În primele decenii ale secolului al XIX-lea, Bucureștiul începea să cunoască influențele civilizației occidentale, iar domnia lui Ioan Vodă Caragea a reprezentat una dintre perioadele în care noutățile venite din Europa au pătruns tot mai vizibil în viața capitalei Țării Românești. Printre evenimentele neobișnuite care au stârnit uimirea locuitorilor s-a numărat și apariția primului balon cu aer cald văzut pe cerul Bucureștiului, cunoscut în memoria epocii sub numele de „bășica lui Vodă Caragea”.

La 9 iunie 1818, potrivit unei însemnări păstrate la Mănăstirea Govora, un aerostat lansat deasupra Bucureștiului a fost recuperat în zona Cățelu, după ce plutise prin văzduh deasupra capitalei. Evenimentul a reprezentat unul dintre primele experimente aeronautice desfășurate pe teritoriul Principatelor Române și a rămas adânc întipărit în imaginația contemporanilor.

Zborul era rezultatul inițiativei unor meșteri germani stabiliți în București, care au dorit să demonstreze posibilitatea ridicării în aer a unui balon umplut cu aer cald. Pentru locuitorii orașului, obișnuiți cu mijloacele tradiționale de transport și cu explicațiile religioase asupra fenomenelor neobișnuite, apariția unei uriașe sfere plutitoare pe cer părea aproape miraculoasă.

Legenda spune că însuși domnitorul Ioan Caragea a privit cu scepticism încercarea și ar fi pariat o sumă impresionantă, de aproximativ 10.000 de taleri, că aparatul nu se va putea ridica de la sol. Când balonul și-a început ascensiunea, uimirea celor prezenți a fost pe măsura neîncrederii de până atunci. De atunci, aerostatul a rămas cunoscut în tradiția populară drept „bășica lui Vodă Caragea”.

Evenimentul s-a desfășurat într-o perioadă în care curtea domnească încerca să adopte numeroase elemente ale modei și culturii occidentale. În noul său palat, Caragea încuraja organizarea de baluri, dansuri de societate și spectacole inspirate din marile capitale europene. Boierimea începea să împrumute moda occidentală, iar Bucureștiul făcea primii pași către transformarea sa într-un oraș modern.

Zborul balonului cu aer cald a devenit astfel mai mult decât o simplă curiozitate tehnică. El simboliza pătrunderea spiritului științific și a invențiilor moderne într-o societate aflată la răscruce între tradițiile Orientului și influențele Occidentului. Pentru bucureștenii anului 1818, priveliștea unui obiect care se ridica deasupra caselor, bisericilor și dealurilor orașului a reprezentat o adevărată fereastră către viitor.

Istoricii consideră acest experiment drept al doilea zbor cu balonul documentat în Principatele Române, după o încercare similară realizată în Moldova în anul 1816. Chiar dacă tehnologia era încă la începuturile sale, astfel de demonstrații aveau să deschidă drumul interesului pentru aeronautică și pentru marile descoperiri tehnice ale secolului al XIX-lea.

La peste două secole de la acel moment, „bășica lui Vodă Caragea” rămâne una dintre cele mai fascinante povești din istoria Bucureștiului, amintind de ziua în care locuitorii capitalei au privit pentru prima dată spre cer și au văzut un aparat construit de om plutind deasupra orașului.

Articolul 9 Iunie 1818 – Primul zbor cu un balon cu aer cald care zboară deasupra Bucureștiului. Aerostatul a fost numit “bășica lui Vodă Caragea” apare prima dată în Glasul.info.

12 Februarie 1856 – Vasile Boerescu a adresat un memoriu ministrului de externe al Franței, Alexandre Walewski, în care pleda pentru constituirea unui stat național românesc independent sub garanția celor șapte mari puteri

Vasile Boerescu și pledoaria pentru statul național român

La 12 februarie 1856, într-un moment de răscruce pentru destinul Principatelor Române, tânărul jurist Vasile Boerescu îndrăznea să așeze cauza românească pe masa marilor cancelarii europene. Prin memoriul adresat ministrului de externe al Franței, Alexandre Walewski, el cerea limpede și argumentat constituirea unui stat național românesc independent, pus sub garanția colectivă a celor șapte mari puteri. Nu era un gest simbolic, ci un act de diplomație lucidă, fundamentat juridic și susținut de o viziune politică matură.

Contextul era favorabil, dar fragil. Războiul Crimeii se apropia de sfârșit, iar echilibrul continental urma să fie redesenat la Congresul de la Paris. Pentru români, momentul reprezenta o fereastră istorică rară: marile puteri discutau reorganizarea Europei Răsăritene, iar statutul Moldovei și Țării Românești putea fi reconsiderat. În acest cadru, Boerescu, format intelectual la București și desăvârșit juridic la Paris, a înțeles că viitorul națiunii sale depinde de capacitatea elitei românești de a formula coerent, în limbajul dreptului internațional, revendicările legitime ale poporului român.

Memoriul său nu era o simplă declarație patriotică. Era un document construit pe argumente istorice, juridice și politice. Boerescu invoca dreptul românilor la unitate și autonomie, tradiția instituțională a Principatelor, precum și necesitatea unei organizări statale care să garanteze stabilitatea regională. Ideea unui stat românesc sub garanția colectivă a puterilor europene demonstra realism politic: într-o Europă a echilibrelor fragile, independența trebuia ancorată într-un sistem de garanții internaționale.

Această intervenție diplomatică se înscria într-o activitate mai amplă desfășurată de Boerescu în capitala Franței. Tânărul doctor în științe juridice devenise unul dintre purtătorii de cuvânt ai intereselor românești în Occident. El milita pentru unirea Principatelor și pentru aducerea unui principe străin, soluție menită să asigure neutralitatea și recunoașterea europeană a viitorului stat. Prin publicații, memorii și contacte politice, Boerescu a contribuit la consolidarea imaginii românilor ca națiune conștientă de drepturile sale și capabilă de organizare modernă.

Semnificația zilei de 12 februarie 1856 depășește gestul individual. Ea exprimă maturizarea conștiinței politice românești. Nu mai era vorba doar despre revolte sau declarații entuziaste, ca în 1848, când Boerescu, elev la Sfântul Sava, colabora la „Pruncul român”. Acum, cauza națională era susținută prin expertiză juridică, diplomație și strategie. Era trecerea de la romantismul revoluționar la construcția instituțională.

Drumul deschis de asemenea inițiative avea să conducă la Unirea din 1859, la Constituția din 1866 și la afirmarea României ca stat modern. Boerescu însuși va deveni ministru al justiției, al afacerilor străine, rector al Universității din București și unul dintre artizanii politicii comerciale românești. Însă momentul din februarie 1856 rămâne emblematic: clipa în care un jurist român, în plină capitală a diplomației europene, a rostit cu claritate și demnitate voința unui popor.

Astăzi, evocarea acestui episod nu este doar un exercițiu de memorie istorică. Este o reafirmare a faptului că marile împliniri naționale se nasc din competență, viziune și curaj. Vasile Boerescu a înțeles că libertatea și unitatea nu se câștigă doar pe câmpul de luptă, ci și în cancelarii, prin argument, perseverență și credință în destinul național.

12 Februarie 1856 rămâne, astfel, o dată a demnității românești, ziua în care vocea României viitoare s-a făcut auzită în inima Europei.

Articolul 12 Februarie 1856 – Vasile Boerescu a adresat un memoriu ministrului de externe al Franței, Alexandre Walewski, în care pleda pentru constituirea unui stat național românesc independent sub garanția celor șapte mari puteri apare prima dată în Glasul.info.

22 ianuarie 1919 – Trupele române se opresc la noua linie de demarcație indicată de puterile Antantei, lăsând Banatul sub controlul Serbiei, iar Crișana sub control Maghiar

La 22 ianuarie 1919, Armata Română s-a oprit la linia de demarcație stabilită de Puterile Antantei, într-un moment de cumpănă pentru destinul național. Decizia, impusă în cadrul aranjamentelor provizorii de după Marele Război, a lăsat Banatul sub control sârbesc și Crișana sub control maghiar, departe de împlinirea firească a aspirațiilor românești născute din jertfa anilor de război și din voința exprimată limpede la 1 Decembrie 1918.

Nu a fost o zi a înfrângerii, ci una a disciplinei și a răbdării strategice. România, deși victorioasă și legitimată moral de sacrificiul soldaților săi și de hotărârea românilor din provinciile istorice, a ales să respecte cadrul internațional al momentului. Conferința de Pace de la Paris din 1919 stabilise linii de demarcație provizorii, imperfecte și adesea nedrepte, dar acceptate temporar pentru a evita escaladarea imediată a conflictelor într-o Europă epuizată.

Situația Banatului era dureroasă: un pământ românesc, cu o istorie și o identitate profund legate de neam, ajuns în mare parte sub administrație sârbă. Crișana, la rândul ei, rămânea sub control maghiar, în pofida voinței românilor de acolo și a realităților demografice. Aceste aranjamente nu au stins însă năzuința de dreptate; dimpotrivă, au adunat în tăcere energia unei națiuni hotărâte să-și apere ființa.

Tensiunile au crescut, iar realitatea din teren a dovedit fragilitatea acestor delimitări. Republica Sovietică Maghiară, instaurată la Budapesta, a amplificat instabilitatea, iar provocările la adresa securității României au devenit tot mai evidente. Răspunsul a venit în primăvara anului 1919, când Armata Română a trecut la contraofensivă. Traversarea Tisei, intrarea în Oradea și Satu Mare și înaintarea hotărâtă au forțat retragerea forțelor maghiare, demonstrând că răbdarea nu înseamnă slăbiciune, ci luciditate și forță controlată.

22 ianuarie 1919 rămâne, așadar, o lecție de demnitate națională. Este ziua în care România a arătat că știe să respecte angajamentele internaționale fără a renunța la drepturile sale istorice; că știe să aștepte, dar și să acționeze decisiv când dreptatea o cere. În acea iarnă grea, sub uniformele armatei și în inimile românilor, s-a păstrat vie credința că hotarele nu sunt simple linii pe hartă, ci expresia vie a sacrificiului, a voinței și a unității unui popor.

Articolul 22 ianuarie 1919 – Trupele române se opresc la noua linie de demarcație indicată de puterile Antantei, lăsând Banatul sub controlul Serbiei, iar Crișana sub control Maghiar apare prima dată în Glasul.info.

Istoria românilor din Munții Apuseni este o istorie a rezistenței, a curajului și a jertfei pentru ființa națională. Ziua de 19 ianuarie 1849 se înscrie între acele momente de vârf în care voința unui popor, pus în fața pieirii, a biruit prin inteligență, solidaritate și credință. La Mărișel, în inima Țării Moților, oastea nemeșimii maghiare a fost înfrântă, iar în fruntea acestui act de eroism s-a aflat o femeie: Pelaghia Roșu, una dintre cele mai luminoase figuri ale Revoluției de la 1848–1849.

Născută în anul 1800, la Mărișel, Pelaghia Roșu nu a fost doar o simplă țărancă, ci un simbol al conștiinței naționale trezite. În vremuri în care românii din Transilvania erau tratați ca o populație tolerată, lipsită de drepturi politice și sociale, Pelaghia Roșu a ales să nu îngenuncheze. A ales lupta. A ales să-și pună viața în slujba neamului.

La începutul anului 1849, Munții Apuseni deveniseră un bastion al rezistenței românești conduse de Avram Iancu. Trupele revoluționare maghiare, bine organizate și numeroase, au încercat în repetate rânduri să supună satele moțești. La Mărișel, însă, au întâlnit nu doar arme, ci și o strategie genială, izvorâtă din mintea și curajul unei femei.

În prima confruntare majoră, Pelaghia Roșu a apărut în fruntea a 80 de femei călare, luptând alături de glotașii comandați de fiul său, Indrei. Comanda supremă a aparținut ei. Lupta s-a încheiat cu înfrângerea honvezilor, demonstrând că românii nu pot fi zdrobiți nici măcar atunci când par numeric inferiori.

Momentul de maximă strălucire al Pelaghiei Roșu avea să vină însă în 12 martie 1849, în a doua mare luptă de la Mărișel. Atacată de o armată maghiară de aproximativ 1.600 de oameni, una dintre cele mai redutabile forțe militare ale epocii, localitatea părea sortită pieirii. Bărbații erau prea puțini. Atunci, femeile satului au făcut pasul istoric.

Conduse de Pelaghia Roșu, îmbrăcate bărbătește, înarmate cu flinte și buciume, ele au pus în aplicare o stratagemă care a intrat în legendă. Apărând pe culmi, în spatele trupelor maghiare, sunând din buciume și năvălind călare din toate părțile, au creat impresia unui atac masiv al cavaleriei moților. Panica s-a instalat rapid în rândul inamicului. Trupele maghiare s-au retras în debandadă, lăsând în urmă morți și răniți, mulți pierzându-și viața în apele Someșului Rece.

Avram Iancu însuși consemna acest episod în raportul său către împăratul Franz Josef, recunoscând rolul decisiv al Pelaghiei Roșu. Fapta ei nu a fost una izolată, ci expresia unui adevăr profund: în lupta pentru libertatea națională, întregul popor român,bărbați și femei deopotrivă, a stat sub aceeași flamură.

Recunoașterea oficială a venit în 9 octombrie 1850, când guvernatorul Transilvaniei, generalul austriac Wolgemuth, i-a acordat suma de 100 de florini, ca premiu pentru „demonstrația săvârșită cu istețime în contra insurgenților”, fapt rar pentru o femeie de condiție țărănească în secolul al XIX-lea.

Pelaghia Roșu s-a stins din viață la 10 iunie 1870, dar exemplul ei nu a murit. Astăzi, un bust al neînfricatei luptătoare se află în satul de moți Marna Nouă, lângă Carei, mărturie că jertfa ei nu a fost uitată.

Pelaghia Roșu rămâne Ioana d’Arc a românilor din Apuseni, dovada vie că patriotismul nu ține de rang, avere sau gen, ci de caracter. În ziua de 19 ianuarie 1849, la Mărișel, nu doar o oaste a fost înfrântă, ci o idee periculoasă: aceea că românii pot fi subjugați fără luptă. În fața buciumului Pelaghiei Roșu, frica și nedreptatea au fost silite să se retragă.

Articolul 19 ianuarie 1849 – Pelaghia Roșu și demnitatea înarmată a neamului românesc apare prima dată în Glasul.info.

NOTA AUTORULUI: Imaginile au caracter strict documentar și istoric. Scopul publicării lor și a acestui articol este informarea publicului cu privire la un fenomen memorial desfășurat în ultimii 30 de ani, făcând obiectul dezbaterii unei chestiuni de maxim interes public. Orice intenție de propagandă sau promovare a unei ideologii este exclusă.

Citește și Un an de represiune (1). TÂNCĂBEȘTI. Pe marginea unei diversiuni politico-mediatice cu implicații judiciare

Continui seria începută cu articolul precedent (Tâncăbești. Pe marginea unei represiuni politico-mediatice cu implicații judiciare), publicând – așa cum am promis – o primă tranșă de documente, fotografii și înregistrări video legate de comemorările desfășurate anual, din 1994 încoace, la Tâncăbești, pe locul unde Corneliu Zelea Codreanu și alți 14 fruntași legionari au fost asasinați în noaptea de 29-30 noiembrie 1938.

Am început însă cu trei fotografii din 1968, din Statele Unite ale Americii, considerându-le relevante pentru modul firesc în care percepeau acest gen de comemorări românii care, înainte de 1989, trăiseră în Occident, atât în SUA, cât și în țările vest-europene, unde aceste manifestări erau considerate ceva firesc atât în comunitățile de români, cât și de către autoritățile statelor respective. Imaginile de față sunt din Detroit (statul Michigan) de la comemorarea lui Corneliu Zelea Codreanu ținută la biserica românească, cu hramul Sf. Nicolae, în ziua de 30 noiembrie 1968 (se împlineau 30 ani de la asasinarea liderului Mișcării Legionare). Foto-documentele le consider relevante pentru că, în anii de după 1990, mulți exilați se repatriaseră, aducând cu ei mentalitățile formate în Occidentul liber.

Într-una din imagini se pot vedea doi copii, evident, ai românilor, care fac de gardă în fața altarului, lângă o masă pe care e portretul executând salutul legionar, la masa dinaintea altarului pe care se află portretul lui Corneliu Codreanu. O altă imagine prezintă participanții la masa parastasului, pe perete fiind portretul celui comemorat. (Fotografiile provin din albumul „Legiunea în imagini”, tipărit în 1977, la Madrid).

Revenind la perioada care ne interesează (respectiv cea de după căderea comunismului în România), începem cu un afiș din 1996, prin care Fundația Culturală „Buna Vestire” (existentă și astăzi) anunță, pe 30 noiembrie, o conferință cu tema „Masacrul din Noaptea Sfântului Andrei – ” 1938, organizată la așezămintele Brătianu (filială a Sălii Dales) din București, precedată de un parastas la biserica Sapienței și un pelerinaj la crucea din pădurea Tâncăbești. Afișul a fost dezlipit de pe unul din zidurile orașului (pe verso se păstrează urma adezivulu și a tencuielii).

Un alt afiș, din 1997, realizat de Fundația Buna Vestire și Fundația George Manu, anunță organizarea pe 20 noiembrie 1997, în sala de conferințe a Muzeului Țăranului Român, a simpozionului cu tema „Masacrul din Noaptea Sfântului Apostol Andrei. ;i Începutul dictaturii anticreștine și antinaționale în România”.

Redăm apoi ferpare din rubrica „Decese și comemorări” a ziarului România Liberă din noiembrie 1998, din septembrie și respectiv noiembrie 1999, anunțuri legate de comemorările organizate la Tâncăbești, lângă care apărea de fiecare și fotografia liderului legionar.

Continui cu o mostră a modului în care mass-media de la sfârșitul anilor 1990 înțelegea să reflecte această comemorare, care așadar era una binecunoscută de publicul larg, câtă vreme era anunțată cu titluri mari pe primele pagini ale celor mai mari ziare din România, făcând și obiectul știrilor de seară la principalele televiziuni. Acestea sunt dovezi clare că parastasul de la Tâncăbești a constituit, încă din anii 1990, un eveniment cu regularitate anuală, bine cunoscut de publicul și de autoritățile românești. De asemenea, sunt dovezi de netăgăduit că aceste comemorări au avut întotdeauna un caracter pașnic, legal, în temeiul drepturilor și libertăților garantate de Constituție și că nu au generat niciodată acțiuni violente, xenofobe, antisemite ori incitări la ură etnică, nici nu au contribuit la apariția sau creșterea unor curente extremiste (acestea nefiind semnalate în acei ani). Ziarele și televiziunile nu au relatat niciodată, în cadrul știrilor despre comemorarea de la Tâncăbești, niciun fel de incidente de acest fel. Aceasta dovedește că tradiția, perpetuată de unii din noi, a comemorării religioase de la Tâncăbești nu are nici o legătură cu amplificarea unor fenomene sociale sau politice asimilate unor forme de naționalism, cu accente radicale, acestea având alte cauze, ce trebuie căutate în problemele de la nivelul administrației statului și clasei politice. Oamenii aceia își plângeau morții (în anunțul comemorării din România liberă din 1998, se menționează implicarea familiei Codreanu, prin unicul frate în viață al celui comemorat, Cătălin) și se rugau, după rânduiala creștină, pentru sufletele lor, pe locul unui asasinat despre care astăzi toți istoricii consacrați sunt de acord că a constituit un act de terorism de stat.

Este încă o dovadă împotriva minciunilor rostogolite de presă, dar și de anumite persoane cu statut oficial, politicieni sau reprezentanți ai Institutului „Elie Wiesel”, care în mod fals (unii din neștiință, alții din rea-voință) au afirmat că inițiatorii și perpetuatorii comemorării anuale de la Tâncăbești ar avea legătură cu curentele care astăzi se militează deschis pentru ieșirea României din NATO și UE, precum și pentru revenirea țării într-o la o conjunctură geopolitică tributară sferei de interese a Rusiei.

În ceea ce îi privește pe organizatorii comemorărilor (este vorba de foștii deținuți politici, vechi membri ai Mișcării Legionare sau Frățiilor de Cruce), aceștia s-au manifestat întotdeauna în favoarea desprinderii României de sub tutela Rusiei și integrarea în structurile euro-atlantice, pentru eradicarea racilelor totalitare din sistemul statului român și democratizarea societății românești. În acei ani, bătrânii supraviețuitori ai fenomenului legionar erau susținători fervenți ai noului președinte ales la sfârșitul lui 1996, Emil Constantinescu, susținut de Convenția Democratică și promotor al alinierii României la structurile occidentale (voi reveni într-un alt articol cu dovezi documentare ale acestei susțineri).

În anii din care provin multe din aceste documente (1990, 2000), România a cunoscut un progres constant de trecere de la o societate de tip comunist la una de tip democratic, occidental, făcând pași concreți în direcția aderării la Nato și la UE.

Vom continua cu alte documente și fotografii, dar și cu înregistrări video din acei ani, așa că urmăriți episoadele viitoare.

MAGAZIN CRITIC – NIHIL SINE DEO! Contează pe ȘTIRI ce contează!

Articolul Un an de represiune (2). TÂNCĂBEȘTI. O tradiție memorială inofensivă de 30 de ani. Documente inedite din ultimele 3 decenii apare prima dată în Glasul.info.

de Florin Dobrescu

Se împlinește un an de la un imens scandal mediatic și politic, cu implicații judiciare grave, creat și întreținut artificial de cercuri politice și ideologice interesate, în jurul comemorării de la Tâncăbești, din 30 noiembrie 2024.

Ca inițiator al organizării acelui parastas, calitate în care am fost – alături de alți participanți – ținta unor măsuri judiciare deosebit de dure, fiind cu toții inculpați într-un proces penal, găsesc de datoria mea să ofer o imagine istorică și sociologică asupra a ceea ce a devenit o tradiție întinsă pe trei decenii, respectiv comemorarea anuală din pădurea Tâncăbești. Scopul? O corectă și completă informare a publicului și acelor medii ce-și slujesc profesia cu bună credință. Cred că este important să fie cunoscut istoricul acestei comemorări anuale, pentru a se înțelege că, ignorată timp de 3 decenii și considerată benignă, această comemorare a fost brusc considerată inadmisibilă și periculoasă pentru ordinea democratică a statului, doar ca urmare a contextului politic inedit și deosebit de complicat din perioada scrutinului pentru alegerile parlamentare de anul trecut. Fără acest context politic, nici în ziua de azi instituțiile statului român nu și-ar fi făcut nici cea mai mică problemă în legătură cu acest parastas.

Semnificația istorică și memorială a locului

Consider pentru început că trebuie să clarificăm semnificația istorică a locului respectiv. Iar pentru asta ne vom întoarce în timp, în anul 1938. În februarie fusese instaurată dictatura dictatura personală a Regelui Carol al II-lea, care suprimase constituția democratică a tatălui său, din 1923, înlocuind-o cu o una totalitară, care eliminase pluralismul politic, libertatea de exprimare și cea de asociere, precum și alte drepturi fundamentale. Împotriva adversarilor politici, dictatorul pornise o represiune deosebit de dură. În cazul legionarilor, aceasta se soldase cu mii de arestați, mulți deținuți fără condamnări, în lagăre de concentrare. Arestat încă din aprilie 1938, Corneliu Codreanu, fondatorul mișcării legionare, fusese condamnat, printr-o înscenare judiciară, la 10 ani de muncă silnică. Uriașa popularitate a mișcării sale îl neliniștea pe Carol, care la sfârșitul lui noiembrie 1938 avea să pornească într un turneu diplomatic prin Europa. În Franța și Marea Britanie, reprezentanții aliaților tradiționali ai României declinaseră orice angajament de a asigura României securitatea strategică. Debusolat, Carol luă hotărârea de a merge în Germania. Primit de Hitler, el obținu declarația acestuia că nu se va implica în politica internă a României, oferind în schimb Germaniei accesul foarte avantajos la petrolul românesc.

Pe drumul de întoarcere, într-un popas în gara Bratislava, Carol avea să telegrafieze Ministrului de Interne, Armand Călinescu, ordinul suprimării lui Codreanu. În seara de 29 noiembrie 1938, o echipă de jandarmi bine instruiți în prealabil aveau să-i ridice pe Corneliu Codreanu și alți 13 fruntași legionari ce-și ispășeau pedepsele, la închisoarea de la Râmnicul Sărat, sub pretextul unui transfer la închisoarea Jilava. În toiul nopții, în dreptul pădurii Tâncăbești, cele două dube penitenciar penitenciare au fost oprite și, la semnalul maiorului Dinulescu, jandarmii au procedat după cum fuseseră instruiți, sugrumându-i cu frânghiile dinainte pregătite pe cei 14 deținuți politici ce aveau mâinile și picioarele imobilizate. Un mijloc ciudat de a ucide al unor oameni dotați totuși cu arme de foc, care a dat curs la speculații cu referiri la o semnificație rituală. Trupurile neînsuflețite au fost transportate la Fortul 13 Jilava, în spatele căruia era pregătită o groapă comună în care au fost aruncați. Pentru a accelera descompunerea, peste trupuri a fost turnat acid sulfuric, iar groapa a fost acoperită cu beton. A doua zi, un comunicat al Ministerului de Interne anunța oficial că, în timpul unui transport, cei 14 deținuți ar fi încercat să fugă de sub escortă, fiind împușcați de polițiști.

Efemera venire a legionarilor la putere, în 1940, avea să scoată la iveală, în cadrul unei anchete oficiale, aceste amănunte macabre, iar Justiția română avea să rejudece procesul din 1938, reabilitându-l pe Corneliu Codreanu. Împreună cu ceilalți 13 legionari, acesta a fost deshumat și reînhumat, în cazul unei ceremonii somptuoase, într-un mausoleu de la Casa Verde, sediul legionar din Bucureștii Noi.

Peste opt ani, în 1948, în plin regim comunist, la câteva zile după debutul marelui val de arestări din 14/15 mai, efective ale securității au descins noaptea la fosta Casă Verde, ridicând sicriele și ducându-le în direcții nici până astăzi cunoscute.

Zorii libertății și dreptul la memorie

Ne aflăm la începutul anilor 1990, la scurt timp după Revoluția din Decembrie 1989. În mass-media românească începea să se vorbească tot mai mult despre subiecte care erau tabu în timpul celor 45 de ani de dictatură comunistă. Foștii deținuți politici și luptătorii în rezistența armată începeau să-și scrie memoriile, reorganizându-se sub egida Asociației Foștilor Deținuți Politici din România. Însă multe dintre aceste victime ale totalitarismului, recunoscute ca atare de statul român prin însăși calitatea lor de beneficiari ai Decretului-lege 118/1990, erau foști membri ai Mișcării Legionare și ai Frățiilor de Cruce. Contribuția lor la lupta anticomunistă era o realitate istorică pe care nimeni nu o putea contesta. În multe filiale ale AFDPR, legionarii erau majoritari sau, oricum, cei mai activi și cu inițiativă. Aceasta a și generat, la un moment dat, disensiuni cu reprezentanții grupurilor neligionale din cadrul asociației (dar acesta este alt subiect). În 1992, legionarii aveau să înființeze Fundația Buna Vestire, condusă la început de fostul deținut politic Simion Ghinea.

În 1993 se punea problema marcării cu o cruce a locului unde fusese asasinat Corneliu Zelea Codreanu, loc însemnat în 1940 pe baza mărturiilor asasinilor și reactualizat după 1990 de surpaviețuitorii efemerului regim legionar din urmă cu jumătate de veac. Dar traumele psiho-afective suferite în timpul celor 50 de ani de teroare (legionarii fuseseră categoria cea mai oprimată, dintre deținuții politici, atât în închisori, cât și după eliberarea din 1964). De aceea, cei mai mulți vor fi reticenți, considerând că nu este timpul și că o atare inițiativă ar provoca autoritățile continuatoare ale structurilor comuniste.

Totuși, încurajați de oameni precum preotul Constantin Voicescu, Titi Dobre sau Simion Ghinea, un grup de tineri, în mare parte studenți, au purces la transportarea și amplasarea la Tâncăbești a unei cruci simple de lemn, pe care erau înscrise numele celor 14 victime. Frica era atât de mare în societatea românească, după jumătate de veac de teroare, încât – văzând la fața locului ce scrie pe cruce – șoferul microbuzului le-a declarat inițiatorilor că, dacă știa ce scrie pe cruce, nici nu i-ar mai fi luat în mașină.

Un an mai târziu, în 1994, pe 30 noiembrie, câteva sute de foști deținuți politici aveau să se deplaseze cu autocare închiriate în pădurea Tâncăbești, la crucea montată în urmă cu un an, unde avea să se oficieze un parastas pentru sufletele celor 14 asasinați în acel loc. Parastasul, la care aveau să participe sora și fratele lui Corneliu Codreanu – Iridenta Moța și Cătălin Codreanu – ambii deținuți politici în perioada comunistă, precum și alți membri ai familiei Codreanu, a fost oficiat de preotul Constantin Voicescu, victimă a diabolicului sistem de reeducare prin tortură de la penitenciarul Pitești. În final a vorbit Simion Ghinea, care a propus ca în viitorul apropiat să se construiască pe acel loc un memorial care să amintească de oribila crimă de stat.

În anii care au urmat, parastasele au fost organizate cu conștiinciozitate la crucea din pădurea Tâncăbești, în fiecare zi de 30 noiembrie sute și sute de deținuți politici venind cu autocare închiriate sau cu mijloace proprii de transport, dar și tineri, așa cum era Șerban Suru, liderul unei grupări legionare ce milita pentru perpetuarea integrală a formulelor, simbolisticii și modului de organizare din interbelic. Veteranii, foști deținuți politici, mai circumspecți, tributari ideii că doar esența doctrinară a mișcării trebuie perpetuată, erau însă la rândul lor divizați: Partidul Pentru Patrie, dublat în plan civic de Fundația Buna Vestire, Fundația George Manu și gruparea dizidenților (anti-Sima), cei mai mulți din ei coagulați din 1998 în asociația Acțiunea Română. Această ultimă grupare a ales, din anul 2005, să organizeze comemorarea separat de ceilalți, și tot de atunci a început să-și organizeze propria sa ceremonie Noua Dreaptă, o replică autohtonă a noului curent naționalist din țările Europei.

Odată cu trecerea anilor, elementele mai tinere au început să afișeze tot mai liber simboluri legionare. În general, la finalul parastasului se cânta Imnul legionarilor căzuți, cântec care, în timpul regimului comunist, a fost adoptat de comunitățile de deținuți politici din închisorile comuniste, fiind deseori, pe atunci, cântat în surdină atunci când unul dintre ei murea, ca urmare a regimului de exterminare, ori când condamnații la moarte erau executați.

În general, la toate aceste comemorări, pe parcursul a trei decenii, participanții – inclusiv acei preoți care erau foști deținuți politici – efectuau salutul legionar, ca o formă de expresie a omagiului lor pentru cel comemorat, dar și o manifestare a nostalgiei celor bătrâni după perioada tinereții lor, nostalgie preluată, firesc, și de tinerii lor urmași. 

După 2011, alte și alte organizații au ales să își organizeze separat ceremoniile lor, așa fiind Fundația George Manu sau Frăția Ortodoxă Sf. M. M. Gheorghe, iar după completarea OUG 31/2002 cu Legea 217/2015, singurele ceremonii de la Tâncăbești anunțate public și cu acces deschis pentru publicul larg și mass-media au fost cele organizate de subsemnatul, împreună cu un grup de colaboratori apropiați, și respectiv de dl Șerban Suru și grupul său.

Cum i-am cunoscut noi, cei tineri…

Pentru a ilustra cât mai fidel percepția noastră, a celor pe atunci tineri asupra bătrânilor foști deținuți politici, organizatori ai comemorării de la Tâncăbești, am să recurg la preluarea unui fragment dintr-un text al unei camarade, care îmi pare a-i fi descris cel mai bine:

“Timp de 20-30 de ani au mers pe drumurile memoriei și întîlnirii în duh cu cei plecați. <<Noi mereu te plângem frate, iar tu dormi mereu>>… Dar erau un fel de pelerinaje ale bucuriei, ale comuniunii. Ei erau atât de vii, purificați de suferință, trecând încet, în pace, dincolo, alături de frații lor. Nouă, tinerilor, ni se păreau… mai vii ca noi.

Așa i-am cunoscut: modești, sclipitori intelectual – căci închisorile le fuseseră universități -, îngăduitori, niciodată afișând patriotismul deșănțat, smeriți și iertători. Da, ei își iertaseră călăii. Nu voiau nici un fel de răzbunare, învinseseră creștinește. Voiau doar Adevăr și să facă ce mai pot pentru reconstruirea unei țări distruse de comunism.

Au fost marginalizați… așteptându-se să dispară fizic… Aiud, Râmnicu Sărat, Mislea, Târgșor, Miercurea Ciuc, Fetea, Predeal… O hartă a suferinței transfigurate pe care o retrasau în fiecare an.”

În toți acești 30 de ani, până în 2024, nici unul dintre exponenții curentului așa numit “suveranist” – care astăzi fac caz de legionarism și de numele întemeietorului Mișcării Legionare, și de ale căror personae încearcă din răsputeri diversiunile mediatice și judiciare să lege comemorarea de la Tâncăbești – nu au fost prezenți la comemorarea anuală de la Tâncăbești. Nu îi interesa subiectul. Au devenit, brusc, interesați atunci când au ajuns să aibă nevoie de voturi și popularitate. Și chiar mi se pare o cacofonie memorială stridentă să vorbești zgomotos de Corneliu Zelea Codreanu, să invoci legionarismul sau să citezi din Ion Gavrilă Ogoranu, iar a doua zi să onorezi invitația la recepția de la Ambasada Rusiei, ori să lauzi deschis regimul politic din China comunistă. Mărturisesc că toți, dar absolut toți bătrânii legionari pe care i-am cunoscut (iar ultimii dintre ei, așa cum era Gogu Cușa, au murit cu câțiva ani în urmă), erau defavorabili regimului politic din Rusia, dominat de foști ofițeri KGB, militând pentru integrarea / rămânerea României în structurile euro-atlantice.

În schimb, după cum se poate vedea din bogatul material documentar foto și video care va însoți acest articol și cele ce îi vor urma, de multe ori presa mainstream a fost prezentă, ceremonia făcând subiectul știrilor în ziare sau la televiziuni.

Ce s-a întâmplat, deci, în noiembrie 2024, încât această inofensivă comemorare religioasă să devină pericolul mortal pentru așezarea democratică a României? Voi încerca să ofer răspunsuri într-un articol viitor.

MAGAZIN CRITIC – NIHIL SINE DEO! Contează pe ȘTIRI ce contează!

Articolul Un an de represiune (1). TÂNCĂBEȘTI. Pe marginea unei diversiuni politico-mediatice cu implicații judiciare apare prima dată în Glasul.info.

A plecat la Domnul, lin ca nădăjduitoarea lumină a unui crepuscul auriu, la venerabila vârstă de 92 de ani, luptătoarea pentru credință și memorie, fosta deținută politic, medic psihiatru Galina Răduleanu, alăturându-se greu încercatei sale familii împreună cu care a suit drumul Golgotei temnițelor comuniste.

Galina Răduleanu s-a născut pe 9 martie 1933 la Bălţi, în Basarabia, în familia preotului Boris Răduleanu. În urma ocupării Basarabiei de către Rusia sovietică, familia sa a fost nevoită să se refugieze în ceea ce mai rămăsese din România. Aici şi-a continuat studiile, însă instaurarea comunismului în România a avea să aducă o mulțime de dificultăți în viața acestei familii. „Am trăit această oroare care se numeşte comunism. Copil fiind, am ştiut că este ceva care este îngrozitor. După 1946, când comuniştii au venit la putere prin fraudarea alegerilor, noi eram deja în România. Eu am simţit nevoia să fac într-un fel ceva, să mă manifest ca atitudine. Nu puteam să stau pasivă. În clasa a IX-a şi a X-a, când am ajuns în Bucureşti şi ni se predau biografia lui Stalin şi istoria URSS, eu am luat un caiet şi am început să scriu despre aceste lucruri pe un ton vehement şi foarte critic. Acest caiet a fost furat de secretară şi dus la directoare. Iar directoarea, după ce a citit caietul meu cu scrieri politice, a fost obligată să cheme o inspectoare de la Minister. Directoarea m-a întrebat ce părere am despre Stalin. I-am răspuns că nu l-am cunoscut personal. Iar pe baza acestor scrieri din 1950 am fost eliminată pentru totdeauna din toate şcolile din România. Aveam 17 ani, nu terminasem clasa a X-a şi viitorul meu nu suna deloc bine”.

Tatăl său, preotul basarabean Boris Răduleanu, avea să fie arestat în martie 1960. „Tatăl meu, în Basarabia, a avut un ziar în care scria articole de credinţă şi împotriva bolşevismului ateu. Aceste articole articole au constituit ulterior un cap de acuzare ce au dus la o condamnare de 10 ani de închisoare”, avea să își amintească după zeci de ani. A urmat arestarea sa, pe 23 septembrie 1960, fiind ridică din localitatea Poiana Mărului (județul Brașov), unde profesa ca medic, fiind anchetată la Securitatea din Braşov, iar apoi la Uranus, în București. În urma procesului, în care au fost condamnaţi şi tatăl, fratele şi verişoara sa, a fost pedepsită cu 7 ani de închisoare. A executat patru ani, trecând prin închisorile Jilava, Oradea și Arad, fiind eliberată în 1964,cu ocazia grațierii tuturor deținuților politici. În ciuda condițiilor de exterminare în care a fost nevoită să supraviețuiască în cei patru ani de detenție, Galina Răduleanu spunea că „închisoarea a determinat trăiri interioare de o frumuseţe şi o înălţime la care în viaţa de toate zilele nu ai fi ajuns. Prin această suferinţă, ajungeai la ceva ce nu se poate explica”. „Nimeni dintre cei care au fost în închisori în aceea perioadă cu mine, nici cei torturaţi teribil, nu şi-a urât torţionarii. Nici gardienii nu au fost urâţi, chiar dacă au fost nişte criminali. Am suferit, dar era o durere mută, o dramă nemărturisită la fiecare dintre noi”, își amintea Galina Răduleanu.

După 1990 a continuat să profeseze ca medic psihiatru, implicându-se totodată și în lupta pentru ducerea până la capăt a Revoluției din 1989, curmată brusc prin diversiunea militară de după 22 Decembrie și deturnată de eșalonul doi al partidului comunist. A crezut în democratizarea României, în scoaterea sa de sub nefasta tutelă a Moscovei și în înscrierea pe drumul integrării țării în NATO și Uniunea Europeană (chiar dacă nu admitea anumite excese ale decăderii morale promovate acolo la nivel de politici de stat), sperând în revenirea formei de guvenrământ monarhice (samavolnic înlăturată de ocupantul sovietic), sub cooroana M.S. Regelui Mihai, pe care îl repecta în mod deosebit. A participat zilnic, seară de seară, la protestul-maraton din Piața Universității din 1990, iar în anii ce au urmat s-a implicat în susținerea Alianței Civice, a organizației foștilor deținuți politici, a Comisiei de investigare a abuzurilor psihiatrice din perioada comunistă (alături de prof. dr. Aurel Romila), dar și în Fundația “Buna Vestire” și Partidul “Pentru Patrie”. Apropiată de Ion Gavrilă Ogoranu, Galina Răduleanu a nutrit față de acesta o admirație ieșită din comun, considerându-l tipul românului desăvârșit și implicându-se, după moartea acestuia, în perpetuarea comemorării anuale de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus și în activitatea Fundației care poartă numele eroului anticomunist. A ctitorit o biserică în sudul Basarabiei, în regiunea aflată astăzi în componența Ucrainei, acolo unde românii au rămas minoritari, iar surpaviețuirea lor identitară este deosebit de problematică. În acest ultim an de viață s-a implicat, contribuind la achiziționarea viitoarei Case memoriale <<Ana și Ion Gavrilă Ogoranu>>.

În ciuda celor nouă decenii de viață și afecțiunii cardio-vasculare de care suferea (fiind operată pe cord), Galina Răduleanu și-a petrecut ultimii ani într-un ritm de activitate trepidant, care sfida vârsta și ar face invidioși chiar și pe tineri. Permanent pe drumuri, în țară și în străinătate, la căsuța sa amenajată ca un muzeu din Bezdead, unde își regăsea liniștea, la mănăstiri, la comemorările de la memorialele fostelor închisori politice, conferințe, simpozioane, lansându-și cărțile (a scris și publicat trei cărți, dintre care una dedicată anilor de detenție politică), întâlnindu-se cu un public numeros, între care foarte mulți tineri, doamna Galina Răduleanu se bucura cu dreaptă măsură de toate darurile acestei lumi, având în permanență părtășie cu cele ale lui Dumnezeu, făcând deseori efort până la epuizare, ceea ce a și adus-o în câteva rânduri în apropiere morții. Cei ce i-au cunoscut îndeaproape felul de viață din ultimii ani pot mărturisi râvna dumneaei pentru a răscumpăra timpul, de a nu lăsa să treacă neîntrebuințată cu folos nici măcar o clipă.

Era decepționată de starea morală a societății românești, de atât de mulții conaționali care au ajuns să regrete regimul dinainte de 1989, o orânduire ce răpise omului întreaga libertate, reducându-l la satisfacerea strictă a unor necesități materiale, asemenea dobitoacelor de povară. Era îngrijorată de redeșteptarea imperiului de la Răsărit, de pe urma căruia provincia sa natală, Basarabia, avusese de suferit cel mai mult în Istorie, din toate provinciile românești. Era revoltată de asaltul dat de anumite grupări și oficine împotriva memoriei luptei anticomuniste și pedepsirii, iar și iar, post-mortem, a celor pedepsiți atât de greu, cu glonțul sau cu temnița, la cumpăna secolului trecut. „Am scăpat de comunişti, dar nu de comunism, pentru că urmaşii au aceeaşi mentalitate, genetic. Românul nu mai este acelaşi. Comunismul există şi prin indiferenţa noastră faţă de patrie şi faţă de cel de lângă noi. Trăim într-o amoralitate, nu avem simţ moral.”, constata cu amărăciune Galina Răduleanu în ultimii săi ani de viață. Dar avea o nestrămutată nădejde în destinul neamului românesc și în posibilitățile sale de regenerare. După cum avea o nestrămutată nădejde că Basarabia sa atât de dragă va reveni, după o firească perioadă de regenerare sufletească, pe același drum istoric cu Patria Mamă.

Plecând din mijlocul nostru, doamna Galina Răduleanu lasă în urma sa o amintire luminoasă și o pildă de viață atât de folositoare tinerilor din aceste vremuri tulburi, despre puterea, izvorâtă din credință, de a înfrunta dificultățile și persecuțiile, cu sufletul neatins de revărsările urii, păstrând bucuria faptei creatoare. Fie ca sufletul Galinei Răduleanu, alăturându-se camarazilor săi de luptă și suferință, să fie mesager al sufletelor celor rămași încă vremelnic aici, ducându-le un crâmpei din dorurile, strădaniile și speranțele celor ce nu-i vor nicicând uitați.Dumnezeu să-i primească sufletul în lumina Sa cea neînserată!

Fundația Ion Gavrilă Ogoranu

Președinte: Coriolan Baciu, Secretar: Florin Dobrescu

Articolul GALINA RĂDULEANU: PREZENT! apare prima dată în Glasul.info.

Ajunge! Am suferit destul! Am fost umiliți destul! La armele credinței, frați creștini! E vremea să ridicăm sabia cuvântului și să ucidem duhul necurat al „dușmanilor neamului românesc”!

Acest institut face de râs neamul evreiesc și este condus de lideri pătați cu sângele eroilor anticomuniști și care ne scrie nouă istoria din 1947 și până astăzi! Cred că este vremea să cerem demisia liderilor acestui institut!

N-am cerut la revoluția din 1989 arestarea lor, i-a iertat că suntem creștini și îi iertăm și astăzi, cu o condiție: NU VOM ACEPTA NICIODATĂ SĂ NE ALEGEȚI VOI EROII ȘI SFINȚII!

Nu vom ridica sabia urii, ci a credinței și vă vom pedepsi cu cu același sacrificiu ca odinioară când vă bucurați de rezultatele torționarilor voștri și vom fi și mai mulți. Și atât de mulți, încât, „NE VOM ÎNTOARCE ÎNTR-O ZI!”

Moise Sletchinger

MAGAZIN CRITIC – NIHIL SINE DEO! Contează pe ȘTIRI ce contează!

Articolul Cine este Institutul „Elie Wiesel” să ne dicteze ce avem voie să cântăm în bisericile ortodoxe și cine sunt sfinții și mărturisitorii ortodocși ai neamului românesc? apare prima dată în Glasul.info.

Pe 26 octombrie 1497, într-o toamnă în care frunzele roșii ale codrilor Moldovei păreau să prevestească sângele ce avea să curgă, oastea lui Ștefan cel Mare a scris una dintre cele mai glorioase pagini din istoria neamului românesc. În Codrii Cosminului, la nord de Suceava, între văile adânci ale Prutului și Siretului, s-a ridicat atunci glasul pământului moldovenesc împotriva trufiei străine. A fost ziua în care vitejia și istețimea românească au înfrânt aroganța unei puteri care se credea invincibilă.

Regele Poloniei, Ioan Albert, dorind să-și sporească faima și să pună mâna pe tronul Moldovei, a pornit cu o oaste uriașă de peste 60.000 de oameni. cavaleri în armuri strălucitoare, nobili și oșteni din Cracovia, Liov și Sandomir. Ștefan cel Mare, cu doar 22.000 de ostași moldoveni, mulți dintre ei țărani, și-a pus nădejdea nu în numărul sulițelor, ci în Dumnezeu, în dreptatea cauzei sale și în cunoașterea pământului pe care lupta.

Ambuscada din codri, biruința minții asupra trufiei

Ștefan cel Mare nu s-a lăsat prins în capcana unui război de uzură. În loc să înfrunte direct uriașa armată poloneză, a ales să o ducă pe drumul pierzaniei, prin pădurile dese și dealurile noroioase ale Cosminului. Acolo, în taina codrilor, moldovenii au tăiat copaci, au săpat gropi, au pregătit treceri strâmte și bariere naturale. Acolo, așteptau răbdători și încrâncenați, cu topoare, arcuri, ghioage și sulițe.

Când cavalerii polonezi, îmbătați de mândrie, au intrat în pădure în urmărirea unui mic detașament de moldoveni, s-au pomenit înconjurați. Codrul s-a prăbușit peste ei. Caii s-au înspăimântat, armurile grele le-au devenit lanțuri, iar moldovenii, luptând cu furie și pricepere, i-au doborât unul câte unul.

Acolo, printre trunchiurile căzute și fumul luptelor, s-a auzit pentru veacuri urletul biruinței românești: „Pentru Moldova și pentru Domnul nostru!”

Bogdan cel Orb, simbolul jertfei

În focul luptei, fiul domnitorului, Bogdan, viitorul domn al Moldovei, a fost rănit grav la ochi. Cu sângele curgând pe obraz, a continuat să lupte, strigând de durere și vitejie. Ostașii moldoveni aveau să spună mai târziu că însăși privirea lui a întors frica în inima vrăjmașului. Așa s-a născut legenda lui Bogdan cel Orb, o dovadă a jertfei și dârzeniei moștenite din tată în fiu, din neam în neam.

O biruință care a cutremurat Europa

Când lupta s-a sfârșit, Codrii Cosminului erau plini de trupurile cavalerilor căzuți. Steagurile Poloniei, Cracovia, Liov și Sandomir, fuseseră capturate de oastea moldovenească. Puținii supraviețuitori au fugit înspăimântați peste Prut, spre Liov, iar regele Ioan Albert a rămas în istorie ca „regele sub care cavalerii au pierit”.

Ștefan a ordonat ca locul bătăliei să fie curățat și a poruncit să se planteze o dumbravă în amintirea biruinței, Dumbrava Roșie, ca sângele dușmanilor și ca amintirea jertfei moldovenilor.

Moștenirea Codrilor Cosminului

Bătălia de la Codrii Cosminului a fost mai mult decât o victorie militară, a fost o lecție de suveranitate și demnitate națională. Ștefan cel Mare a arătat Europei că un popor mic, dar unit și stăpân pe pământul său, poate învinge orice putere atunci când luptă pentru libertate.

Din acea zi, numele lui Ștefan s-a înălțat și mai mult, nu doar ca domn viteaz, ci ca apărător al hotarelor credinței și al demnității românești. Iar Codrii Cosminului au rămas martori tăcuți ai unei bătălii care a dovedit că pământul Moldovei nu se cucerește cu sabia, ci se respectă cu inima.

„Moldova nu e mare prin întindere, ci prin sufletul celor ce o apără.”
Așa ne învață peste veacuri biruința de la Codrii Cosminului, o filă de foc din cartea gloriei românești, o dovadă că atunci când neamul românesc e unit și credincios pământului său, nicio putere străină nu-l poate birui.

Articolul 26 Octombrie 1497 – Bătălia de la Codrii Cosminului: biruința lui Ștefan cel Mare și lecția demnității naționale apare prima dată în Glasul.info.

Istoria neamului românesc este presărată cu figuri de eroi care, prin sabia și credința lor, au ridicat sufletul țării la înălțimi nepieritoare. Unul dintre acești eroi, așezat în rând cu voievozii și ostașii de seamă ai Țării Românești, este Stroe Buzescu, mare stolnic și viteaz căpitan în oastea lui Mihai Viteazul.

Moartea sa, la 2 octombrie 1602, a însemnat nu doar stingerea unei lumini din casa Buzescu, ci și jertfa unui cavaler creștin pentru apărarea pământului și a credinței românești.

În toamna anului 1602, o mare primejdie se abătuse asupra Țării Românești. Oastea de 40.000 de tătari, purtată de hanul Gazi Ghirai, pătrunsese pe Valea Teleajenului, aducând cu sine amenințarea prădării și arderii satelor. În fruntea oștirii muntene, voievodul Radu Șerban a stat pavăză țării, iar printre cei dintâi căpitani se afla Stroe Buzescu, vărul și sfătuitorul lui Mihai Viteazul, eroul de la Călugăreni.

În bătălia de la Teișani (23–24 septembrie 1602), Stroe Buzescu a scris cu sânge o pagină nepieritoare. Când ginerele hanului tătar a ieșit din rânduri, provocând la luptă căpeteniile muntene, ochii tuturor s-au ațintit asupra cavalerului român. Cu credința nestrămutată că apără nu doar onoarea sa, ci și a întregii țări, Stroe a pornit în lupta dreaptă.

Într-un duel aspru, urmărit cu răsuflarea tăiată de mii de ochi, Stroe Buzescu l-a înfrânt pe tătar, decapitându-l chiar sub privirea îngrozită a hanului. Acea clipă a fost scânteia care a aprins curajul oștirii române și a întors balanța luptei. Dar în vâltoarea bătăliei, cavalerul muntean a primit răni adânci.

Zdrobit de durere, dar neclintit în credință, Stroe a rezistat câteva zile, până ce și-a dat sufletul în mâinile Domnului, la 2 octombrie 1602.

Piatra sa funerară, aflată la schitul Stănești-Lunca din Vâlcea, stă și astăzi ca o carte de piatră a eroismului. Acolo, jupâneasa sa, Sima, a dăltuit cuvintele care răsună ca o pecete a demnității:

„Și nu fu pre voe câinilor de tătari.”

Acest epitaf nu este doar o mărturie a durerii unei soții, ci și glasul întregii țări care, prin moartea lui Stroe Buzescu, a primit o lecție de bărbăție, jertfă și dăruire.

Domnul Radu Șerban a recunoscut prin hrisovul său din 27 iulie 1604 vitejia stolnicului, așezându-l în rândul eroilor neamului. Astfel, numele său a străbătut veacurile, amintindu-ne că libertatea nu s-a clădit pe vorbe, ci pe sânge și jertfă.

Astăzi, când privim spre trecut, chipul lui Stroe Buzescu se ridică asemenea unei icoane de vitejie. El rămâne cavalerul care și-a înfruntat vrăjmașul în luptă dreaptă, apărătorul credinței și al neamului, eroul care a ales să moară pentru ca țara să trăiască.

Cinste și pomenire veșnică lui Stroe Buzescu, cavalerul care a arătat lumii că românii știu să înfrunte moartea cu fruntea sus, pentru Țară și pentru Cruce.

Articolul 2 octombrie 1602 – Moartea lui Stroe Buzescu, “Cavalerul” de la Teișani și Jertfa pentru Țară apare prima dată în Glasul.info.