Articol de Florin Dobrescu

S-au împlinit zilele acestea 5 ani de la infamul act de demitere din funcția de subsecretar de stat a domnului Octav Bjoza.

M-am gândit să fac publice câteva aspecte, considerând că fiecare din noi suntem datori a consemna amintiri care, laolaltă, vor alcătui istoria pestilențialei clise morale din viața publică a acestor ani. Faptele trebuie cunoscute, căci altfel se pierd în neantul ce ne înghite hulpav zilele și anii, iar golurile rămase în istoria recentă nu vor folosi decât acelorași depravați, care o vor scrie dupa cum le convine.                    

În plus, am o datorie morală față de domnul Octav Bjoza, întrucât – trebuie să o spun deschis – în mare parte a plătit și pentru mine și pentru instituția pe care o reprezint, Fundația Ion Gavrilă Ogoranu.

Comunicatul din 12 martie 2021: un gest de demnitate

Puțini cunosc motivele reale pentru care Octav Bjoza a fost demis de primul-ministru liberal Câțu, într-o manieră în care nu se procedează nici cu o femeie de serviciu, și nici faptul că în spatele deciziei, forțată de mult prea influentul la acel moment Andrei Muraru, stăteau ani de zile de presiuni făcute asupra președintelui AFDPR. 

Oficial se știe doar că subsecretarul de stat Octav Bjoza a fost demis ca urmare a unui comunicat transmis presei la 12 martie 2021, în care – în numele AFDPR – își exprima revolta pentru modul în care parlamentarii înțelegeau să trateze problema discriminării urmașilor foștilor deținuți politic pe mai multe criterii, între care apartenența ideologică a părinților lor.  Octav Bjoza se afla încă din anul anterior într-un acut conflict cu deputatul Silviu Vexler, inițiatorul unei prevederi legislative ce discrimina urmașii unei largi categorii de luptători anticomuniști, respectiv pe copiii celor menționați în arhivele Securității ca fiind „legionari”.

În comunicatul cu pricina, referindu-se la împărțirea luptătorilor anticomuniști pe crtierii ideologice, Octav Bjoza anunțase că “nu acceptăm falsificarea încă o dată a istoriei recente a României (pentru prima, a se vedea Mihai Roller)” și readusese în prim plan preponderența elementelor de etnie evreiască în conducerea structurilor represive ale regimului comunist de după ocuparea țării de către sovietici: “Chiar vreți să vă amintim cine au fost primii trei șefi ai Securității Poporului, care au săvârșit cele mai abominabile crime din lumea comunistă europeană, lucru recunoscut și de marele disident rus Aleksandr Soljenițîn?!? Poate că da: Alexandru Nicolschi, Mișu Dulgheru și Tudor Sepeanu!” El recursese la o comparație în oglindă cu cazul urmașilor de legionari, arătând că, de asemenea, nici toți cei 3-4 milioane de membri ai fostului Partid Comunist Român, împreună cu familiile lor, nu puteai fi făcuți răspunzători pentru crimele săvârșite de conducerea regimului respectiv. Și încheia, în cel mai echilibrat mod, cu un apel la mult dorita reconciliere în fața Istoriei: “Acum, după 80 de ani, să nu ne mai lăsăm bântuiți de stafiile acestora și împreună, indiferent de etnie, culte sau politici, să veghem ca astfel de fapte să nu se mai petreacă în această țară! A răsuci la nesfârșit cuțitul într-o rană demult cicatrizată înseamnă că nu facem decât să întreținem o stare de tensiune nemeritată de nimeni!”.

Din păcate, destinatarii acestui mesaj oficial nu au înțeles sensul demersului lui Octav Bjoza, dovedind ei înșiși un radicalism și o intoleranță specifică spiritelor totalitare. Muraru și premierul Câțu l-au acuzat că ar fi pus în seama comunității evreiești vina pentru instaurarea comunismului în România. Mai mult, noua inchiziție a gândirii avea să amendeze dur considerațiile prin care Bjoza pusese în discuție nu suferințele evreilor în timpul războiului, ci numărul victimelor atribuite de tezele oficiale Holocaustului. Lobby-ul rețelei de bussinesmani ai Memoriei, gen Vexler și Alexandru Florian, care cangrena atunci inclusiv capul statului, adică Președenția, prin Andrei Muraru, aveau să-l execute în cele din urmă pe liderul AFDPR. Acesta a fost demis la 16 martie 2021, printr-o decizie emisă de primul ministru, “ noaptea, ca hoții”.

Presiuni asupra lui Octav Bjoza

Ceea ce nu s-a știut până acum și consider că trebuie spus fără menajamente, este faptul că, imediat după accederea la Cotroceni a lui Klaus Iohannis, perioadă în care Andrei Muraru, ajuns consilier prezidențial și, practic, trăgător-șef de sfori în politica românească (oricum, Iohannis era mai mult un decor în politica românească), asupra lui Octav Bjoza s-au exercitat repetate presiuni vizând conduita lui în raport cu memoria luptei anticomuniste și, concret, cu anumite persoane fizice și juridice.

Dar să ne întoarcem la sfârșitul lui 2014, când – sfătuit de Muraru – proaspătul președinte îl decora de liderul AFDPR, ca un semn de considerație al statului român pentru suferințele deținuților politici din perioada 1945-1989, dar și ca lovitură de imagine cu care care adormitul din frumoasa pădure Cotroceni să-și inaugureze mandatul. Deși profesia de bază a lui Andrei Muraru este – o spun fără menajamente – aceea de “holocaustolog”, el ocupase un timp scaunul de șef al IICCMER, încercând să acapareze zona cercetării comunismului și crimelor acestuia. A urmat reacția unei fosile a comunsimului românesc, care și ea mâncase o pâine bună de pe urma studiului comunismului pe vremea lui Băsescu. Vladimir Tismăneanu l-a atacat la baionetă pe rivalul său Muraru pentru că sfătuise președenția să decoreze un deținut politic pe care îl acuza de simpatii legionare și de legături apropriate cu Florin Dobrescu și Fundația Ion Gavrilă Ogoranu. Nu a fost greu să fie găsite pe internet participările liderului AFDPR la numeroase manifestări memoriale dedicate unor eroi ai rezistenței proveniți din mediile legionare sau evocarea apreciativă a unora dintre aceștia, față de care dezvoltase o adevărată admirație în timpul detenției (fenomen deseori întâlnit în memoriile multor deținuți politici, inclusiv la Nicolae Steinhardt). 

În mai anul următor, Octav Bjoza era din nou ținta unui atac, de astă dată din partea Institutului Elie Wiesel – prin Alexandru Florian, și Centrului pentru Monitorizarea Antisemitismului – prin Maximilian Katz. Motivul: participarea sa alături de Lucia Hossu Longin și subsemnatul (taxat de cei doi, drept “neofascist”), la o manifestare dedicată lui Ion Gavrilă Ogoranu, organizată de fundația omonimă la Muzeul de Istorie a Bucureștiului. Cele două oficine acuzau că un membru al guvernului român (Bjoza era subsecretar de stat) ar fi participat la o manifestare catalogată de cele două oficine drept “legionară” (evident, un fals: în realitate fusese o manifestare memorial-istorică, fără tentă ideologică). Consecințele scandalului, intens mediatizat, aveau să se abată nu doar

asupra bietului șef al foștilor deținuți politici. Până și funcționarii Muzeului de Istorie al Capitalei aveau să fie puși să dea cu subsemnatul. Iar intervenția slugarnică a primarului general de atunci, Sorin Oprescu, s-a soldat literalmente cu interdicția, atât a Fundației Ogoranu, cât și a mea, ca persoană fizică, de a mai închiria sala instituției în scopul desfășurării oricărui fel de evenimente (nici în ziua de azi nu suntem primiți în acea instituție – pentru a înțelege ce fel de “democrație” există în România!). Puțin a lipsit ca presiunile exercitate de puternicul lobby evreiesc, pentru demiterea lui Octav Bjoza din funcția de subsecretar de stat, să nu dea rezultate, și doar intervenția fostului președinte al României, domnul Emil Constantinescu (e notorie relația domniei sale de prietenie și colaborare cu Bjoza), la premierul Victor Ponta, a făcut ca liderul AFDPR să-și păstreze funcția guvernamentală.

De atunci, în repetate rânduri, atât cu ocazia întâlnirilor la recepțiile de la Palatul Cotroceni, cât și cu alte prilejuri, Andrei Muraru i-a recomandat insistent domnului Octav Bjoza distanțarea de Fundația Ion Gavrilă Ogoranu și de subsemnatul, personal. Cereri pe care, trebuie să o spun, de fiecare dată domnul Bjoza mi le-a adus la cunoștință (beneficiam de o relație apropiată cu dumnealui, aflându-ne în permanent contact). Consilierul prezidențial căuta să-l convingă pe bătrânul luptător că relația cu mine și cu fundația pe care o reprezint ar dăuna grav poziției sale publice, neuitând să-l avertizeze că, de nu va rupe aceste relații, prejudiciile nu vor întârzia să apară, el nemaiputând face nimic pentru a-l ajuta. Trebuie notat că, la început, Muraru manifesta o solicitudine aparte față de șeful AFDPR, sperând că va reuși să îl influențeze în sensul dorit de el și că va anexa imensul capital moral al foștilor deținuți politici în beneficiul administrației Iohannis și grupului său de interese. Muraru a mers până într-acolo încât a insistat ca Octav Bjoza să nu mai participle la comemorarea anuală a rezistenței anticomuniste făgărășene de la Sâmbăta de Sus, ba chiar a cerut ca acesta să organizeze, sub egida Secretaruatului de stat și AFDPR, în același loc, o comemorare paralelă, la o altă dată.

Evident, domnul Octav Bjoza a respins constant aceste solicitări, exprimând poziția principială pe care, ca șef al AFDPR și subsecretar de stat, a adoptat-o, fără excepție: ținând cont că Rezistența anticomunistă a fost unică, indivizibilă pe criterii politice sau doctrinare, domnia sa a considerat firească păstrarea echidistantă a relațiilor cu urmașii TUTUROR grupărilor implicate în Rezistență, indiferent de proveniența politică a combatanților respectivi, și menținerea unor reșații normale cu toate organizațiile, fără dicriminare. Nu puțini au fost aceia care, aflați ori ajunși în posturi înalte, au preferat să nu mă mai cunoască atunci când conjuncturi ale mizerabilei politici bucureștene m-au transformat în țintă a denigrărilor sau măsurilor punitive. Octav Bjoza nu a înțeles să se comporte așa. Domnia sa a refuzat constant să întrerupă relația cu noi, conștient fiind că aceasta îi vulnerabiliza poziția oficială.

Ceea ce nu știau cercurile de interese din spatele lui Muraru, este că, după 1990, în cadrul filialei Brașov a AFDPR, Octav Bjoza avusese o relație aparte cu veterani ai luptei de rezistență anticomunistă, precum Neculae Purcărea, dr. Teofil Mija, Nicu Păun, Ion Agapie, Alexandru Salcă, Petre Baicu. Virgil Mateiaș și alții, care îi fuseseră adevărați mentori și îl susținuseră în poziția de șef al filialei județene. Inclusiv cu Ion Gavrilă Ogoranu avusese o relație foarte apropiată.

Două lumi față în față: urmașul unui stalinist și luptătorul anticomunist

Pentru a înțelege cum era perceput și tratat Octav Bjoza de o anumită parte a politrucilor din sistemul statului român,dar și de unde veneau ideile lui Muraru, am să povestesc o întâmplare tot din mai 2015.

Era sâmbătă, 9 mai, și am fost sunat de dl Octav Bjoza. Tocmai plecase de la recepția organizată de președintele Klaus Iohannis de ziua Europei, și era sufocat de indignare. Îmi spunea că nu i se mai întâmplase așa ceva până atunci. Profitând de eveniment, încercase să lege o discuție cu directorul Institutului Holocaustului, prezent la fața locului, convins fiind că dialogul este întotdeauna o cale de aplanare și soluționare a tensiunilor și adversităților. Dorindu-și stingerea acestui absurd război al Memoriei, voia demult să găsească prilejul deschiderii unei căi de comunicare cu atât de vehementul Alexandru Florian. Acesta însă, atunci când a fost abordat, i-a întors literalmente spatele bătrânului luptător. Dincolo de inadmisibilul comportament, având în vedere diferența de vârstă dintre cei doi și cadrul în care se desfășura scena, gestul constituia o ofensă pentru însăși comunitatea foștilor deținuți politici, pe care Bjoza o reprezenta în calitatea sa oficială. Consternat și jignit, acesta a insistat, dar a primit, peste umăr, acest răspuns de la Florian: “Cu dumneata nu stau de vorbă, fiindcă  dai girul moral fasciștilor.” El a răspuns nedumeririi liderului AFDPR, explicându-i că, apărând în public alături de Florin Dobrescu, participând la manifestări organizate de acesta și Fundația Ogoranu, acordă acestora girul său moral și îi legitimează.

Și astăzi, mărturisesc, după 11 ani, încerc aceeași stupoare în fața unei atare logici… Ca să nu mai vorbesc de ipostaza revoltătoare a batjocurii arătate de urmașul unui stalinist, față de un luptător anticomunist, la 26 de ani de la Revoluție.

Suferința nu are culoare politică. Păcatul mutilării istoriei Rezistenței românești

Octav Bjoza considera că suferința nu are culoare politică și credea cu tărie într-un principiu promovat de generațiile care după 1990 au condus AFDPR: acela că Rezistența anticomunistă nu poate fi împărțită pe nici un fel de criterii, așa cum au dorit anumite cercuri de lobby. După cum nu se pot decupa din istoria Rezistenței românești anumite figuri de luptători, doar pentru că nu sunt agreate azi de unele zone de lobby. De altfel, statul român însuși, așa cum era firesc, a asumat acest principiu încă din 1990, când – după anumite dispute pe temă – a ales să nu discrimineze pe foștii deținuți politici proveniți din rândurile legionarilor, recunoscându-le în mod egal cu ceilalți statutul de victime ale regimului totalitar și beneficiari ai Decretului-lege 118 din 1990.

Era firesc ca amendamentul la proiectul legislativ inițiat de deputatul minorității evreiești Silviu Vexler, de a exclude de la drepturile cuvenite urmașilor deținuților politici pe copiii foștilor legionari (părinții lor beneficiind, paradoxal, de prevederile DL 118/1990!), să fie contestat vehement de dl Octav Bjoza. Toamna anului 2020 și prima parte a anului 2021 au fost cele mai solicitante pentru bătrânul luptător. El a depus eforturi supraomenești, fiind supus unei presiuni morale colosale, neacceptând în ruptul capului să se resemneze cu nedreapta situație creată de deputații minorităților naționale, cu sprijinul slugarnic al majorității covârșitoare a celorlalți parlamentari.

Poziția publică asumată la 12 martie 2021 era ultimul lucru pe care îl mai găsise de cuviință a-l face, atunci când nesimțirea instituționalizată a Parlamentului, Guvernului și Președenției își bătuse joc pur și simplu de obrazul său brăzdat de suferință. Era conștient că va fi eliminat din funcția guvernamentală, dar a ales  ridicarea la un alt nivel, de astă data public, a unui absurd război al Memoriei, un război purtat de instituțiile lașe ale statului român, umăr lângă umpăr cu cercuri de lobby toxice, împotriva celor care, după 1945, au reprezentat răscumpărarea morală a obrazului României pătat de lașități și trădări.

Execuția

Consilierul Andrei Muraru renunțase demult să mai facă presiuni asupra lui Octav Bjoza, căci renunțase la ideea de a-l acapara. Acesta îmi mărturisea că Muraru îl evita constant, ignorându-l, ori de câte ori își intersectau pașii. Așadar, nu numai că nu l-a apărat pe Bjoza de uraganul ce s-a abătut asupra lui după publicarea comunicatului. Ba chiar a cerut premierului Câțu să-l demită. Iar acesta a executat. Omul care își sacrificase tinerețea, familia, opunându-se comunismului, petrecând ani în bolgiile comuniste și-n lagărul de la Periprava, fiind ținut în lanțuri uneori, era destituit fără măcar o discuție prealabilă, fără niște explicații omenești. Avea să afle că a fost destituit, în timpul nopții, de la televizor.

Mărturisesc că, de mai multe ori pe parcursul anilor 2019 și 2020, nemulțumit de ingratitudinea statului față de memoria luptătorilor anticomuniști, dl Bjoza îmi împărtășise imensa lui silă și dorința de a demisiona, cu o explicație publică pe măsură, cerându-mi și mie părerea. De fiecare dată, am opinat că era nevoie de dânsul în acea funcție importantă și l-am îndemnat să mai rămână. În ultima vreme însă nu își mai dorea defel să rămână în funcție, în condițiile în care copiii camarazilor săi erau supuși unei asemenea nedreptăți. Considera asta un compromis. Așadar, pierderea calității de subsecretar de stat nu fusese în sine o lovitură pentru omul Bjoza. Lovitura a constituit-o modul în care a fost demis, atitudinea atâtor oameni care, brusc, nu-l mai cunoșteau, dacă nu cumva îl și huleau.

La fel de mizerabilă a fost presa mainstream. Televiziunile, care în anii anteriori se băteau pentru prezența sa în platouri, i-au ignorat reacția, nebăgându-l în seamă, dovenind încă o data că mass-media în România nu e decât un decor în mâna structurilor statului (singura excepție a fost Victor Ciutacu, acesta invitându-l în platoul postului TV, în timp ce restul tăceau asurzitor). Îmi amintesc că, imediat după demitere, am inițiat o petiție de protest față de Guvernul României, petiție la care am invitat să se ralieze (și au făcut-o!) personalități, oameni de cultură, reprezentanți ai partidelor parlamentare, foști deținuți politici și urmași ai acestora, dar și la vocea tuturor acestora, presa s-a comportat ca un zid inert al tăcerii.

Și în aceste condiții, Octav Bjoza nu a demobilizat. Și-a continuat cu aceeași dârzenie și neodihnă activitatea, muncind zi și noapte, alergând peste tot în țară și în afară, unde se cerea prezența sa, făcând demersuri la toate nivelurile oficiale. Nu a făcut cunoscut cazul în străinătate, deși AFDPR era membră INTERASSO (o federație a organizațiilor foștilor deținuți politici din toate țările comuniste, care putea da reverberații internaționale știrii că, în România, liderul luptătorilor anticomuniști era tratat în felul ăsta), pentru a nu prejudicia imaginea țării sale (eu nu aș face la fel; cred că statul acesta merită să fie prezentat peste tot în adevărata lumina a ticăloșiei instituțiilor sale…).

Toată suprasolicitarea de ani de zile, dar mai ales stresul și loviturile primite în acele ultime luni, și-au spus în cele din urmă cuvântul. În iulie 2021, în preziua congresului AFDPR, dl Octav Bjoza se prăbușea în biroul său din strada Mântuleasa, pradă unui grav accident vascular cerebral. Pe masă se afla pregătită declarația publică prin care, în numele AFDPR, urma să restituie statului român decorația primită de la președintele Iohannis, în semn de protest față de atitudinea oficialităților față de o mare parte a urmașilor foștilor deținuți politici. Un gest cutremurător care denunța, în fața Istoriei, nu doar ingratitudinea statului român postcomunist față de Rezistența anticomunistă, ci chiar revenirea la o logică a adversității între aceasta și stat. Punerea sub semnul îndoielii a realizării fireștii și mult clamatei reconcilieri naționale după 1989.

În lipsa lui Octav Bjoza, declarația nu a mai devenit însă act oficial. Nimeni nu și-a asumat adoptarea ei. Intervențiile medicale de urgență au reușit, cu greu, să-l smulgă morții, însă cu un preț uriaș în ceea privește urmările asupra sănătății.

Iată prețul plătit de un om care și-a sacrificat tinerețea în închisorile regimului comunist, și și-a dedicat anii senectuții, când alții se bucură de tihna pensiei, unei munci titanice, fără odihnă, pentru perpetuarea și cinstirea memoriei Rezistenței anticomuniste, pentru promovarea drepturilor supraviețuitorilor represiunii și urmașilor acestora. Încă o dată, ne-am reamintit de cuvintele spuse de Principesa Ileana Părintelui Arsenie Boca: “România e țara în care succesul nu are succes”…

Articolul S-a frânt, dar nu s-a îndoit. Pentru prima oară, DEZVĂLUIRI: pentru ce a plătit fostul subsecretar de stat Octav Bjoza apare prima dată în Glasul.info.

S-a declanșat alarma la Târgu Jiu pentru un gest care, în mod normal, ar fi trebuit să țină exclusiv de respectul față de cultură: depunerea unei coroane de flori la bustul lui Mihai Eminescu. Înainte să se alarmeze Poliția, s-a alarmat presa locală, amplificând inutil un fapt banal, ca și cum orașul ar fi fost amenințat de o conspirație majoră. Mai lipsea celebrul slogan panicard „Vin rușii!”, pentru ca tabloul să fie complet. Într-o societate deja tensionată, exagerarea unor gesturi simbolice riscă să devină mai periculoasă decât gestul în sine.

Relatarea oficială este, paradoxal, o demonstrație a lipsei oricărui pericol real: nu au existat distrugeri, nu au fost acte de violență, nu a fost tulburată ordinea publică și nu există indicii privind un pericol iminent. Cu toate acestea, se fac „verificări” pentru a stabili contextul și eventualele încălcări ale legii. Se naște, firesc, întrebarea: ce anume trebuie verificat atunci când cineva depune o coroană de flori la un monument al unui poet național? De când a devenit omagierea culturii un potențial risc pentru siguranța publică?

Mai mult, situația capătă accente absurde dacă privim comparația cu Bucureștiul. Aceeași entitate, „Comandamentul Vlad Țepeș”, a depus o coroană similară la mormântul lui Eminescu din Cimitirul Bellu, fără ca cineva să se alarmeze, fără intervenții spectaculoase, fără titluri panicarde. La Târgu Jiu, însă, o simplă coroană a devenit subiect de suspiciune și alertă publică. Această discrepanță ridică serioase semne de întrebare despre coerența reacțiilor instituționale și despre rolul presei în amplificarea fricii. Nu există nicio hotărâre judecătorească prin care Asociația „Vlad Țepeș” să fie interzisă, așadar această organizație are dreptul să depună coroane de flori și să își desfășoare activitatea în conformitate cu legea.

Este legitim ca autoritățile să fie vigilente și să trateze cu responsabilitate orice sesizare. Dar vigilența nu trebuie să alunece în ridicol și nici să transforme gesturile simbolice pașnice în pseudo-amenințări. Exprimarea opiniilor și a respectului față de valori culturale este garantată de lege. Atunci când nu există fapte concrete care să afecteze ordinea publică, reacțiile exagerate nu fac decât să alimenteze neîncrederea și să creeze artificial senzația de pericol.

În loc să ne alarmăm pentru o coroană de flori, poate ar fi mai util să ne întrebăm de ce reflexul suspiciunii a ajuns să domine spațiul public. O societate matură nu vede în fiecare gest simbolic un complot și nu transformă normalitatea într-un motiv de panică. Respectul pentru Eminescu nu ar trebui să declanșeze sirenele fricii, ci să ne reamintească faptul că rațiunea, echilibrul și spiritul critic sunt esențiale într-o comunitate care vrea să rămână sănătoasă și liberă.

 Andrei Popete Pătrașcu, ian. 18, 2026

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo

Articolul Depunerea unei coroane de flori, anchetată la Târgu Jiu apare prima dată în Glasul.info.

La data de 22 noiembrie 2025, EURO EDUCATION FEDERATION era prima organizație non-guvernamentală din educație care cerea demisia domnului Daniel-Ovidiu David. Și între timp am „sensibilizat” și sindicatele care s-au mobilizat trimițând membrilor o petiție care cerea același lucru. Iată articolul integral:

Daniel-Ovidiu David este un profesor universitar cu un CV impresionant, dar departe de realitățile învățământului preuniversitar. Aplică politici împotriva unui învățământ de stat, de parcă ar fi plătit de cel privat. Reducerea salariilor pentru profesori scade prestigiul profesiei, de parcă personalul nu s-ar strădui în sistem. Roadele educației sunt roadele reformelor aplicate de colegii de partid de când am devenit țară europeană.

De ce astăzi, în România, sunt prea mulți cei care au diplome și destul de mulți analfabeți funcționali? Este o dovadă că cei ce au condus țara zeci de ani, au fost certați cu educația și au avut grijă s-o pună acolo unde îi este locul… Consecințele negative ale acestor reforme se văd astăzi și se tot agravează, fără a se găsi soluții viabile. Și nu au cum cu aceiași clasă politică. Evident, ea trebuie schimbată treptat și reformele la fel de treptat vor avea efecte pozitive. Dar, clasa politică nu este altceva decât portavocea națiunii redusă la tăcere până când este trezită de „duhul străbunilor”, uluit de moștenirea urmașilor. Acolo unde nu poate poporul, reușește DUHUL NAȚIUNII!

Această conștiință națională este încă trează și se găsește în stare latentă. Ea nu poate muri decât în clipa în care piere și ultimul urmaș. Prin urmare, echipa noastră, parte a acestei conștiințe naționale, propune o „educație pentru meritocrație”, adică diplomele să le primească doar cei care merită. Iată situația lamentabilă descrisă de specialiști:

„Un studiu publicat în 2013 constata că România este țara cu cei mai mulți analfabeți din Europa. Șase la sută din populație nu știe carte, adică 150.000 de români trebuie să-și pună amprenta, pentru că nu pot să semneze. Cei mai mulți dintre copii abandonează școala din cauza sărăciei, dar și a lipsei de educație a părinților, care nu înțeleg importanța școlii. Cei mici sunt trimiși la muncă pentru a sprijini familia, sau pur și simplu nu au ce să îmbrace pentru a merge la școală.„^[3] Situația nu s-a schimbat deloc, deoarce conform EUROSTAT, în 2022, România se afla pe locul 35, lanterna roșie a Europei, cu 17.4% dintre cetățenii români absolvenți ai unei forme de învățământ superior, informează Qmagazine.ro

Cu toții știm că cei certați cu educația au astăzi diplome luate foarte ușor și fără merite, fie din motive politice, fie pur și simplu pentru că le-au cumpărat. Aceste diplome le-au permis să devină orice și oricine în toate domeniile de activitate și să-și mențină privilegiile prin abuz și trafic de influență. Că așa-i democrația: „BANU-I OCHIUL DRACULUI”! Și dacă BANUL a pus stăpânire pe ei, și cei care-l slujesc sunt „sfinții lui”.

Ce propune organizația noastră EURO EDUCATION FEDERATION?

Haideți, noi, cu Duhul străbunilor noștri, să le arătăm că nu totul depinde de bani și că doar ordinea morală aduce echilibru în capitalismul sălbatic! Care este aceasta?

EDUCAȚIA PRIN MERITOCRAȚIE!

Cum? Simplu: Să termine școala doar cine merită, indiferent de rasă, religie, naționalitate etc.

Care este modalitatea?

Micșorarea numărului de locuri în învățământul liceal, în funcție de rezultatele la EVALUAREA NAȚIONALĂ. Adică, în învățământul liceal să aibă acces doar elevii care au obținut media minimă 6.00 la examen.

Care ar fi consecințele acestei legi?

Mai mult de 50% din elevi vor fi nevoiți să aleagă școlile profesionale, care vor înlocui liceele. Este exemplul francez, că tot ne place nouă, românilor, să-l dăm ca exemplu, și al majorității statelor civilizate.

Reducerea centrelor universitare care, oricum, se dovedesc ineficiente în actul educațional superior.

O clasă politică educată și competentă.

Profesionalism în toate domeniile de activitate și, implicit, dezvoltare economică etc.

Două întrebări am către reprezentantul educației:

1. De ce nu desființați facultățile care primesc analfabeți funcționali, chiar și fără diplomă de Bacalaureat?
2. De ce nu desființați liceele care sunt nevoite să primească analfabeți funcționali, deoarece în România toți elevii trebuie să termine un liceu că de, tot politicile europene ne interzic meseriașii, nu?

Prin urmare, domnule ministru, asta numiți dumneavoastră politică liberală? Aceste politici educaționale mai respectă ele Constituția? Despre ce drepturi și libertăți egale mai putem vorbi, când discrepanțele sociale sunt din ce în ce mai mari?

Dar ce mai reprezintă, de fapt, Constituția României pentru dumneavoastră? Ce reprezintă pentru toți miniștrii care au distrus și distrug în continuare generații de români.

În numele colegilor organizației noastre, vă cerem DEMISIA!

Nu ne pasă cine își asumă inițiativa și nici dacă ne număram printre organizațiile cu inițiativă, ci doar să avem o contribuție la stoparea umilinței la care este supusă educația, ori de câte ori vorbim de criză economică. Iar impostorii care o reprezintă sunt oamenii aceluiași sistem corupt și mediocru din tot sectorul public.

MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet

Articolul Daniel-Ovidiu David – un politruc certat cu educația! Guvernul nu-i dă voie să-și dea demisia?! apare prima dată în Glasul.info.

NOTA AUTORULUI: Imaginile au caracter strict documentar și istoric. Scopul publicării lor și a acestui articol este informarea publicului cu privire la un fenomen memorial desfășurat în ultimii 30 de ani, făcând obiectul dezbaterii unei chestiuni de maxim interes public. Orice intenție de propagandă sau promovare a unei ideologii este exclusă.

Citește și Un an de represiune (1). TÂNCĂBEȘTI. Pe marginea unei diversiuni politico-mediatice cu implicații judiciare

Continui seria începută cu articolul precedent (Tâncăbești. Pe marginea unei represiuni politico-mediatice cu implicații judiciare), publicând – așa cum am promis – o primă tranșă de documente, fotografii și înregistrări video legate de comemorările desfășurate anual, din 1994 încoace, la Tâncăbești, pe locul unde Corneliu Zelea Codreanu și alți 14 fruntași legionari au fost asasinați în noaptea de 29-30 noiembrie 1938.

Am început însă cu trei fotografii din 1968, din Statele Unite ale Americii, considerându-le relevante pentru modul firesc în care percepeau acest gen de comemorări românii care, înainte de 1989, trăiseră în Occident, atât în SUA, cât și în țările vest-europene, unde aceste manifestări erau considerate ceva firesc atât în comunitățile de români, cât și de către autoritățile statelor respective. Imaginile de față sunt din Detroit (statul Michigan) de la comemorarea lui Corneliu Zelea Codreanu ținută la biserica românească, cu hramul Sf. Nicolae, în ziua de 30 noiembrie 1968 (se împlineau 30 ani de la asasinarea liderului Mișcării Legionare). Foto-documentele le consider relevante pentru că, în anii de după 1990, mulți exilați se repatriaseră, aducând cu ei mentalitățile formate în Occidentul liber.

Într-una din imagini se pot vedea doi copii, evident, ai românilor, care fac de gardă în fața altarului, lângă o masă pe care e portretul executând salutul legionar, la masa dinaintea altarului pe care se află portretul lui Corneliu Codreanu. O altă imagine prezintă participanții la masa parastasului, pe perete fiind portretul celui comemorat. (Fotografiile provin din albumul „Legiunea în imagini”, tipărit în 1977, la Madrid).

Revenind la perioada care ne interesează (respectiv cea de după căderea comunismului în România), începem cu un afiș din 1996, prin care Fundația Culturală „Buna Vestire” (existentă și astăzi) anunță, pe 30 noiembrie, o conferință cu tema „Masacrul din Noaptea Sfântului Andrei – ” 1938, organizată la așezămintele Brătianu (filială a Sălii Dales) din București, precedată de un parastas la biserica Sapienței și un pelerinaj la crucea din pădurea Tâncăbești. Afișul a fost dezlipit de pe unul din zidurile orașului (pe verso se păstrează urma adezivulu și a tencuielii).

Un alt afiș, din 1997, realizat de Fundația Buna Vestire și Fundația George Manu, anunță organizarea pe 20 noiembrie 1997, în sala de conferințe a Muzeului Țăranului Român, a simpozionului cu tema „Masacrul din Noaptea Sfântului Apostol Andrei. ;i Începutul dictaturii anticreștine și antinaționale în România”.

Redăm apoi ferpare din rubrica „Decese și comemorări” a ziarului România Liberă din noiembrie 1998, din septembrie și respectiv noiembrie 1999, anunțuri legate de comemorările organizate la Tâncăbești, lângă care apărea de fiecare și fotografia liderului legionar.

Continui cu o mostră a modului în care mass-media de la sfârșitul anilor 1990 înțelegea să reflecte această comemorare, care așadar era una binecunoscută de publicul larg, câtă vreme era anunțată cu titluri mari pe primele pagini ale celor mai mari ziare din România, făcând și obiectul știrilor de seară la principalele televiziuni. Acestea sunt dovezi clare că parastasul de la Tâncăbești a constituit, încă din anii 1990, un eveniment cu regularitate anuală, bine cunoscut de publicul și de autoritățile românești. De asemenea, sunt dovezi de netăgăduit că aceste comemorări au avut întotdeauna un caracter pașnic, legal, în temeiul drepturilor și libertăților garantate de Constituție și că nu au generat niciodată acțiuni violente, xenofobe, antisemite ori incitări la ură etnică, nici nu au contribuit la apariția sau creșterea unor curente extremiste (acestea nefiind semnalate în acei ani). Ziarele și televiziunile nu au relatat niciodată, în cadrul știrilor despre comemorarea de la Tâncăbești, niciun fel de incidente de acest fel. Aceasta dovedește că tradiția, perpetuată de unii din noi, a comemorării religioase de la Tâncăbești nu are nici o legătură cu amplificarea unor fenomene sociale sau politice asimilate unor forme de naționalism, cu accente radicale, acestea având alte cauze, ce trebuie căutate în problemele de la nivelul administrației statului și clasei politice. Oamenii aceia își plângeau morții (în anunțul comemorării din România liberă din 1998, se menționează implicarea familiei Codreanu, prin unicul frate în viață al celui comemorat, Cătălin) și se rugau, după rânduiala creștină, pentru sufletele lor, pe locul unui asasinat despre care astăzi toți istoricii consacrați sunt de acord că a constituit un act de terorism de stat.

Este încă o dovadă împotriva minciunilor rostogolite de presă, dar și de anumite persoane cu statut oficial, politicieni sau reprezentanți ai Institutului „Elie Wiesel”, care în mod fals (unii din neștiință, alții din rea-voință) au afirmat că inițiatorii și perpetuatorii comemorării anuale de la Tâncăbești ar avea legătură cu curentele care astăzi se militează deschis pentru ieșirea României din NATO și UE, precum și pentru revenirea țării într-o la o conjunctură geopolitică tributară sferei de interese a Rusiei.

În ceea ce îi privește pe organizatorii comemorărilor (este vorba de foștii deținuți politici, vechi membri ai Mișcării Legionare sau Frățiilor de Cruce), aceștia s-au manifestat întotdeauna în favoarea desprinderii României de sub tutela Rusiei și integrarea în structurile euro-atlantice, pentru eradicarea racilelor totalitare din sistemul statului român și democratizarea societății românești. În acei ani, bătrânii supraviețuitori ai fenomenului legionar erau susținători fervenți ai noului președinte ales la sfârșitul lui 1996, Emil Constantinescu, susținut de Convenția Democratică și promotor al alinierii României la structurile occidentale (voi reveni într-un alt articol cu dovezi documentare ale acestei susțineri).

În anii din care provin multe din aceste documente (1990, 2000), România a cunoscut un progres constant de trecere de la o societate de tip comunist la una de tip democratic, occidental, făcând pași concreți în direcția aderării la Nato și la UE.

Vom continua cu alte documente și fotografii, dar și cu înregistrări video din acei ani, așa că urmăriți episoadele viitoare.

MAGAZIN CRITIC – NIHIL SINE DEO! Contează pe ȘTIRI ce contează!

Articolul Un an de represiune (2). TÂNCĂBEȘTI. O tradiție memorială inofensivă de 30 de ani. Documente inedite din ultimele 3 decenii apare prima dată în Glasul.info.

de Florin Dobrescu

Se împlinește un an de la un imens scandal mediatic și politic, cu implicații judiciare grave, creat și întreținut artificial de cercuri politice și ideologice interesate, în jurul comemorării de la Tâncăbești, din 30 noiembrie 2024.

Ca inițiator al organizării acelui parastas, calitate în care am fost – alături de alți participanți – ținta unor măsuri judiciare deosebit de dure, fiind cu toții inculpați într-un proces penal, găsesc de datoria mea să ofer o imagine istorică și sociologică asupra a ceea ce a devenit o tradiție întinsă pe trei decenii, respectiv comemorarea anuală din pădurea Tâncăbești. Scopul? O corectă și completă informare a publicului și acelor medii ce-și slujesc profesia cu bună credință. Cred că este important să fie cunoscut istoricul acestei comemorări anuale, pentru a se înțelege că, ignorată timp de 3 decenii și considerată benignă, această comemorare a fost brusc considerată inadmisibilă și periculoasă pentru ordinea democratică a statului, doar ca urmare a contextului politic inedit și deosebit de complicat din perioada scrutinului pentru alegerile parlamentare de anul trecut. Fără acest context politic, nici în ziua de azi instituțiile statului român nu și-ar fi făcut nici cea mai mică problemă în legătură cu acest parastas.

Semnificația istorică și memorială a locului

Consider pentru început că trebuie să clarificăm semnificația istorică a locului respectiv. Iar pentru asta ne vom întoarce în timp, în anul 1938. În februarie fusese instaurată dictatura dictatura personală a Regelui Carol al II-lea, care suprimase constituția democratică a tatălui său, din 1923, înlocuind-o cu o una totalitară, care eliminase pluralismul politic, libertatea de exprimare și cea de asociere, precum și alte drepturi fundamentale. Împotriva adversarilor politici, dictatorul pornise o represiune deosebit de dură. În cazul legionarilor, aceasta se soldase cu mii de arestați, mulți deținuți fără condamnări, în lagăre de concentrare. Arestat încă din aprilie 1938, Corneliu Codreanu, fondatorul mișcării legionare, fusese condamnat, printr-o înscenare judiciară, la 10 ani de muncă silnică. Uriașa popularitate a mișcării sale îl neliniștea pe Carol, care la sfârșitul lui noiembrie 1938 avea să pornească într un turneu diplomatic prin Europa. În Franța și Marea Britanie, reprezentanții aliaților tradiționali ai României declinaseră orice angajament de a asigura României securitatea strategică. Debusolat, Carol luă hotărârea de a merge în Germania. Primit de Hitler, el obținu declarația acestuia că nu se va implica în politica internă a României, oferind în schimb Germaniei accesul foarte avantajos la petrolul românesc.

Pe drumul de întoarcere, într-un popas în gara Bratislava, Carol avea să telegrafieze Ministrului de Interne, Armand Călinescu, ordinul suprimării lui Codreanu. În seara de 29 noiembrie 1938, o echipă de jandarmi bine instruiți în prealabil aveau să-i ridice pe Corneliu Codreanu și alți 13 fruntași legionari ce-și ispășeau pedepsele, la închisoarea de la Râmnicul Sărat, sub pretextul unui transfer la închisoarea Jilava. În toiul nopții, în dreptul pădurii Tâncăbești, cele două dube penitenciar penitenciare au fost oprite și, la semnalul maiorului Dinulescu, jandarmii au procedat după cum fuseseră instruiți, sugrumându-i cu frânghiile dinainte pregătite pe cei 14 deținuți politici ce aveau mâinile și picioarele imobilizate. Un mijloc ciudat de a ucide al unor oameni dotați totuși cu arme de foc, care a dat curs la speculații cu referiri la o semnificație rituală. Trupurile neînsuflețite au fost transportate la Fortul 13 Jilava, în spatele căruia era pregătită o groapă comună în care au fost aruncați. Pentru a accelera descompunerea, peste trupuri a fost turnat acid sulfuric, iar groapa a fost acoperită cu beton. A doua zi, un comunicat al Ministerului de Interne anunța oficial că, în timpul unui transport, cei 14 deținuți ar fi încercat să fugă de sub escortă, fiind împușcați de polițiști.

Efemera venire a legionarilor la putere, în 1940, avea să scoată la iveală, în cadrul unei anchete oficiale, aceste amănunte macabre, iar Justiția română avea să rejudece procesul din 1938, reabilitându-l pe Corneliu Codreanu. Împreună cu ceilalți 13 legionari, acesta a fost deshumat și reînhumat, în cazul unei ceremonii somptuoase, într-un mausoleu de la Casa Verde, sediul legionar din Bucureștii Noi.

Peste opt ani, în 1948, în plin regim comunist, la câteva zile după debutul marelui val de arestări din 14/15 mai, efective ale securității au descins noaptea la fosta Casă Verde, ridicând sicriele și ducându-le în direcții nici până astăzi cunoscute.

Zorii libertății și dreptul la memorie

Ne aflăm la începutul anilor 1990, la scurt timp după Revoluția din Decembrie 1989. În mass-media românească începea să se vorbească tot mai mult despre subiecte care erau tabu în timpul celor 45 de ani de dictatură comunistă. Foștii deținuți politici și luptătorii în rezistența armată începeau să-și scrie memoriile, reorganizându-se sub egida Asociației Foștilor Deținuți Politici din România. Însă multe dintre aceste victime ale totalitarismului, recunoscute ca atare de statul român prin însăși calitatea lor de beneficiari ai Decretului-lege 118/1990, erau foști membri ai Mișcării Legionare și ai Frățiilor de Cruce. Contribuția lor la lupta anticomunistă era o realitate istorică pe care nimeni nu o putea contesta. În multe filiale ale AFDPR, legionarii erau majoritari sau, oricum, cei mai activi și cu inițiativă. Aceasta a și generat, la un moment dat, disensiuni cu reprezentanții grupurilor neligionale din cadrul asociației (dar acesta este alt subiect). În 1992, legionarii aveau să înființeze Fundația Buna Vestire, condusă la început de fostul deținut politic Simion Ghinea.

În 1993 se punea problema marcării cu o cruce a locului unde fusese asasinat Corneliu Zelea Codreanu, loc însemnat în 1940 pe baza mărturiilor asasinilor și reactualizat după 1990 de surpaviețuitorii efemerului regim legionar din urmă cu jumătate de veac. Dar traumele psiho-afective suferite în timpul celor 50 de ani de teroare (legionarii fuseseră categoria cea mai oprimată, dintre deținuții politici, atât în închisori, cât și după eliberarea din 1964). De aceea, cei mai mulți vor fi reticenți, considerând că nu este timpul și că o atare inițiativă ar provoca autoritățile continuatoare ale structurilor comuniste.

Totuși, încurajați de oameni precum preotul Constantin Voicescu, Titi Dobre sau Simion Ghinea, un grup de tineri, în mare parte studenți, au purces la transportarea și amplasarea la Tâncăbești a unei cruci simple de lemn, pe care erau înscrise numele celor 14 victime. Frica era atât de mare în societatea românească, după jumătate de veac de teroare, încât – văzând la fața locului ce scrie pe cruce – șoferul microbuzului le-a declarat inițiatorilor că, dacă știa ce scrie pe cruce, nici nu i-ar mai fi luat în mașină.

Un an mai târziu, în 1994, pe 30 noiembrie, câteva sute de foști deținuți politici aveau să se deplaseze cu autocare închiriate în pădurea Tâncăbești, la crucea montată în urmă cu un an, unde avea să se oficieze un parastas pentru sufletele celor 14 asasinați în acel loc. Parastasul, la care aveau să participe sora și fratele lui Corneliu Codreanu – Iridenta Moța și Cătălin Codreanu – ambii deținuți politici în perioada comunistă, precum și alți membri ai familiei Codreanu, a fost oficiat de preotul Constantin Voicescu, victimă a diabolicului sistem de reeducare prin tortură de la penitenciarul Pitești. În final a vorbit Simion Ghinea, care a propus ca în viitorul apropiat să se construiască pe acel loc un memorial care să amintească de oribila crimă de stat.

În anii care au urmat, parastasele au fost organizate cu conștiinciozitate la crucea din pădurea Tâncăbești, în fiecare zi de 30 noiembrie sute și sute de deținuți politici venind cu autocare închiriate sau cu mijloace proprii de transport, dar și tineri, așa cum era Șerban Suru, liderul unei grupări legionare ce milita pentru perpetuarea integrală a formulelor, simbolisticii și modului de organizare din interbelic. Veteranii, foști deținuți politici, mai circumspecți, tributari ideii că doar esența doctrinară a mișcării trebuie perpetuată, erau însă la rândul lor divizați: Partidul Pentru Patrie, dublat în plan civic de Fundația Buna Vestire, Fundația George Manu și gruparea dizidenților (anti-Sima), cei mai mulți din ei coagulați din 1998 în asociația Acțiunea Română. Această ultimă grupare a ales, din anul 2005, să organizeze comemorarea separat de ceilalți, și tot de atunci a început să-și organizeze propria sa ceremonie Noua Dreaptă, o replică autohtonă a noului curent naționalist din țările Europei.

Odată cu trecerea anilor, elementele mai tinere au început să afișeze tot mai liber simboluri legionare. În general, la finalul parastasului se cânta Imnul legionarilor căzuți, cântec care, în timpul regimului comunist, a fost adoptat de comunitățile de deținuți politici din închisorile comuniste, fiind deseori, pe atunci, cântat în surdină atunci când unul dintre ei murea, ca urmare a regimului de exterminare, ori când condamnații la moarte erau executați.

În general, la toate aceste comemorări, pe parcursul a trei decenii, participanții – inclusiv acei preoți care erau foști deținuți politici – efectuau salutul legionar, ca o formă de expresie a omagiului lor pentru cel comemorat, dar și o manifestare a nostalgiei celor bătrâni după perioada tinereții lor, nostalgie preluată, firesc, și de tinerii lor urmași. 

După 2011, alte și alte organizații au ales să își organizeze separat ceremoniile lor, așa fiind Fundația George Manu sau Frăția Ortodoxă Sf. M. M. Gheorghe, iar după completarea OUG 31/2002 cu Legea 217/2015, singurele ceremonii de la Tâncăbești anunțate public și cu acces deschis pentru publicul larg și mass-media au fost cele organizate de subsemnatul, împreună cu un grup de colaboratori apropiați, și respectiv de dl Șerban Suru și grupul său.

Cum i-am cunoscut noi, cei tineri…

Pentru a ilustra cât mai fidel percepția noastră, a celor pe atunci tineri asupra bătrânilor foști deținuți politici, organizatori ai comemorării de la Tâncăbești, am să recurg la preluarea unui fragment dintr-un text al unei camarade, care îmi pare a-i fi descris cel mai bine:

“Timp de 20-30 de ani au mers pe drumurile memoriei și întîlnirii în duh cu cei plecați. <<Noi mereu te plângem frate, iar tu dormi mereu>>… Dar erau un fel de pelerinaje ale bucuriei, ale comuniunii. Ei erau atât de vii, purificați de suferință, trecând încet, în pace, dincolo, alături de frații lor. Nouă, tinerilor, ni se păreau… mai vii ca noi.

Așa i-am cunoscut: modești, sclipitori intelectual – căci închisorile le fuseseră universități -, îngăduitori, niciodată afișând patriotismul deșănțat, smeriți și iertători. Da, ei își iertaseră călăii. Nu voiau nici un fel de răzbunare, învinseseră creștinește. Voiau doar Adevăr și să facă ce mai pot pentru reconstruirea unei țări distruse de comunism.

Au fost marginalizați… așteptându-se să dispară fizic… Aiud, Râmnicu Sărat, Mislea, Târgșor, Miercurea Ciuc, Fetea, Predeal… O hartă a suferinței transfigurate pe care o retrasau în fiecare an.”

În toți acești 30 de ani, până în 2024, nici unul dintre exponenții curentului așa numit “suveranist” – care astăzi fac caz de legionarism și de numele întemeietorului Mișcării Legionare, și de ale căror personae încearcă din răsputeri diversiunile mediatice și judiciare să lege comemorarea de la Tâncăbești – nu au fost prezenți la comemorarea anuală de la Tâncăbești. Nu îi interesa subiectul. Au devenit, brusc, interesați atunci când au ajuns să aibă nevoie de voturi și popularitate. Și chiar mi se pare o cacofonie memorială stridentă să vorbești zgomotos de Corneliu Zelea Codreanu, să invoci legionarismul sau să citezi din Ion Gavrilă Ogoranu, iar a doua zi să onorezi invitația la recepția de la Ambasada Rusiei, ori să lauzi deschis regimul politic din China comunistă. Mărturisesc că toți, dar absolut toți bătrânii legionari pe care i-am cunoscut (iar ultimii dintre ei, așa cum era Gogu Cușa, au murit cu câțiva ani în urmă), erau defavorabili regimului politic din Rusia, dominat de foști ofițeri KGB, militând pentru integrarea / rămânerea României în structurile euro-atlantice.

În schimb, după cum se poate vedea din bogatul material documentar foto și video care va însoți acest articol și cele ce îi vor urma, de multe ori presa mainstream a fost prezentă, ceremonia făcând subiectul știrilor în ziare sau la televiziuni.

Ce s-a întâmplat, deci, în noiembrie 2024, încât această inofensivă comemorare religioasă să devină pericolul mortal pentru așezarea democratică a României? Voi încerca să ofer răspunsuri într-un articol viitor.

MAGAZIN CRITIC – NIHIL SINE DEO! Contează pe ȘTIRI ce contează!

Articolul Un an de represiune (1). TÂNCĂBEȘTI. Pe marginea unei diversiuni politico-mediatice cu implicații judiciare apare prima dată în Glasul.info.

Daniel-Ovidiu David este un profesor universitar cu un CV impresionant, dar departe de realitățile învățământului preuniversitar. Aplică politici împotriva unui învățământ de stat, de parcă ar fi plătit de cel privat. Reducerea salariilor profesorilor afectează prestigiul acestei profesii, sugerând că personalul nu depune eforturi suficiente în sistem. Roadele educației sunt roadele reformelor aplicate de colegii de partid de când am devenit țară europeană.

De ce astăzi, în România, sunt prea mulți cei care au diplome și destul de mulți analfabeți funcționali? Este o dovadă că cei ce au condus țara zeci de ani, au fost certați cu educația și au avut grijă s-o pună acolo unde îi este locul… Consecințele negative ale acestor reforme se văd astăzi și se tot agravează, fără a se găsi soluții viabile. Și nu au cum cu aceiași clasă politică. Evident, ea trebuie schimbată treptat și reformele la fel de treptat vor avea efecte pozitive. Dar, clasa politică nu este altceva decât portavocea națiunii redusă la tăcere până când este trezită de „duhul străbunilor”, uluit de moștenirea urmașilor. Acolo unde nu poate poporul, reușește DUHUL NAȚIUNII!

Această conștiință națională este încă trează și se găsește în stare latentă. Ea nu poate muri decât în clipa în care piere și ultimul urmaș. Prin urmare, echipa noastră, parte a acestei conștiințe naționale, propune o „educație pentru meritocrație”, adică diplomele să le primească doar cei care merită. Iată situația lamentabilă descrisă de specialiști:

„Un studiu publicat în 2013 constata că România este țara cu cei mai mulți analfabeți din Europa. Șase la sută din populație nu știe carte, adică 150.000 de români trebuie să-și pună amprenta, pentru că nu pot să semneze. Cei mai mulți dintre copii abandonează școala din cauza sărăciei, dar și a lipsei de educație a părinților, care nu înțeleg importanța școlii. Cei mici sunt trimiși la muncă pentru a sprijini familia, sau pur și simplu nu au ce să îmbrace pentru a merge la școală.„^[3] Situația nu s-a schimbat deloc, deoarce conform EUROSTAT, în 2022, România se afla pe locul 35, lanterna roșie a Europei, cu 17.4% dintre cetățenii români absolvenți ai unei forme de învățământ superior, informează Qmagazine.ro

Cu toții știm că cei certați cu educația au astăzi diplome luate foarte ușor și fără merite, fie din motive politice, fie pur și simplu pentru că le-au cumpărat. Aceste diplome le-au permis să devină orice și oricine în toate domeniile de activitate și să-și mențină privilegiile prin abuz și trafic de influență. Că așa-i democrația: „BANU-I OCHIUL DRACULUI”! Și dacă BANUL a pus stăpânire pe ei, și cei care-l slujesc sunt „sfinții lui”.

Ce propune organizația noastră EURO EDUCATION FEDERATION?

Haide-ți, noi, cu Duhul străbunilor noștri, să le arătăm că nu totul depinde de bani și că doar ordinea morală aduce echilibru în capitalismul sălbatic! Care este aceasta?

EDUCAȚIA PRIN MERITOCRAȚIE!

Cum? Simplu: Să termine școala doar cine merită, indiferent de rasă, religie, naționalitate etc.

Care este modalitatea?

Micșorarea numărului de locuri în învățământul liceal, în funcție de rezultatele la EVALUAREA NAȚIONALĂ. Adică, în învățământul liceal să aibă acces doar elevii care au obținut media minimă 6.00 la examen.

Care ar fi consecințele acestei legi?

Mai mult de 50% din elevi vor fi nevoiți să aleagă școlile profesionale, care vor înlocui liceele. Este exemplul francez, că tot ne place nouă, românilor, să-l dăm ca exemplu, și al majorității statelor civilizate.

Reducerea centrelor universitare care, oricum, se dovedesc ineficiente în actul educațional superior.

O clasă politică educată și competentă.

Profesionalism în toate domeniile de activitate și, implicit, dezvoltare economică etc.

Două întrebări am către reprezentantul educației:

1. De ce nu desființați facultățile care primesc analfabeți funcționali, chiar și fără diplomă de Bacalaureat?
2. De ce nu desființați liceele care sunt nevoite să primească analfabeți funcționali, deoarece în România toți elevii trebuie să termine un liceu că de, tot politicile europene ne interzic meseriașii, nu?

Prin urmare, domnule ministru, asta numiți dumneavoastră politică liberală? Aceste politici educaționale mai respectă ele Constituția? Despre ce drepturi și libertăți egale mai putem vorbi, când discrepanțele sociale sunt din ce în ce mai mari?

Dar ce mai reprezintă, de fapt, Constituția României pentru dumneavoastră? Ce reprezintă pentru toți miniștrii care au distrus și distrug în continuare generații de români.

În numele colegilor organizației noastre, vă cerem DEMISIA!

MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine

Articolul Profesorii din învățământul preuniversitar cer DEMISIA ministrului Daniel-Ovidiu David! apare prima dată în Glasul.info.

După alegerile din mai 2025 și instalarea coaliției USR-PNL-PSD-UDMR, condusă de președintele Nicușor Dan, România a intrat într-o spirală de criză fără precedent. Promovat drept un guvern al stabilității și „al valorilor europene”, executivul actual a livrat exact opusul: instabilitate, confuzie, decizii incoerente și o ruptură tot mai adâncă între stat și cetățean. Excluderea României din programul Visa Waiver, retragerea militarilor americani și scăderea încrederii partenerilor strategici au fost doar primele semnale ale unei politici externe dezastruoase, fără viziune și fără apărare a interesului național.

Intern, efectele acestei guvernări au fost devastatoare. Taxele au crescut abrupt pentru firme și populație, generând falimente în lanț și descurajând orice formă de investiție. Multinaționalele încep să își închidă operațiunile sau să plece, iar IMM-urile autohtone se sufocă din lipsă de lichidități și sprijin. Într-un climat economic lipsit de predictibilitate, consumul populației s-a prăbușit, inflația a atins cote record, iar România a devenit, potrivit indicatorilor, țara cu cea mai mică putere de cumpărare din Uniunea Europeană.

Statul român, incapabil să gestioneze resursele eficient, continuă să funcționeze pe datorie. Deficitul bugetar, cel comercial și cel de cont curent au explodat, în timp ce încasările statului sunt înghițite de un aparat bugetar supradimensionat și corupt. În loc să taie din risipă și din privilegiile clasei politice, guvernul preferă să îndatoreze generațiile viitoare, menținând o rețea de funcționari, sinecuri și „experți” care parazitează instituțiile publice. În același timp, politicile sociale sunt din ce în ce mai cinice, iar cetățenii sunt lăsați fără protecție reală.

Mai grav este colapsul moral al instituțiilor. Corupția politică este mai vizibilă ca oricând, dar cu zero consecințe. Nicio arestare importantă, nicio demisie de onoare, nicio responsabilitate asumată. CCR-ul funcționează ca o extensie a partidelor care și-au plantat acolo propriii oameni, luând decizii pe criterii politice, nu constituționale. Justiția este redusă la o piesă de decor, iar încrederea publică în instituțiile statului se prăbușește accelerat.

Justiția este controlată politic, iar Curtea Constituțională acționează ca un braț executiv al partidelor care și-au plasat propriii oameni acolo. În timp ce cazurile de corupție se înmulțesc, zero dosare ajung în instanță, și niciun om cu influență nu este deranjat. România devine, sub acest guvern, o republică a impunității și sărăciei, cu cetățeni care nu mai sunt reprezentați, ci sacrificați în numele unei agende străine de interesele naționale.

Când statul devine o povară și nu un sprijin, iar democrația este mimată prin rotația între aceleași partide compromise, ne aflăm nu doar într-o criză de guvernare, ci într-o criză de sens. România se află, în acest moment, într-un punct critic. Nu mai este vorba doar despre o guvernare slabă, ci despre o clasă politică ruptă de realitate, lipsită de orice sens al datoriei față de cetățeni. „Guvernul pro-european” a devenit sinonim cu sacrificarea economiei și distrugerea încrederii publice. Este nevoie urgentă de o schimbare de direcție, altfel România riscă nu doar să piardă bunăstarea, ci și demnitatea.

de Andrei Popete Pătrașcu

MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo – PRESĂ LIBERĂ

Articolul Editorial | Când „guvernarea pro-europeană” înseamnă instabilitate, confuzie și sărăcie apare prima dată în Glasul.info.

Domnule Ministru,

Vă adresez prezenta scrisoare deschisă din preocupare pentru respectarea demnității instituționale și a suveranității culturale a statului român, în contextul unei conduite publice care, prin consecințele sale simbolice, se dovedește cel puțin nepotrivită pentru rangul unei funcții ministeriale în Guvernul României.

Pagina oficială de Facebook a ministrului Culturii constituie, fără echivoc, o platformă de comunicare publică a unei instituții a statului, nu un spațiu privat. În această calitate, opțiunile editoriale și vizuale asumate acolo produc efecte semnificative în ordinea simbolică a vieții publice. Practica sistematică a publicării mesajelor în format bilingv, română și maghiară, însoțită de afișarea concomitentă a drapelului României și a Ungariei, excede cadrul cultural ori administrativ și capătă valențe ostentative, cu un pronunțat caracter provocator și o încărcătură politică dificil de ignorat.

Precizez, pentru evitarea unei forme de echivoc: România este un stat democratic și tolerant, cu un parcurs constant de garantare și respectare a drepturilor minorităților naționale. Nimeni nu contestă dreptul comunităților etnice de a-și cultiva limba și cultura. Totuși, insistența ca toate mesajele publice difuzate pe platforma oficială a unui ministru al Culturii din România să fie dublate în limba maghiară și acompaniate de drapelul unui alt stat depășește sfera unui gest de includere culturală. Ea se configurează ca o demonstrație de forță simbolică, susceptibilă de a alimenta percepția unui dublu standard în exercitarea funcției publice și de a tensiona raportarea la cadrul constituțional.

Mai mult, repetarea cu obstinație a acestui tip de reprezentare publică lasă impresia urmăririi unei agende identitare paralele cu cea a statului român, inducând o inacceptabilă ambiguitate în privința loialității simbolice față de România. Într-un context european marcat de sensibilități identitare și de provocări recurente la adresa suveranității statelor, responsabilitatea unui ministru al Culturii este aceea de a întări coeziunea și de a respecta cu rigoare normele instituționale, nu de a promova, pe canalele oficiale, însemnele naționale ale unui alt stat.

Invocarea multiculturalismului pentru a justifica această practică deturnează sensul conceptului. Respectul față de minorități nu presupune ridicarea la rang oficial, pe canalele de comunicare ale unui ministru, a simbolurilor naționale ale altui stat. Aceasta nu înseamnă diversitate, ci un dublu limbaj; nu semnifică integrare, ci o exhibare identitară neadecvată cadrului public instituțional.

În numele demnității instituțiionale și al respectului datorat tuturor cetățenilor României, indiferent de apartenența etnică, vă solicit să încetați aceste practici cu potențial provocator și să reveniți la o conduită publică în deplină concordanță cu exigențele funcției de demnitate pe care o exercitați.

Cu considerație,

ANDREI POPETE PĂTRAȘCU

Articolul Andrei Popete Pătrașcu: Scrisoare deschisă către Ministrul Culturii, domnul Demeter András István apare prima dată în Glasul.info.

Unul dintre primii editori ai publicaței noastre, Sorin Croitoru, un preot ortodox din din Mantova-Italia, a avut o reacție vehementă la adresa incidentului legat de interpretarea cântecului „Avem o țară…” din Catedrala Neamului:

„Am văzut și eu o bucățică de filmare cu interpretarea corului „Thronos”- juniori. Nu se prea înțelege textul cântecului „Avem o țară” din acel scurt video. Și atunci m-am dus pe YouTube și am ascultat varianta corului mare. Frumos! Un cântec patriotic tradițional, care evocă isprăvile neamului nostru românesc și frumusețile plaiurilor acestui popor. Aud că s-au șifonat foarte mulți ascultând acest imn. De ce? Dacă ești român nu poți să te ofensezi, auzind cuvintele pline de patriotism ale cântecului. Cum să te ofensezi?! O țară plină de eroi, care a știut să-și pună la punct dușmanii. Te poți ofensa doar dacă… faci parte din grupul dușmanilor neamului românesc! Ahaa, v-ați demascat, lupilor în piei de oaie ce sunteți! Cine suferă de scârbă atunci când se împrăștie mireasma de tămâie? Diavolul! Cine suferă atunci când preoții citesc rugăciuni cu voce tare? Diavolul! Cine face spume la gură atunci când niște copii curați la suflet cântă niște versuri patriotice? Vrăjmașii neamului! Este atât de evident că țara noastră este infestată de paraziți bipezi vorbitori de limbă română.. Azi ni se interzice un cântec patriotic, mâine ne vor interzice tricolorul românesc, iar poimâine ne vom trezi cu toții într-un război „purificator” de români, care va reduce drastic numărul de bărbați ai națiunii române. A propòs.. Am făcut serviciul militar de un an. Știți ce am jurat în fața conducătorilor militari? „Jur să-mi apăr țara chiar cu prețul vieții!” Da, țara, nu alte entități din afara ei. Nu ne vom da viața decât pentru țara noastră, atât. Băieți, cântați cât mai multe cântece patriotice! Trăiască România și neamul românesc, trăiască toți cei ce-l iubesc”

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator – Nihil Sine Deo – PRESĂ LIBERĂ

Articolul Preot Sorin Croitoru: „Cine face spume la gură atunci când niște copii curați la suflet cântă niște versuri patriotice? Vrăjmașii neamului!…” apare prima dată în Glasul.info.

Ajunge! Am suferit destul! Am fost umiliți destul! La armele credinței, frați creștini! E vremea să ridicăm sabia cuvântului și să ucidem duhul necurat al „dușmanilor neamului românesc”!

Acest institut face de râs neamul evreiesc și este condus de lideri pătați cu sângele eroilor anticomuniști și care ne scrie nouă istoria din 1947 și până astăzi! Cred că este vremea să cerem demisia liderilor acestui institut!

N-am cerut la revoluția din 1989 arestarea lor, i-a iertat că suntem creștini și îi iertăm și astăzi, cu o condiție: NU VOM ACEPTA NICIODATĂ SĂ NE ALEGEȚI VOI EROII ȘI SFINȚII!

Nu vom ridica sabia urii, ci a credinței și vă vom pedepsi cu cu același sacrificiu ca odinioară când vă bucurați de rezultatele torționarilor voștri și vom fi și mai mulți. Și atât de mulți, încât, „NE VOM ÎNTOARCE ÎNTR-O ZI!”

Moise Sletchinger

MAGAZIN CRITIC – NIHIL SINE DEO! Contează pe ȘTIRI ce contează!

Articolul Cine este Institutul „Elie Wiesel” să ne dicteze ce avem voie să cântăm în bisericile ortodoxe și cine sunt sfinții și mărturisitorii ortodocși ai neamului românesc? apare prima dată în Glasul.info.