate postumă. Iar cuvintele elogioase atribuite de acest document oficial al statului român luptătorilor rezistenței armate anticomuniste, fără vreo delimitare sau discriminare a legionarilor, constituie un motiv suficient pentru a trata cu prudență formulări ambigue și interpretabile precum “cultul conducătorilor organizațiilor legionare”, care ar putea incrimina recunoștința manifestată față de acești eroi ai luptei pentru eliberarea României: “Prin lupta lor împotriva comunismului partizanii români şi-au pus în pericol viaţa şi libertatea. Unii dintre luptătorii anticomunişti au fost ucişi sau răniţi în timpul luptelor, alţii fiind capturaţi, anchetaţi şi judecaţi, împreună cu susţinătorii lor, de Tribunalele Militare (…). Pedepsele pe care le-au primit aceştia au fost deosebit de grele, inclusiv la moarte şi muncă silnică pe viaţă. (…) Pe lângă acestea au existat şi numeroase execuţii sumare, încălcându-se chiar sentinţele pronunţate în instanţele vremii (…). Partizanii şi susţinătorii lor rămaşi în viaţă şi condamnaţi au populat Gulagul românesc, familiile lor fiind persecutate, chiar deportate(…). Toate aceste experienţe-limită i-au marcat iremediabil pe supravieţuitori şi pe urmaşii acestora. (…) Fără nici o îndoială, nu toţi românii s-au supus totalitarismului devastator impus de Stalin țării lor, deşi în zdrobitoare majoritate au făcut-o, unii (şi nu puţini) punând umărul din plin la „edificarea” comunismului. Partizanii anticomunişti au încercat să prezerve sau să recâştige măcar o parte din demnitatea României. Reuşita a fost doar parţială şi doar temporară. Rezistenţa armată anticomunistă face parte, chiar dacă nu integral, chiar dacă nu fără rezerve, din acel restrâns trecut recent recuperabil şi utilizabil pentru memoria colectivă românească, pentru memoria unei naţiuni care are puţine momente şi fenomene în care să se regăsească după cel mai devastator experiment politic, social şi cultural din istoria sa, comunismul.” (Din Raportul Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste).

Ion Gavrilă Ogoranu, liderul rezistenței armate anticomuniste din Munții Făgărașului, care și-a petrecut 7 ani luptând în munți, iar alți 21 de ani ascuns, condamnat la moarte în lipsă și căutat de întreaga Securitate, capturat abia în 1976 și salvat prin anterioara intervenție a președintelui american Nixon, spunea, în 1998, în acest sens:

“Dar nu cumva ar fi posibil să despărţim rezistenţa în cea „rea” legionară şi cea „bună” a celorlalţi, aşa cum s-a şi încercat de altfel? Ei bine, acest lucru nu e posibil. Grupurile de rezistenţă, indiferent de cine au fost iniţiate, au avut în componenţa lor şi ofiţeri, şi legionari, şi ţărănişti, şi inşi care nu avut vreo activitate politică. Rezistenţa nu a fost numai a unei categorii politice, ea a avut un caracter naţional. Drapelul sub care s-a acţionat a fost tricolorul, iar idealurile pentru care s-a luptat au fost ale neamului românesc în întregime.

Iată o analogie: în 1940, în Mişcarea Legionară erau înscrişi 1 milion de tineri între 16 şi 30 de ani. Dintre aceştia, cel puţin 400-500 de mii au luptat în cei cinci ani de război pe front. Poate cineva să spună că nu au fost eroi, fiindcă erau legionari?!

Acelaşi lucru este şi cu luptătorii din rezistenţa anticomunistă. Iată un caz. Într-o groapă comună, la Sibiu, au fost găsite osemintele a 7 luptători, între care şi maiorul Dabija. Trei dintre ei au fost legionari, unul naţional ţărănist, iar doi nu ştim dacă au avut vreo orientare politică. Aceştia au luptat împreună. Au căzut răniţi împreună, au fost anchetaţi, condamnaţi la moarte şi executaţi împreună. Au stat 40 de ani în aceeaşi groapă, amestecându-li-se oasele, de nu eşti sigur că în cei 7 saci de plastic sunt numai oasele celui scris pe etichetă…”

De altfel, în expunerea de motive a Legii nr. 127 din 2017 prin care ziua de 14 mai a fost instituită ca “Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste”, se arată că “marea sărbătoare a tuturor românilor care cinstesc sfânta jertfă a martirilor din temnițele comuniste, este ziua de 14 mai 1948, când au fost arestați de către regimul comunist marea majoritate a tinerilor, a intelectualilor, a multor români, care, prin exemplul de neascultare şi reală libertate exprimată în fata regimului dictatorial ateu, au pătimit asemenea primilor creştini. Este sărbătoarea tinerilor care, prin sângele vărsat în temnițele comuniste, au încercat să spele păcatele neamului românesc atât de încercat de-a lungul acelor zile. În acea noapte de 14 spre 15 mai 1948, au fost arestați peste 10.000 de tineri, anchetați, ulterior condamnați şi repartizați în puşcăriile unde urma să execute fiecare condamnarea.” Or se știe că la 14/15 mai 1948 au fost arestați membrii Mișcării Legionare. Nu a fost un impediment pentru instituțiile statului român să aleagă această zi pentru instituirea unei zile dedicate tuturor martirilor temnițelor comuniste. Expunerea de motive chiar exemplifică, printre alți martiri, și pe poetul Radu Gyr, comandant legionar. Proiectul legii a fost inițiat de deputatul liberal Daniel Gheorghe și susținut de parlamentari din toate partidele, primul pe lista de susținători figurând Ovidiu Raețchi, de naționalitate evreu (https://www.cdep.ro/proiecte/2016/500/30/2/em760.pdf ). Legea 127/2017 este reflectarea faptului că inclusiv Parlamentul României a recunoscut și apreciat lupta eroică pentru libertatea și demnitatea poporului român dusă de cei ce au rezistat comunismului, inclusiv legionarii. Dar poate constitui și un exemplu de cum pot intra în contradicție unele prevederi din noua lege adoptată de Parlament cu memoria luptei anticomuniste și a suferinței din închisorile politice, așa cum este ea deja asimilată de societatea românească.

Sfinții închisorilor, fenomen al cultului în Biserica Ortodoxă Română

Nume de referinţă din galeria marilor duhovnici ai ortodoxiei românești sunt legate istoric de Mișcarea Legionară. Preoți de mir și monahi al căror prestigiu a crescut ca urmare a persecuțiilor și suferințelor îndurate în timpul represiunii comuniste, precum Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Adrian Făgeţeanu, Grigore Băbuş, Ioan Iovan, Dimitrie Bejan (ca să enumerăm doar câțiva dintre ei), au fost legionari ori au avut intense legături cu legionarismul. În aceste cazuri, ataşamentul credincioşilor faţă de trecutul lor, inclusiv faţă de episodul legionar al fiecăruia din ei (în condițiile în care nu s-au dezis de el, ba unii chiar l-au justificat apreciativ), este unul legitim.

Tot în cadrul cultului Bisericii Ortodoxe Române trebuie să menționăm un fenomen spiritual care ia amploare: evlavia pentru “sfinții închisorilor”, o venerație aparte pentru acei creștini care, în timpul represiunii comuniste, au suferit întemnițare și suplicii, pe care le-au primit cu o resemnare întâlnită doar în filele sinaxarelor. O pondere însemnată erau legionari, unii chiar elevi sau studenți proveniți din Frățiile de Cruce, ori simpatizanți asumați. Este și cazul studentului Valeriu Gafencu, martirtizat în închisoare, cel despre care evreul Nicolae Steinhardt a consemnat în cartea sa “Jurnalul fericirii” că, pentru virtuțile sale, era supranumit de deținuții politici “Sfântul închisorilor”. De altfel, unii dintre aceștia se regăsesc și în rândul noilor sfinți români, canonizați anul acesta de Biserica Ortodoxă Română, dacă ne gândim la Sfântul Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu (cu trupul neputrezit) și Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea (exterminat la Aiud, în 1961), ambii membri activi în Mișcarea Legionară, având funcția de șefi de cuib în anul 1940.

Vorbim nu de mii, ci de zeci sau sute de mii de credincioși a căror viață este legată de aceste repere ale Bisericii Ortodoxe, care își asumă deschis venerația pentru ei, iar o eventuală interdicție prin legislația penală i-ar readuce, paradoxal, în paradigma represivă dinainte de 1989.

Statutul legionarilor în Occident, în perioada 1945-1989

Pretutindeni în Occident, după 1945, legionarii au beneficiat de protecţia guvernelor respective, manifestându-și liber convingerile politice. Ei au editat publicaţii, fără a suferi vreo măsură punitivă, având statut de refugiaţi politici.

În atitudinea administraţiilor occidentale faţă de legionari s-a ţinut cont că aceștia nu fuseseră condamnaţi de nici o instanță pentru crime împotriva umanităţii și nu figurau pe lista organizaţiilor naţionaliste considerate fasciste, ai căror membri au fost extrădaţi și condamnați în ţările de origine (Crucile cu Săgeţi maghiare, cetnicii sârbi, ustașii croați ori ruşii generalului Vlasov). Este edificator că, după doar 4 luni de guvernare, în ianuarie 1941, legionarii au fost înlăturaţi de la conducerea statului printr-un puci al generalului Antonescu, sprijinit de Hitler, fiind încarceraţi, iar cei refugiaţi în Germania au fost deţinuţi în lagărele naziste de la Buchenwald, Rostok și Dachau.

Incontestabil, în deciziile luate în privinţa legionarilor, autorităţile occidentale au fost preocupate în egală măsură să sancţioneze faptele reprobabile din timpul războiului, dar şi să pregătească Europa pentru o perioadă deosebit de grea, în care Războiul Rece era uşor de prevăzut, iar amenințarea Rusiei sovietice era terifiantă.

Legionarii au fost parteneri viabili ai aliaţilor occidentali în proiectele acestora de contracarare a influenţei sovietice pe continent. Imediat după război, ei au colaborat cu serviciile secrete americane, constituind – cu susținerea Bisericii Catolice – în Germania și Austria, cămine și cantine pentru refugiații din Europa de Est, unde aceștia erau verificați, triați și susținuți în integrarea lor socială. În acele vremuri grele, legionarii s-au oferit ca voluntari, fiind instruiți de serviciile secrete americane în baze militare de pe teritoriul Franţei şi apoi paraşutaţi în România ocupată de comunişti, unde au desfăşurat acţiuni informative şi de gherilă. Ei fost fost capturaţi de Securitate şi executaţi în 1953, după un proces cu răsunet atât în RPR, cât şi în Occident. Tot în acea perioadă, legionari precum Gogu Puiu au fost instruiți și introduși pe cale terestră în România ocupată, pentru a întări rezistența armată, majoritatea căzând jertfă idealului dezrobirii țării.

De altfel, americanii și-au arătat de nenumărate ori consideraţia faţă de ei. În anii 1970, preşedintele Richard Nixon, aflat în vizită în România, a intervenit personal pentru Ion Gavrilă Ogoranu, căutat asiduu în acea perioadă, salvându-l astfel de la o moarte sigură. Iar președintele Ronald Reagan a intervenit la Ceaușescu pentru eliberarea preotului Gheorghe Calciu-Dumitreasa și aducerea acestuia în SUA ca refugiat politic. O serie de alți luptători anticomuniști trimiși de CIA în România în perioada de după 1949 au fost scoși din România și aduși în SUA, după grațierea deținuților politici din 1964.

Legionarii și urmașii lor – o comunitate de care societatea românească de după 1989 nu putea face abstracţie

Este vorba de o realitate istorică şi sociologică. În decembrie 1989, căderea comunismului găsea în România o comunitate numeroasă a foștilor membri ai Mişcării Legionare. Erau mii de foști deținuți politici, supravieţuitori ai represiunii comuniste. Rămași fideli propriilor convingeri, ei se încadrau fără dificultăți în noua paradigmă politică democratică. Păstrau legătura între ei, iar familiile şi urmaşii lor erau admiratori ai principiilor politice pentru care suferiseră.

Noile autorităţi democrate ale statului român au fost nevoite să ţină cont de existenţa acestei comunităţi şi să le respecte drepturile fundamentale. Continuarea persecuțiilor era de neconceput în condiţiile în care li se recunoştea calitatea de victime ale represiunii totalitare, ca beneficiari ai Decretului-lege 118/1990 (legionarii nu au fost asimilaţi Articolului 13 din Decretul-lege 118/1990, care – în forma de la acea dată – excepta de la drepturile prevăzute pe cei condamnaţi pentru activitate în organizaţii fasciste sau pentru crime împotriva umanităţii).

Libertatea de exprimare şi de asociere le-a dat posibilitatea să editeze reviste şi cărţi, să organizeze conferinţe şi simpozioane, prin care și-au popularizat amintirile. Ei s-au constituit în forme de asociere conforme legislaţiei, înfiinţând ONG-uri, partide (Partidul “Totul pentru Țară”, care mult timp a folosit titulatura “Pentru Patrie”). În toate acestea şi-au menținut transparent atașamentul față de trecutul lor şi, în egală măsură, atașamentul fără rezerve pentru democraţie.

Legionarii – factor de stabilitate pentru siguranţa naţională

În articolele publicate în „Ţara şi Exilul – Curierul Informativ al Mişcării Legionare” (publicaţie editată la Madrid şi difuzată în tot Occidentul) imediat dupa evenimentele din Decembrie 1989 și iunie 1990, Horia Sima a cerut legionarilor să renunțe la susținerea manifestaţiilor de stradă împotriva noii conduceri a statului român, în ciuda faptului că exponenţii acesteia proveneau din eşaloanele fostului partid comunist şi ale fostei Securităţi:“O revoluţie nu se poate prelungi indefinit, căci ameninţă edificiul statal. Dacă protestele şi violenţele continuă fără să se ţină seamă de imperativul stabilităţii interne, atunci ţara noastră riscă să între într-o fază de tulburări interminabile, de care vor profita vecinii noştri, pentru a o ocupa şi îmbucătăţi.” Renunţând la orice vendetă politică, în ciuda persecuţiilor îndurate, conducerea legionară din Occident declara: “Mişcarea Legionară este gata să colaboreze cu toate forţele constructive ale ţării şi îşi ia obligaţia să se afirme numai în cadrul legalităţii democratice.” Așadar, pentru conducerea Mişcării Legionare prima stabilitatea internă, factor indispensabil al redresării societăţii româneşti, construirea unui sistem democratic şi reintegrarea României în structurile lumii civilizate.

Horia Sima a recomandat legionarilor încadrarea în formele legale ale noului stat român, considerând că lupta pentru o reaşezare a României pe temeiuri sănătoase trebuie dusă în mod legal, prin societatea civilă şi prin înfiinţarea unui partid în care legionarii şi mai tinerii lor urmaşi să-şi poată promova obiectivele politice, participând la procesul electoral. Aşa a fost reînfiinţat, în 1993, Partidul “Totul pentru Ţară” (mulți ani activând sub numele “Pentru Patrie”). Supus în 2012 unei acțiuni de dizolvare în instanță, în baza OUG 31/2002, acest partid a câștigat în anul 2014 printr-o sentință a Curții de Apel București, prin care s-a constatat impecabila respectare a legalității, a moralei publice și valorilor democrației. A fost dizolvat în 2015, pentru neîndeplinirea unui număr minim de voturi prevăzut de vechea lege a partidelor.

Nimic nu se poate reproşa acestora legionarilor supraviețuitori după 1990: nici un act de violenţă, nici măcar verbală, nici o atitudine antisemită sau în general xenofobă, nici o tendinţă totalitară sau antidemocratică. Legionarii şi urmaşii lor s-au aflat printre cei mai fideli susţinători ai integrării României în structurile europene şi NATO, alături de reprezentanții partidelor istorice.

Nu contestăm că, în ultimii ani, se constată o anumită reacție a unor zone ale societății față de deficiențele clasei politice și actului de guvernare, pe de o parte, iar pe de altă parte față de legislația represivă de tipul OUG 31/2002. O legislație care nu a făcut decât să genereze un interes crescut, în special al tineretului, față de fenomenul istoric al legionarismului. Nu contestăm că, deseori, acest public preia informațiile nu de la izvoarele pertinente, ci mai degrabă din surse viciate, amestecând tendințe ideologice diverse, străine de autenticitatea fenomenului și de adevărul istoric, interferându-le – prin manifestări on-line și nu numai – cu refularea unor frustrări sociale sau cu demersuri politice de multe ori nepotrivite.

Credem însă că o abordare de genul înăspririi legislației penale punitive și extinderii interdicțiilor până la a afecta aspecte precum cercetarea istorică și valorificarea acesteia, ori memoria luptei anticomuniste, nu constituie soluții la acest fenomen social, fiind mai utilă inițierea de către forurile abilitate a unei dezbateri publice libere, lipsită de penalizări, pe tema unor fenomene istorice controversate.

Încheiem cu cuvintele neuitatului Ion Gavrilă Ogoranu, care exact pe această temă, a scindării Memoriei prin incriminarea irațională, în mod paușal, a celor care au aparținut unui anumit curent doctrinar, neținând seamă de meritele sau sacrificiile fiecăruia întru apărarea și ridicarea națiunii române: “Ce mână sacrilegă ar putea să tragă linie acum între legionari şi nelegionari, între buni şi răi? Luptătorii din rezistenţă nu pot fi luaţi decât împreună. Şi, la urma urmei, munţii erau şi atunci tot acolo unde sunt şi astăzi, în mod egal pentru toţi tinerii României. Dacă numai unii dintre tineri au îndrăznit să se urce în ei şi să lupte, istoria va trebui să se mulţumească cu aceştia, buni sau răi, aşa cum au fost.”

Cu stimă,

Coriolan Grigore Baciu, Președinte

Florin Dobrescu, Secretar

MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează

Articolul Nu interziceți memoria Rezistenței anticomuniste! Apelul Fundației Ion Gavrilă Ogoranu către Avocatul Poporului, Curtea Constituțională și Președintele României apare prima dată în Glasul.info.

Citeam azi cum un sms de promovare a unei companii aeriene a fost decisiv în momentul când o mămică decidea viața sau moartea pruncului său din pântece. Unele minuni se întâmplă via sms! Mă încântă gingășia lui Dumnezeu (sau a sfinților – a Maicii Domnului, în cazul nostru) în încercarea Sa de a înclina balanța în valoarea vieții și a iubirii, lăsând totuși libertate deplină omului spre a decide ce cale va urma.

Stau însă și mă întreb, ca fiu, ca tătic, ca soț, ca prieten, ca om dedicat valorilor de apărare a vieții de la concepție:

Ce aș face dacă aș afla că unii frați nenăscuți ai mei mă așteaptă în ceruri? Aș plânge decizia mamei și m-aș ruga s-o ierte Dumnezeu!

Ce aș gândi dacă aș afla că fiica mea a ales moartea pruncului său? Lacrimi nenăscute aș avea în suflet pentru pierderea nepoțelului meu, pentru eșecul meu ca părinte în a transmite copiilor mei faptul că viața merită prețuită și ocrotită, indiferent de context, de pretexte, de vremuri, de situația financiară, de cât de mari par valurile  ce vor să ne răstoarne corabia de pe marea vieții. Cel ce a potolit prin cuvânt furtuna nu ne va părăsiși ne va fi reazem în creșterea copilului, de vom alege viața, neplecând urechea spre vocea ucigașului și tatălui minciunii.

Ce aș face dacă aș afla că soția a ales să avorteze un copil al nostru fără știrea mea? Doamne, iartă-mă, că familia mea a ales moartea, în loc să-și pună nădejdea în Tine! Doamne, sporește-ne iubirea, încât să nu mai repetăm gestul ucigaș și să plângem toată viața cu lacrimi curate faptul că am făcut din pântece mormântul unuia din copiii noștri!

Unde am fost eu oare când prietena mea a ales moartea copilului ei? De mi-a cerut sfatul, am știut să o consiliez cu blândețe și dragoste încât să păstreze copilul sau m-am făcut părtaș gândului ei lacom de sânge de prunc nenăscut? Puteam să o ajut să ducă sarcina la bun sfârșit și să dea copilul spre adopție, dacă nu l-ar fi putut iubi defel. Mă îndoiesc că s-ar ajunge aici, căci, odată născuți, mamele renunță mult mai greu la pruncii lor. Bătălia cea mare pentru viață sau moarte are loc în cele 9 luni de sarcină, când nu poți vedea copilul, nu îl poți îmbrățișa, nu te poate privi cu ochii săi inocenți, încât să mori de dragul lui,  atât la figurat, cât și la propriu. Femeile  și partenerii lor de viață care aleg avortul nu de reproșuri au nevoie, ci de compătimire, de iubirea noastră, de consiliere psihologică (pentru vindecarea traumelor sindromului post-avort), dar mai ales de Dumnezeu, de ajutor spiritual prin Biserică și slujitorii ei.

Dacă vreodată aș avea ocazia să sfătuiesc o necunoscută să aleagă viața pentru cel/cea din burtică, aș face-o sau mi-ar lipsi curajul? O altă asemenea oportunitate poate nu se va mai ivi niciodată în viața mea. Femeie dragă sufletului meu, nu ucide viața din pântece! Nu-ți poți clădi viitorul sau fericirea pe mormântul copilului tău.

Dacă aș discuta cu un medic ginecolog avorționist, l-aș lăsa în rătăcirea sa sau i-aș spune că banii pătați de sângele sutelor/miilor de copii uciși îi vor cumpăra doar osânda veșnică? Îndreptarea e posibilă. Unde omul voiește, Dumnezeu ajută.

La vot, aș alege un partid pentru viață (de la concepție) sau unul tăgăduitor al ei? Neutralitate nu există în privința dreptului primordial la viață al fiecărei ființe umane. Cei ce tac pe această temă sunt, de fapt, tot promotori ai culturii morții, în loc să susțină o cultură a vieții în societatea din care fac parte sau pe care o conduc din punct de vedere politic. Viață sau moarte, o a treia cale nu există!

Astfel de întrebări rostite în taina sufletului nostru pot apărea pe parcursul unei vieți. Vom ști oare să dăm răspuns bun? Vom avea în suflet iubirea biblică mai tare ca moartea sau vom cădea pradă acesteia din urmă, ca simbol al societății post-moderne actuale?

Radu Buțu

Articolul Întrebări rostite în taină apare prima dată în Glasul.info.

Institutul Național pentru Studiul Holocaustului din România “Elie Wiesel”, prin al său director, fost propagandist comunist și fiu de terorist ideologic, Alexandru Florian, s-a reactivat brusc după mai bine de șase luni, și și-a vărsat din nou veninul antiromânesc. De astă dată, victima linșajului comis sub antet guvernamental (INSHR-EW este subordonat direct primului ministru) este un fost deținut politic din perioada comunistă, luptător împotriva regimului totalitar de tristă amintire, susținător al grupului de rezistență armată din Munții Maramureșului condus de profesorul Aurel Vișovan. Recent, dl Petru Codrea a primit titlul de cetățean de onoare al municipiului Sighetul Marmației. Comunicatul Institutului Elie Wiesel spune despre ultimul erou al luptei anticomuniste din Maramureș că “acesta este ultimul supraviețuitor al grupului membrilor Frățiilor de Cruce (organizația de tineret a Mișcării Legionare) din Sighet. Petru Codrea este considerat de către primarul orașului Sighet “un veritabil model de demnitate și moralitate creștină”, deși Petru Codrea evocă și astăzi, nostalgic, trecutul său legionar sau momentul jurămȃntului legionar. Solicităm autorităților locale să iasă din inadecvare și să retragă titlul de cetățean de onoare recent acordat”, se spune în comunicatul INSHR-EW.

A doua zi după acordarea titlului de cetățean de onoare bătrânului luptător, autoritățile locale aveau să reinaugureze casa memorială Elie Wiesel din Sighetul Marmației. În accepția institutului care poartă numele acestuia, doar o parte a Memoriei este permisă. Cealaltă, lupta anticomunistă și imensa suferință la care regimul comunist i-a supus pe cei care au îndrăznit să i se opună, este interzisă. De ce? Pentru că așa vrea Alexandru Florian, propagandist al PCR, fiul unui înalt politruc bolșevic, unul din teroriștii ideologici veniți la putere pe tancurile ocupantului sovietic pentru a spăla pe creier tineretul român. Pentru că așa vor săpânii săi de la Muzeul Holocaustului din Washington, Ioanid și Shafir, alți politruci comuniști năpârliți și convertiți în bussines-man-i ai suferințelor evreiești. Acești indivizi care ani la rând au susținut o demențială campanie îndreptată împotriva legionarismului și a unui antisemitism în realitate inexistent în România, pentru ca astăzi Ministerul de Externe de la Moscova să incrimineze România ca stat protector al nazismului și legionarismului, bazându-se tocmai pe tezele acestor inconștienți. Ale lor și ale fraților Muraru, trepădușii administrației Iohannis, care au dus o politică pe care o Rusie amenințând întregul continent o întoarce azi, asemeni unui bumerang, împotriva României, pivotul alianței nord-atlantice la Marea Neagră.

Paradoxul este că adresa INSHR-EW relevă încă o dată un adevăr istoric incontestabil: legionarii au reprezentat cel mai viguros filon al luptei de rezistență împotriva ocupației sovietice. Ocupație ale cărei direcții de represiune și de teroare culturală au fost conduse, în anii celui mai negru stalinism, în proporție covârșitoare de etnici evrei. Pentru a mia oară vom preciza că nu culpabilizăm poporul evreu pentru crimele și abuzurile comise de unii reprezentanți ai săi. Suntem împotriva generalizărilor pe criterii etnice sau politice. Dar este revoltător ca funcția de director al institutului destinat studiului Holocaustului să fie ocupată, după 70 de ani, tot de un etnic evreu, mânjit, el și familia sa, de colaboraționismul cu totalitarismul roșu. Azi, comunistul Alexandru Florian îl acuză, asemenea unui komisar bolșevic, pe luptătorul anticomunist Petru Codrea, așa cum în urmă cu 70 de ani, tovarășii tatălui lui Alexandru Florian îl mai acuzaseră și condamnaseră o dată. Nicăieri Istoria nu se repetă așa cum se întâmplă în România. Și parcă nicăieri autointitulații luptători împotriva antisemitismului nu generează, cu bună știință cred eu, atâta antisemitism ca acest institut.

Iar situația a devenit insuportabilă. Pentru că, de ani de zile, luptătorii anticomuniști și urmașii lor sunt umiliți, discriminați, iar memoria Rezistenței este literalmente prigonită. Asociația Foștilor Deținuți Politici din România și președintele său, Octav Bjoza, au fost nu o dată ținta batjocurii acestor politruci, iar Fundația Ion Gavrilă Ogoranu, singura instituție de drept privat care luptă fără menajamente pentru apărarea memoriei anticomuniste este ținta unei campanii de ură și de izolare impusă de autoritățile statului român.

Și atunci, întreb și eu pe Președintele României, pe primul ministru și membrii camerelor Parlamentului, Serviciul Român de Informații și Ambasada SUA: ce s-a schimbat, după 33 de ani de la căderea regimului comunist?

Florin Dobrescu | MAGAZIN CRITIC 

Articolul Teroriștii ideologici de la Elie Wiesel lovesc un luptător anticomunist apare prima dată în Glasul.info.

M-am trezit azi dimineață că-mi e dor de Vasile. Deodată, după ce crezusem că uitasem asta, dar vezi bine, omule, ceea ce îți trece prin inimă nu se pierde și duci cu tine în cer, cum duc măgărușii bolovanii de sare în vârful munților. Nu știu nimic despre acest Vasile, dar ce știu îmi stă în inimă, comoară rară, și din când în când cobor acolo să-i dau luciu și să mă gândesc la inima lui frumoasă. Că tot ce știu despre el, e inima lui. Și uneori, în timpul proscomidiei, după ce termin de scos miride pentru toți ai mei, scot și pentru inima lui Vasile.

Vasile e un băiat cam de vârsta băiatului meu. Mihai avea vreo 19 ani atunci, și-i sună într-o seară telefonul, băi Mihai, sunt Vasile, băi Mihai, voi aveți un motan roșcat acasă? Da, zice Mihai. Avem. Și la capătul celălalt de telefon se așterne un oftat sfâșietor. Mihai, îmi pare rău, dar vi l-am călcat cu mașina seara asta. L-am omorât. A sărit drept sub roata mea și l-am omorât, băi Mihai, iartă-mă…. Mihai tace și el un timp, și pe urmă întreabă și ce-ai făcut, Vasile?

Am tras pe dreapta, am pus capul pe volan și-am plâns. Asta am făcut, Mihai. Am plâns….

Mihai a închis telefonul. Am plâns și eu, în hohote. Nu după motanul ăla roșcat, moașă-sa pe gheață, nu după el. Ci de dragul sufletului lui Vasile. Mergi pe stradă, un motan ucis de-o mașină, și la volan, prăbușit în lacrimi, un băiat, la poarta maturității, plângând. Păi nu e asta icoană, nu e Dumnezeu revărsat în drum, la îndemână, măr copt să-l muști cu sete? Că atunci va fi sfârșitul lumii, când oamenii nu vor mai avea lacrimi de plâns.

Mă gândesc uneori la Vasile. Și la inima din el. Să-i fi rămas așa plângăcioasă și miloasă, de pâine caldă, inima lui Vasile.

Că nimic nu are omul afară de inima din el și cine-i fură candoarea nu va avea parte de odihnă-n vecii vecilor.

Și-mi vine așa deodată o înjurătură lungă și turcească pe buze, de-aia suculentă, de oriental cu volute semantice, de aia. Cum ați trimis voi băieții ăștia să omoare alți băieți râzând, în loc să plângă la marginea drumului c-au călcat un motan.

Crin-Triandafil Theodorescu  | MAGAZIN CRITIC

Articolul M-am trezit azi dimineață că-mi e dor de Vasile… apare prima dată în Glasul.info.

Părinte, asta am priceput, dar mai departe? Ce rugăciuni trebuie să fac? Hai, precis aveți dumneavoastră niște rugăciuni mai speciale.

Mă uit lung spre el, derutat. Profilul recognoscibil al răscolitorului de panacee. Care culege de la călugări din schituri izolate rețete de rugăciune, diverse variabile pe excipientul genunchilor puși în pământ. Care pasează pe bilețele rețetele astea semisecrete, ca pe tezaure ale ocultei, dragă, fii atentă aici, cinci miercuri nu mănânci nimic și a șasea doar apă și pâine uscată, trei acatiste intercalate cu trei paraclise și lumânările să fie neapărat de ceară curată, mi-a spus mie un sfânt cu barbă dintr-o peșteră secretă și mi-a confirmat un preot cu doctoratul în străinătate.

Ridic din umeri, n-am, zic. N-am nici o rugăciune mai specială, n-am învățat așa ceva la teologie, poate că am lipsit la cursurile alea, n-am fost un student prea devotat, mai băteam munții și peșterile între două seminarii, și pe bune, nici nu prea m-am omorât cu buchiseala, chiar nu știu nici un secret de-ăsta. Mă fixează neîncrezător, mă foiesc jenat, nu știu de ce mă simt așa de vinovat la faze de-astea, eu tot spun că sunt un amărât plin de găuri ca un șvaițer și că doar duhul lui Dumnezeu care-mi suflă prin aortă mă mai ține deasupra apei și noroiului, că sunt cel mai mărunțel om, un leneș și-un pierde vară cu capul plin de visuri, că în afară de inima din mine și două brațe cu care știu să îmbrățișez n-am nimic, nimic, poate ceva, ceva mic, eram în anul doi, în căminul studențesc bătea anticiclonul ruso-siberian (crivățul), mâncam slănină cu pâine uscată și când avea unul dintre noi o întâlnire cu vreo fată făceam colectă pe tot etajul să-i strângem de două prăjituri și două cico, și izbucnește brusc în dormitor o ceartă de-aia studențească, cum se întâmplă când stau claie peste grămadă oameni așa de frumoși și totuși așa de diferiți, și-ncepe unul mai vocal să ne cântărească pe fiecare de-acolo, băi tu ești așa, iar tu ești așa și-așa, eu îmi vedeam de călcatul unei cămăși, eram oarecum în afara câmpului tactic dar ăsta își ieșise rău din fire, era un mitralior care simte nevoia să descarce încărcătorul în tot ce mișcă și suspină, și deodată se întoarce spre mine și-l aud, iar tu, băi Theodorescule, să nu mai faci pe deșteptul că nu ești. Ai tu ceva în cap, dar nu cine știe ce, clar? N-am comentat, la urma urmei puteam fi mulțumit, nu eram desființat complet, ceva aveam, nu mult, o coajă de drojdie pe-acolo, o maia din care Dumnezeul meu poate coace de-o mântuire, m-am mulțumit toată viața cu ”ceva”-ul ăla, mi se întâmplă des să-mi amintesc cuvintele colegului ăluia, nu-i cine știe ce ce am dar domle, e ceva, nu? Și cum orice îmbrățișare începe cu visul ei, tot sper că ceva-ul ăla o să dospească-n mine cândva, tot sper, cred și iubesc la asta.

Și-atunci, părinte, dumneavoastră cum vă rugați? Și-și scoate tacticos un caiețel din servieta de umăr și un pix din ăla din reciclabile, din carton verde, și-așteaptă, și iar mă foiesc jenat. Sunt un prost rugător. Dimineața fug la CeaMaiFrumoasăBiserică, aprind o lumânare și cânt utrenia de unul singur. Mai intră câte-o babă, mai scârțâie ușa câte-o copilă în drum spre școală, dar să fim onești, șase zile pe săptămână va expira omul lui însuși și o zi va inspira lui Dumnezeu. Însă seara…Doamne. Seara… Oriunde-aș fi, oriunde m-aș duce, pe fund de peșteră, în vârf de munte, pe insule uscate și-albe, într-un sac de grenade albastru, casat de forțele navale române, învelit ca un prunc în scutece, un Hristos de lemn micuț. O cruce pe care scrie ”Dumnezeu iubire este”, să nu uit cine sunt și eu. Doi stropi de tămâie, să-mi ademenesc îngerul la îngenunchere, un capăt de lumânare, un vechi pristolnic bicentenar, înnegrit de vremuri și de rugăciunile femeilor care l-au plămădit pe Hristos-Prescura. Și Psaltirea. Catisma de rând, cum curge ea de pe buze drept în inimă și de-acolo țup în sus, în poala Domnului, cuvintele alea de miere și de zbucium, legea iubirii care e făclie picioarelor mele și-mi luminează potecile, și ăia 40 ori 2 de Doamne miluiește care-mi curg pe flacăra din inimă și mi-o răcoresc, patruzeci ori doi de valuri de mare albastră pe-o plajă însetată de dorul cerului, Doamne, catisma mea dragă. Că dacă vrei, omule, uite, hai să ne facem frați de psaltire, vrei? Că după ce-o să citim toată Psaltirea, separat dar împreună, o să simți o iubire mare care crește între noi și inimile noastre vor bate în aceeași orchestră, pe aceeași partitură, vrei?

Și uneori vrea. Alteori bâguie o scuză și pleacă să răscolească dup-o rețetă mai clară, mai profi. ȘI când vine vorba de mine zice și el, dup-aia, are popa ăla ceva-ceva, dar nu cine știe ce.

Dar ăia care rămân, Doamne. Oamenii ăia cu care am început Psaltirea și-am terminat-o, cu care ne-am potrivit catismele cum fac ăia din trupele speciale care-și sincronizează ceasurile, începem cu catisma trei și ne ducem un ciclu întreg, da? Oamenii ăia construiți din prescură vie, care-mi trimit seara mesaj, părinte drag, mă dor ochii și nu văd paginile, ziceți dumneavoastră catisma și pentru mine, că nu vreau să rămân în urmă, să fim împreună, ziceți, da? Oamenii ăia și îngerii lor, cu care-am crescut Frăția Psaltirii în toți anii ăștia, cu care oftez aceleași cuvinte pe aceleași bătăi de inimă, împrăștiați prin toată lumea, care se roagă pentru mine și pe care-i legăn seara cu psaltirea cum leagănă o mamă un copil în cărucior, să-i fie somnul lin și fără grijă și dimineața cu lumină și pace, oamenii ăia. Că dragostea rupe ușa raiului, de intr-acolo și găuriții, și căzuții, și rămașii de căruța vieții, dragostea.

Dragostea.

Deseară, catisma XX.

de Crin-Triandafil Theodorescu

Articolul Frăția Psaltirii apare prima dată în Glasul.info.

La nivelul Uniunii Europene, România nu a fost nicicând un bun exemplu, doar că este nevoie de noi acolo. În ultimii ani ne-am împrumutat în stânga şi dreapta, uitând că orice împrumut trebuie restituit şi cu dobândă. Acum 12 ani, la aderarea României în U.E. au existat numeroase raţiuni geopolitice. Ne-am trezit apoi flămânzi într-o Europă care ne-a ridiculizat ori de câte ori a avut ocazia. Am plecat capul şi umili am mers mai departe, strângând conștiincioși la subraț proiectul de țară, înlocuit de fiecare guvern venit la putere.

Nimic nu s-a schimbat în ultimii 10 ani, în schimb clasa politică pare în regres față de acum 100 de ani. În 1922, pentru a șasea oară, prim-ministru al României era Ion I.C. Brătianu, cunoscut și sub numele de „Mâna de fier”, cu o carieră politică începută ca deputat de Gorj, de cinci ori președinte al Consiliului de Miniștri, de trei ori ministru de Interne, de două ori ministrul al Apărării Naționale, de două ori ministru al Afacerilor Externe și membru de onoare al Academiei Române.

Astăzi, prim-ministru al României este domnul Nicolae Ciucă, fost militar, membru PNL de 2 ani și mai nou președinte al liberalilor, cunoscut și sub numele de „Mâna lui Iohannis”, un susținător al intereselor militare americane, acuzat de plagiat în teza de doctorat, despre care s-a scris și vorbit atât de mult în ultimele luni, încât chiar nu mai este cazul să reluăm prezentarea domniei sale.

Teoretic, problema era una simplă, dar privind lucrurile din altă perspectivă, mentalitatea la români nu s-a schimbat, iar nivelul de trai nu a crescut prea simţitor în ultimii ani. Din contră, s-a simţit un regres. Şi toate acestea doar pentru că nu am reuşit să ne aliniem unor standarde pe care fie nu le înțelegem, fie nu reușim să le adaptăm specificului românesc.

Adevărul este că, de 32 de ani, România se află la periferia Europei, la aproape toate capitolele și aici va rămâne pentru foarte mult timp. După toți acești ani ai democraţiei prost înţelese, consecinţele sunt vizibile din orice unghi am privi.

S-au adaptat doar unii politicieni şi cei care au ştiut să facă afaceri cu statul. Restul încearcă din răsputeri să supravieţuiască. Dezechilibrele economice pe care le-am contabilizat în ultimii ani, atrag atenţia că în România există o piaţă nefuncţională. Exporturile şi investiţiile sunt încă deficitare, iar consumul, principalul motor al creşterii economice în România, nu este, deocamdată, funcţional. O simplă radiografie ne arată că piaţa economică românească nu este capabilă să devină funcţională, deşi a beneficiat în ultimul timp de investiții, e drept majoritatea făcute doar pentru îmbogățirea unora.

AUTHOR:ANDREI POPETE PĂTRAȘCU | MAGAZIN CRITIC

Articolul România și proiectul de țară pierdut apare prima dată în Glasul.info.