La data de 9 februarie 1899, în nr IV-V de pe anul XXX din publicatia Transilvania, organul ASTRA, se publică »Testamentul lui Emanuil Gozsdu«. Sibiiu, tiparul tipografiei archidiecesane, 1899, 22 pag. Preţul 10 cr. D. Mateiu Voileanu, asesor consistorial, publicând testamentul marelui Mecenat Gozsdu în broşură separată, şi făcându-l astfel mai accesibil publicului românesc, contribue totodată şi la realizarea în cercuri mai largi a dorinţei fondatorului, care în alin. 2. a punct. 10 al testamentului dispune următoarele:

„Pentruca disposiţiunile acestea testamentare sub decursul timpului să nu se dea uitării, dispun, ca testamentul acesta să se cetească în toţi anii în toate bisericile parochiale române răsăritene, la 9 Februarie cal. v., ca în diua nascerei mele. Venitul curat al broşurei se va da în folosul mesei studenţilor dela şcoalele rom. centrale din Braşov”

Pentru ca dispoziţiunile acestea tastamentare sub decursul timpului să nu se dea uitării, dispun ca testamentul acesta să se citească în toţi anii în toate bisericile parohiale române răsăritene, la 9 februarie, căl.vechi, ca în ziua naşterii mele.
.
P e s t a, în 4 Novembre, 1869.
(L.S.) Emanuil Gozsdu m.p.

TESTAMENTUL LUI EMANUIL GOZSDU

Pentru cazul morţii mele următoarele informaţiuni şi espresiunea dorinţei mele din urmă servească de cinosură jurisdicţiunilor civile, soţiei mele, rudeniilor mele, şi tuturor acelora, pe cari voiesc să-i împărtăşesc din rămasul meu.

Observ mai nainte de toate, că afară de hîrtiile de valoare, cari, scrise pe numele meu, se află ori în lada mea, ori pentru contragerea vreunui împrumut, provăzute cu girul meu, sunt depuse la vreun institut de bani, afară de acestea toată averea mişcătoare care se află în locuinţa mea, în casa mea si în curtea mea de afară; precum sunt mobilele de casă, tot felul de vase, argint, aur,petre scumpe, cai, vite, trăsuri, care, unelte, toate sorţile de stat ori private, cari s-ar afla în lada mea de fer, în fine hîrtiile de valoare, cari ar fi provăzute cu giră de mîna mea proprie, încă pînă sunt în viaţă sunt proprietatea soţiei mele Melania născută Dumtsa, de aceea ele să nu fie luate în conscripţiune.

Dacă între actele mele s-ar afla documente privitoare la pretenţiunea mea de patru mii (4000) florini faţă cu massa concursuală a lui Ioan Poynár, acele faţă cu massa rămasului să se considere de nule, deoarece acea pretenţiune a mea încă mai de mult o am donat tuturor copiilor lui Ioan Poynár.

Despre averea mea proprie dispun după cum urmează:

1. Din rămasul meu mai nainte de toate să se asigure douăsprezece mii (12.000) florini v.a. pe seama copiilor Iuliei Mandrino măritată Petru Margaritovici, a fiicei după sora primei mele soţii Anastasia Pometa, din interesele acestei sume să se dea lui Michail Mandrino, pînă la moartea lui, anual trei sute şaizeci (360) fl.v.a. în rate treilunare, celelalte interese să se pună în cassa de păstrare din Pesta, spre a se înmulţi cele douăsprezece mii florini testaţi sub punctul acesta, şi să se capitalizeze pînă atunci, pînă cînd din copiii Iuliei Mandrino va ajunge careva etatea legală (majorenitatea); dacă într-aceea s-ar întîmpla să moară Michail Mandrino, atunci toate interesele după douăsprăzece mii să se pună spre fructificare în cassa de păstrare din Pesta. Cînd vreuna din fetele Iuliei Mandrino prin căsătorie, sau fiul ei devenind majoren, vor fi îndreptăţite de a-şi primi proprietatea lor în cale legală şi dacă va mai fi în viaţă Michail Mandrino, atunci pentru asigurarea alimentării lui, din întreg capitalul de douăsprăzece mii şi interesele capitalizate în decursul timpului, să se pună la o parte şase mii (6000) fl.v.a.; din aceste şase mii de florini după modalitatea de mai sus să se dea lui Michail Mandrino interesele de şase, toată cealaltă sumă apoi să se împartă în atîtea părţi, cîţi copii va avea atunci Iulia Mandrino, şi partea ce vine pe seama celui majoren, să se extragă aceluia în timpul cel mai scurt posibil, însă aşa ca prin erogaţiunea aceasta să nu se ştirbească lăsămîntul în cazul cînd în el nu s-ar afla bani gata; partea ce mai rămîne pentru copiii ceilalţi, să nu se înmulţească prin capitalizare, şi aceasta să se continue pînă la majorenitatea lor, de sine se înţelege, că la împărţire întreg capitalul crescut şi cu capitalizarea intereselor, totdeauna se împarte în atîtea părţi, cîţi sunt copiii cari încă nu şi-au primit partea; copilul care vine împărtăşit la urmă primeşte întreaga sumă ce a mai rămas, dimpreună cu toate interesele ei.
Dacă însă va muri Michail Mandrino, suma de şase mii (6000)fl.v.a. rezervată pentru intertenţiunea lui, tot după principiile expuse mai sus să se împartă în părţi egale între toţi copiii Iuliei Mandrino, fiindcă acea sumă din capul locului este proprietatea lor. Dacă vreunuia dintre copii, încă în viaţă fiind eu, i-aşi da partea statorită în punctul acesta, partea aceea e a se computa în lăsămîntul testat tuturor copiilor Iuliei Mandrino.

2. După moartea mea să se conscrie prin intrevenirea executorilor mei testamentari, numiţi mai jos, toată averea mea imobilă, hîrtiile mele de valoare, pretenţiunile mele asupra lăsămîntului Mauriciu Ernst, fraţii Vilibald şi Virgil Bogdanoviciu, Laurenţiu Marczibányi, cele asupra lui Aleşiu Fényes, asupra consoţilor Balcz şi Nark, asupra lui Antoniu Rottenbiller şi asupra consoţilor Martin Koszalek, care dacă la moartea mea se vor afla în posesiunea mea, vor forma lăsămîntul meu; din venitul acelora să se solvească înteresele datoriilor mele şi ratele obligate în cassa de păstrare din Pesta, apoi să se repareze bunurile mele, încît ar reclama conservarea lor; în fine să se solvească înteresele de şase după cele 12.000 fl. testaţi în punctul prim pe seama copiilor Iuliei Mandrino.

3. Soţia mea, născută Melania Dumtsa, după detragerea sarcinilor amintite în punctul al doilea, să aibă întreg venitul curat ce mai rămîne pînă cînd va purta numele meu, însă la cazul care abia se poate presupune, cînd acel venit curat nu ar da anual suma de şase mii (6000) fl., să ia ca interteţiune văduală venitul întreg; la cazul cînd venitul ar trece peste suma de şase mii (6000) fl., suma ce trece peste şase mii să se folosească spre depurarea datoriilor mele şi a legatului de 12.000 fl. din punctul prim.

4. Dacă iubita mea soţie ar păşi la a doua căsătorie, în loc de interteţiune văduală să i se solvească din venitul meu şaizeci de mii (60.000) fl.v.a.; în scopul solvirei acestei sume, dacă iubita mea soţie nu ar voi să aştepte pînă se vor vinde realităţile mele imobile cu preţ convenabil, să se zălogească la vreun institut de credit hîrtiile mele de valoare pînă atunci, pînă cînd realităţile se vor putea vinde în mod convenabil; la punctul acesta fac atentă pe iubita mea soţie, şi o rog, asemenea şi pe executorii mei testamentari, să nu se grăbească cu vinderea pămînturilor mele de mare extensiune de lîngă drumul de fer, căci după a lor favorabilă poziţiune preţul lor la toată întîmplarea va creşte. La cazul cînd iubita mea soţie ar muri ca văduva mea, atunci din lăsămîntul meu poate liberă dispune despre douăzeci şi cinci de mii (25.000) fl.v.a. care sumă rămasul meu e obligat a o solvi după moartea soţiei mele, în sensul testamentului ei, de sine se înţelege că suma aceasta rămîne proprietatea rămasului meu la cazul dacă ea asupra ei nu ar dispune prin testament.

5. Echivalentul de stat pentru daniile de 12.000 fl. din punctul prim şi 60.000 fl. din punctul al patrulea, să se solvească din massa rămasului meu, ca astfel acele danii să poată fi primite fără nici o prescurtare sau detragere.

6. Astrucarea rămăşiţelor mele pămînteşti o încredinţez iubitei mele soţii, însă o rog, ca să o facă cît se poate de simplu şi cu cheltuieli cît se poate de puţine, chemînd să funcţioneze numai exclusiv preotul român din Pesta; în loc de cheltuieli zadarnice să împartă între săraci în prima sîmbătă după înmormîntarea mea o sută (100) fl.v.a.; fie încredinţată iubita mea soţie că luxul costisitor de o oră întru nimica nu va schimba judecata lumii, care asupra fiecărui om numai după moartea lui s-a obişnuit a se spune fără rezervă. Cu privire la înmormîntarea mea mai fac următoarele dispoziţiuni: a) trupul meu pus provizoriu în un sicriu de aramă să fie aşezat lîngă sicriul primei mele soţii în cripta familiei Pometa ridicată de mine; b) după moartea soţiei mele Melania Dumtsa să se facă o criptă nouă în despărţămîntul destinat pentru români, şi atunci rămăşiţele mele să fie mutate în cripta cea nouă lîngă trupul soţiei mele a doua.

7. Întreagă averea mea, care va rămîne după solvirea datoriilor mele, după solvirea daniilor din punctele 1 şi 4 şi după cheltuielile de înmormîntare, care cheltuieli le-am restrîns prin dispoziţiunile din punctul 6, o las în întregul ei acelei părţi a naţiunei române din Ungaria şi Transilvania, care se ţine de legea răsăriteană ortodoxă. Din lăsămîntul acesta voiesc să se constituie o fundaţiune permanentă, care va purta numele “Fundaţiunea Gozsdu”;
pentru administrarea şi destenaţiunea ei servească ca normă nestrămutabilă următoarele mele dispoziţiuni:
a) După moartea mea să se inventarizeze întreaga mea avere, din aceea să se detragă sarcinile ce vor fi mai rămas, să se solvească, respectiv să se asigure intertenţiunea de văduvă a soţiei mele, (punctul 3) sau suma testată ei (punctul 4), sau la cazul dacă ar muri ca văduva mea, să i se asigure suma de douăzeci şi cinci de mii (25.000) fl., în sensul punctului 4, în fine pe seama copiilor Iuliei Mandrino să se asigure suma de 12.000 fl. (punctul 1), apoi ce mai rămîne să se predea pe lîngă inventariu special, ca eredului universal, reprezentanţei, pe care o voi descrie mai circumstanţial în cele următoare;
b) dacă reprezentanţa fundaţiunei ar afla mai avantajoasă vinderea averii imobile, aceea pe lîngă consensul soţiei mele, chiar şi dacă ea s-ar fi măritat, o pot face executorii testamentului meu şi fără influenţa reprezentanţei fundaţionale, avînd în vedere observarea mea din punctul 4, ba între împrejurări favorabile vînzarea se poate face din mînă liberă şi cu ocolirea licitaţiunii; dacă în chestiunea aceasta executorii testamentului meu nu ar fi de o opiniune, să decidă opiniunea acelei părţi, la care va sta soţia mea;
c) deoarece prorocesc cel mai strălucit viitor acţiunilor de la prima cassă de păstrare din Pesta, din cari acţiuni am în prezent 54 de bucăţi, aceste pînă cînd referinţele patriei nu se schimbă spre rău, – de ce să o ferească Dumnezeu – să nu se vîndă, şi fiindcă după ele vin interese cu mult peste 6%, nici reprezentanţa fundaţiunei să nu le vîndă, ci să le păstreze ca izvor sigur de venit;
d) pentru administrarea fundaţiunei mele, din naţiunea orientală ortodoxă română împuternicesc următoarea reprezentanţă:
aa) pe mitropolitul sau archiepiscopul oriental ortodox român;
bb) pe toţi episcopii orientali ortodocşi români din Ungaria şi Transilvania;
cc) toţi atîţi, şi afară de aceştia încă trei bărbaţi laici autoritaitivi, cunoscuţi pentru onorabilitatea lor, şi pentru trezvia lor împreunată cu sentimente de devotaţi români orientali ortodocşi, la a căror alegere să aibă vot decisiv soţia mea, chiar şi dacă s-ar fi măritat, executorii testamentului meu, dacă vor mai fi în viaţă, asemenea rudeniile mele cari poartă numele Poynár de Király-Darócz din comitatul Bihorului; din această familie Poynár, dacă se va afla vreun individ capabil în ea, cel puţin unul să fie ales în reprezentanţă.
e) După ce reprezentanţa aceasta va primi în numele naţiunei orientale ortodoxe române din Ungaria şi Transilvania rămasul fundaţional, şi acela îl va aşeza pe lîngă controlul cuviincios în cassa mitropolitană ortodoxă română, să-l depună spre fructificare la locuri sigure şi cu credit solid; pînă atunci să-l depună sub numele fundaţiunei la cassa de păstrare din Pesta, Oradea mare, Arad şi Sibiu; două treimi din venitul curat să se capitalizeze în fiecare an şi să se înmulţească cu cametele cametelor, respectiv cu venitele venitelor, cinzeci (50) de ani de la timpul primirei.
f) Din a treia parte a venitului, respectiv a intereselor, plătindu-se un oficial purtătoriu de socoteli, restul sumei să-l împartă reprezentanţa fundaţională ca stipendii acelor tineri români de religiunea răsăriteană ortodoxă, distinşi prin purtare bună şi prin talente, ai căror părinţi nu sunt în stare cu averea lor proprie să ducă la îndeplinire creşterea şi cultivarea copiilor lor. La locul acesta se stabileşte ca principiu general: ca stipendiile să se facă după cerinţele împrejurărilor locale şi după gradele claselor şcolare, anume: studenţilor în ţări străine sau în Budapesta, respectiv ascultătorilor de ştiinţe mai înalte, să se dea stipendii mai mari decît acelora cari studiază în provincie şi respectiv în şcoli inferioare; stipendiile anuale, destinate celor dintîi, să nu fie mai mari de 500 fl. şi mai mici de 300 fl., – iar pentru cei din urmă să nu fie mai mari ca 300 fl.
g) După expirarea celor 50 de ani menţionaţi în punctul e), cametele capitalizate să se adauge la capital – şi cantitatea mărită prin cametele acestora să se privească ca o sumă capitală, şi apoi din venitul acestei sume trei cincimi să se capitalizeze cu interesele şi cu interesele intereselor lor iară cinzeci de ani, amăsurat computultui de “anatocism”.
h) Din cele două cincimi, ce rămîn din venitele acestei sume principale – scoţindu-se afară spesele pentru purtarea socotelilor – să se dea iarăşi stipendii studenţilor distinşi cu calităţile de sub f), însă acum să se extindă stipendierea şi asupra tinerilor cari voiesc a se cvalifica pentru cariera artistică, preoţească şi învăţătorească.
i) După ce şi al doilea period de cinzeci de ani va decurge, să se compute la capital interesele capitalizate, şi cantitatea mărită prin cametele acelora să se privească de o nouă sumă capitală, şi după aceea jumătate din venitele sumei acesteia să se capitalizeze, precum s-a arătat sub e) şi g), iară cinzeci de ani.
k) Din a doua jumătate a venitului acestei sume, substrăgînd spesele pentru purtarea socotelilor, să se ajute după principiile de mai sus mai mulţi tineri studenţi, însă atunci să se remunereze din venit şi preoţi şi învăţători săraci cu însuşiri eminente, familie numeroasă, şi îmbătrîniţi.
l) După trecerea şi a rîndului al treilea de cincizeci de ani, să se adauge la capital cantitatea adunată din camete şi din jumătatea acestor camete capitalizate, şi astfel să se facă o sumă principală stabilă, însă atunci să încete capitalizarea ulterioară.
m) Cu toate acestea din a zecea parte a venitului întregii fundaţiuni, să se facă un fond de rezervă pentru încunjurarea pierderilor posibile din capital sau a confuziunilor ce s-ar putea naşte din nerăspunderea cametelor; – dacă prin separarea zecimii din venitul curat pentru fondul de rezervă, fondul acesta s-ar mări într-atîta, încît să ajungă a cincea parte din suma principală a fundaţiunii, fondul de rezervă să se aduge la capitalul principal, şi să se înceapă un nou fond de rezervă pentru scopul de mai sus, tot în acelaşi mod.
n) Venitul întreg din suma principală a fundaţiunei – cu separarea şi economisirea fondului de rezervă – să se întrebuinţeze pe lîngă sus expusele ajutorări, pentru orice alte scopuri religioase ale românilor de religiunea ortodoxă răsăriteană, după buna chibzuire a majorităţii reprezentanţei, avînd în vedere prosperitatea şi înflorirea patriei comune, a bisericii răsăritene ortodoxe, şi a naţiunei române.
o) La toate ajutorările ce se dau din această fundaţiune, – pe lîngă egala cvalificaţiune – să aibă întîietate Poynárii din Bihor, care se trag din neamul moşului meu după mamă, Dimitrie Poynár, dacă vor rămîne credincioşi religiunei răsăritene ortodoxe.
p) Cunoscînd zelul dezinteresat al tuturor membrilor naţiunei române, în privinţa promovării bunei stări a naţiunei sale, sunt convins că toţi membrii reprezentanţei vor lua asupra lor osteneala împreunată cu afacerile şi îngrijirile reprezentanţei fără vreo remunerare materială, simţindu-se remuneraţi prin conştiinţa, că au ajutat şi ei la prelucrarea materiei date de mine spre înflorirea iubitei naţiuni.
q) Pînă cînd la naţiunea română se va înfiinţa pe cale constituţională, o adunare naţională, un congres sau alt organizm autonom, reprezentanţa fundaţiunei dă seamă despre administrarea sa numai publicului mare, astfel că, nealterîndu-se suprainspecţiunea regimului de stat, socotelile se dau judecăţii publice prin foaia oficială ungurească, şi prin trei foi române mai răspîndite; – iar dacă naţiunea va cîştiga o corporaţiune organică autonomă, socotelile se substern aceleia spre aprobare, apoi se prezentează regimului de stat unguresc, şi în modul arătat mai sus, se dau publicităţii, – şi dacă în administrare s-ar comite erori sau fapte în contra dispoziţiunilor acestora sau poate defraudaţiuni, rog şi împuternicesc pe înaltul regim unguresc pentru emandare, în virtutea dreptului său de suprainspecţiune; de altmintrelea eu înţeleg o astfel de inspecţiune guvernială, care va fi normată şi definită prin lege.
r) Reprezentanţa are dreptul exclusiv de a împărţi stipendiile şi ajutoarele la aceia, cari în urma concursurilor publicate în trei foi române, în intervale cuviincioase, şi în înţelesul punctelor f) h) k) n) şi o) prin majoritate de voturi se vor recunoaşte mai demni.
s) Dacă cu timpul biserica ortodoxă răsăriteană din patrie
s-ar constitui astfel, ca sîrbii cu românii răsăriteni să ţină împreună sinoadele bisericeşti, sau dacă în privinţa naţională românii de religiunea răsăriteană ar ţinea împreună cu românii greco-catolici, numiţi altfel uniţi, congrese sau alte adunări naţionale permise de lege, – în astfel de adunări mestecate, fundaţiunea mea nicicînd sub nici un titlu să nu se poată face obiect de discusiune; – asupra soartei acestei fundaţiuni nu numai votul, dar nici chiar opiniunea sîrbului şi a românului unit să nu se asculte.

8. Pentru executarea testamentului meu rog pe iubiţii şi onoraţii mei amici: dd Michail Széher, Georgiu Ioanoviciu de Duló şi Valea-mare, şi pe George Grabovski de Apadia – de la acăror amiciţie ce mi-au arătat în decursul vieţii, sper şi aştept că ei vor lua sarcina aceasta asupra lor şi vor executa testamentul meu cu conştiinciozitate.

9. La caz cînd în testamentul acesta s-ar ivi astfel de îndoieli, după cari drepturile soţiei mele s-ar vedea a fi în colisiune cu interesele massei ce testez, sau cu drepturile erezilor mei, rog pe executorii testamentului meu şi pe autoritatea competentă, a explica astfel de îndoieli în tot cazul în favorul soţiei mele, pentru că în lumea aceasta numai faţă cu soţia mea iubită mă simt dator cu recunoştinţă, şi de aceea în nici un caz nu aşi vrea să o amărăsc.

10. Rog pe executorii testamentului meu, să binevoiască a transpune, respectiv a trimite pe cale oficioasă, copiile autentice ale testamentului acestuia: iubitei mele soţii, nepotului Michail Mandrino, magistratului pestan, rudeniei mele Ioan Poynár sen. locuitor în Oradea mare, Mitropolitului românilor ortodocşi răsăriteni din Ungaria şi Transilvania, Episcopilor români răsăriteni din Arad şi Caransebeş, şi dacă în decursul timpului s-ar mai înfiinţa şi aiurea vreo episcopie, şi aceleia, şi în fine regimului unguresc din patrie.

Pentru ca dispoziţiunile acestea tastamentare sub decursul timpului să nu se dea uitării, dispun ca testamentul acesta să se citească în toţi anii în toate bisericile parohiale române răsăritene, la 9 februarie, căl.vechi, ca în ziua naşterii mele.

Cu aceasta închei ceea ce mai am încă la inimă.
Dumnezeu cu voi, iubită patrie şi naţiune, iubită soţie şi neamuri! Dumnezeu cu voi, iubiţi amici!

S-a făcut în două exemplare asemenea dintre cari unul s-a trimis Păr.Arhiepiscop şi Mitropolit gr.or. Andrei Baron de Şaguna, şi celalalt magistratului liberii r.cetăţi Pesta.
P e s t a, anul 1869 (aceste cuvinte sunt şterse.)

Suplimentar declar că, pînă cînd economia mea de afară va fi proprietatea massei, locuinţele acelea şi partea din grădină cari le-am folosit cu familia mea, să rămînă la dispoziţiunea liberă a soţiei mele.
P e s t a, în 4 Novembre, 1869.
(L.S.) Emanuil Gozsdu m.p.

Subscrişii adeverim fidel, că fiind recercaţi prin Ilustratea Sa dl jude la suprema curie reg. ung. Emanul Gozsdu, ne-am înfăţişat cu toţii împreună la dnia sa, care, trupeşte ce e drept era bolnăvicios, sufleteşte însă în stare deplin sănătoasă, a declarat verbal înaintea noastră documentul acesta de descoperire a propriei sale voinţe din urmă şi l-a subscris în prezenţa noastră a tuturora. Însemnăm că ştergerea celor trei cuvinte de pe faţa din urmă a documentului acestuia, şirul 27, s-a făcut la dorinţa testatorului.
Ioan Puşcariu,m.p. jude la supr.curie r.u.
Florian Varga,m.p. adv.comun şi cambial
Atanasiu Cimponeriu,m.p. secretar ministerial
Simeon Popovici,m.p. septemvir pensionat
Ioan Aldulean,m.p. jude la suprema curie r.u.
Ca martori recercaţi.

Nr. 5814/870. Acest testament s-a publicat în mod legal în şedinţa judecătoriei a lib. reg. cetăţi Pesta, ţinută în ziua mai jos însemnată. Pesta în 3 Faur 1870. Ludovig Bogisich, m.p. jude primariu. Nicolau Györky,m.p. actuariu judecătoresc.
S i b i u, 9 februarie 1899.

Traducere de:
Mateiu Voileanu
asesor consistorial

Articolul 9 Februarie – Emanuil Gojdu dispune ca în fiecare an să fie citit testamentul său în Bisericile Ortodoxe în ziua sa de naștere apare prima dată în Glasul.info.

La 30 ianuarie 1919, pământul Bihorului a fost martorul unei tragedii care a zguduit din temelii comunitățile românești: uciderea lui Vasile Filip, candidat de preot, la Marghita, și declanșarea unui val de violențe sistematice asupra populației civile românești. Relatările din presa vremii („Românul”, nr. 24 și 25) descriu cu o limpezime dureroasă dimensiunea sălbăticiei care s-a abătut asupra unor oameni nevinovați, lipsiți de orice apărare.

Bandele secuiești și unități ale armatei maghiare au năvălit în sate românești ca într-un teritoriu cucerit prin teroare. Casele au fost profanate, oamenii smulși din viața lor cotidiană, dezbrăcați pe stradă, jefuiți de bunurile strânse cu trudă: albituri, slănină, bani. Nu era vorba de confruntări armate, ci de o represiune crudă împotriva civililor, a bătrânilor, a femeilor și a copiilor, o populație vulnerabilă, fără arme și fără scut.

“30 Ianuarie 1919 Bandele secuieşti au omorât în Marghita, judeţul Bihor, pe Vasile Filip, candidat de preot. (“Românul”, nr. 24 din 30 ianuarie/12 februarie 1919. p. 6). În Bihor vandalismul bandelor maghiare ia proporţii. Acestea au năvălit prin sate, săvârșind atrocităţi nemaipomenite. Soldaţii unguri dezbracă pe români pe stradă, năvălesc în locuinţele lor, le iau albiturile, slănina, banii. Apoi, sergentul major Vasile Chiş a fost bătut a doua oară de soldaţii din regimentul unguresc 24, l-au purtat prin Debreţin, Puspokladany şi Oradea, l-au jefuit şi i-au furat tot ce avea acasă. La Oradea sosesc zilnic refugiaţi, fugiţi din calea ungurilor. Tot la Oradea a fost reţinut sublocotenentul Iancu Simeon. (“Românul”, nr. 25 din 1/14 februarie 1919, p. 4).”

Soarta sergentului major Vasile Chiș, bătut în mod repetat, umilit, purtat forțat prin Debrețin, Püspökladány și Oradea, jefuit până la ultima avere, ilustrează metoda: violență pentru intimidare, jaf pentru dezumanizare. La Oradea, sosirea zilnică a refugiaților români, fugiți din calea prigoanei, și reținerea sublocotenentului Iancu Simeon completează tabloul unei politici a fricii, menită să frângă voința unui popor.

Aceste fapte nu pot fi relativizate. Ele nu sunt „excese” ale istoriei, ci crime morale și materiale comise asupra unor oameni care nu ceruseră decât dreptul de a trăi în demnitate pe pământul lor. Uciderea unui candidat de preot, simbol al comunității și al speranței, a fost un mesaj de o brutalitate extremă: nimeni nu este cruțat.

Memoria zilei de 30 ianuarie 1919 ne obligă. Ne obligă să spunem adevărul despre suferința românilor din Bihor, să cinstim victimele și să reafirmăm un principiu simplu și nepieritor: demnitatea umană nu poate fi zdrobită prin teroare. Din cenușa acelor zile s-a născut hotărârea de a merge înainte, cu fruntea sus, pentru dreptate, unitate și libertate națională.

Articolul 30 Ianuarie 1919, Ziarul “Românul” – “Bandele secuieşti au omorât în Marghita, judeţul Bihor, pe Vasile Filip, candidat de preot” apare prima dată în Glasul.info.

În seara zilei de 24 August 1944 șeful maghiar al postului de jandarmi din Bratca, județul Bihor, a făcut arestări masive printre români, fără motiv.

Istoria neamului nostru este plină de jertfe, lacrimi și nedreptăți, dar și de dârzenie și rezistență. Una dintre aceste pagini mai puțin cunoscute s-a scris în seara zilei de 24 august 1944, în satul Bratca, județul Bihor. Atunci, șeful maghiar al postului de jandarmi, orbit de ură și de o dorință de a-și afirma dominația asupra românilor din zonă, a pornit o acțiune de arestări masive, fără niciun motiv întemeiat. Țăranii români, oameni simpli, gospodari și muncitori, au fost ridicați din casele lor, smulși de lângă familii, doar pentru vina de a fi români pe pământul strămoșesc.

Aceste arestări nu au fost altceva decât o încercare de intimidare și umilire a comunității românești, într-un moment istoric crucial. România tocmai rupese legăturile cu Germania hitleristă și intra în război alături de Națiunile Unite, împotriva fascismului. În acea atmosferă tensionată, jandarmii unguri, conștienți că stăpânirea lor în Ardeal se clatină, au încercat prin teroare să îngenuncheze sufletul românesc. Dar românii din Bratca nu s-au lăsat înfrânți. Chiar și în fața abuzului, au rămas dârzi, iar memoria lor stă mărturie peste timp.

Astfel de fapte nu trebuie uitate, căci ele arată cât de mult a suferit neamul românesc pentru a-și păstra demnitatea și libertatea. Arestările din Bratca nu au reușit să frângă voința românilor, dimpotrivă, au întărit credința lor că numai prin unitate și jertfă vor dăinui pe acest pământ. Ziua de 24 august 1944 nu este doar o filă de suferință, ci și una de demnitate: o dovadă că în fața oricărei tiranii, spiritul românesc rămâne neclintit.

Să ne amintim, să nu uităm și să transmitem mai departe adevărul, pentru ca urmașii noștri să știe că libertatea și dreptatea nu s-au câștigat niciodată fără durere și fără luptă.

Articolul 24 August 1944 – Ziua când românii din Bratca, Bihor, au fost vânați și arestați pe nedrept apare prima dată în Glasul.info.

Pe 22 august 1907, la Beiuş, alegerea patriotului memorandist, preotul Vasile Lucaciu ca delegat în parlament are parte de o scenă de-a dreptul înfiorătoare. Jandarmii străpung cu baionetele pe ţăranul I. Drăgoi şi-l poartă şiroind de sânge prin satele din jur ca să înspăimânte alegătorii lui Vasile Lucaciu

În ziua de 22 august 1907, la Beiuș, istoria neamului românesc din Transilvania a fost scrisă cu sânge și durere, dar și cu demnitate și credință. Alegerea preotului memorandist Vasile Lucaciu, „Leul de la Șișești” ca delegat în Parlament a fost o biruință a conștiinței naționale, o afirmare a voinței românilor de a-și ridica glasul în fața nedreptății.

Însă, stăpânirea maghiară, temându-se de trezirea puterii românești, a răspuns cu violență oarbă. Țăranul I. Drăgoi, simplu fiu al satului, dar purtător al unei demnități strămoșești, a fost străpuns de baionetele jandarmilor și purtat sângerând prin satele din jur pentru a răspândi frica. Dar sângele său n-a stins curajul, ci l-a aprins, devenind o mărturie vie că jertfa românilor nu este în zadar.

Această scenă cutremurătoare ne arată cât de mare era spaima cotropitorilor în fața unității și credinței noastre. Vasile Lucaciu nu era doar un om, ci un simbol al năzuinței românești spre libertate, dreptate și unire.

Jandarmii străini puteau răni trupul țăranului Drăgoi, dar nu puteau înăbuși sufletul neamului care, prin jertfe ca aceasta, se pregătea pentru marea înfăptuire a libertății. Sângele vărsat atunci la Beiuș a hrănit rădăcina luptei naționale, a dat putere generațiilor viitoare și a pregătit drumul spre Marea Unire.

În fața acestei amintiri, datoria noastră este să păstrăm vie recunoștința și să cinstim pe cei care, prin suferința lor, au clădit România de astăzi.

Vasile Lucaciu, „Leul de la Șișești”, a fost una dintre cele mai mari figuri ale luptei românești pentru libertate în Transilvania. Preot și patriot înflăcărat, el și-a pus întreaga viață în slujba drepturilor națiunii sale. Nu a fost doar un slujitor al altarului, ci și un apostol al demnității românești, care a știut să îmbine credința creștină cu idealul național. Membru marcant al Partidului Național Român și unul dintre inițiatorii Memorandului din 1892, Lucaciu s-a ridicat ca un adevărat tribun al poporului, cu voce tunătoare și inimă neînfricată, apărând cauza românilor din Ardeal în fața lumii întregi.

Pentru românii din satele și orașele transilvănene, numele său era un steag, un îndemn la curaj și un sprijin moral în fața tuturor nedreptăților. Oriunde mergea, oamenii îl întâmpinau ca pe un părinte și un conducător, iar cuvântul său aprindea flăcări de speranță în sufletele celor asupriți. Alegerea sa ca delegat în Parlament, în 1907 la Beiuș, nu era doar un succes politic, ci o izbândă a întregului popor românesc, care își trimitea acolo glasul și credința.

În acest context, ziua de 22 august 1907 de la Beiuș a devenit o bornă a suferinței, dar și a tăriei românești. Alegerea lui Vasile Lucaciu ca delegat în Parlament nu a fost doar o victorie politică, ci și o izbândă a sufletului național, o dovadă că românii nu se lăsau înfrânți de prigoană. Însă stăpânirea maghiară, înspăimântată de trezirea poporului, a încercat să înăbușe voința acestuia prin cruzime. Țăranul I. Drăgoi, fiu al satului și al pământului, a fost străpuns de baionetele jandarmilor și purtat sângerând prin satele din jur pentru a împrăștia groaza. Dar sângele său n-a stins curajul, ci l-a aprins, transformându-l într-un legământ de neclintit al românilor pentru libertate.

Articolul 22 august 1907 – La Beiuș, jandarmii unguri străpung cu baionetele pe ţăranul I. Drăgoi şi-l poartă şiroind de sânge prin satele din jur ca să înspăimânte alegătorii lui Vasile Lucaciu apare prima dată în Glasul.info.

”O țară de oi merită un guvern de lupi?” (Edward R. Murrow)

Suntem un popor născut sub semnul lupului, de asta atacă ei dacismul.

Decanul facultății de istorie din Oradea, Gabriel Moisa, descurajează studenții din facultate să poarte simbolul lupului dacic. S-a luat de un student și l-a muștruluit pentru că acesta purta un medalion cu lupul dacic. Este a doua mare mizerie de acest gen care se întâmplă în România, după cazul elevului discriminat într-un liceu din România pentru că avea o insignă cu harta României Mari și mesajul “Basarabia e România”.

De unde această alergie la tot ce amintește de strămoșii noștri geto-daci?

Dacă până și decanul unui facultăți de istorie din România face discriminare pe criteriile ideologice, politice și identitare în facultatea pe care o conduce, apoi ce să mai spunem de alogenii care ne atacă reperele noastre identitare?

Gabriel Moisă, decanul facultății de istorie Oradea

Dar care-i scopul de a reduce la zero dacismul în România? De unde această pornire mancurtă?

Noi românii suntem aici pe aceste pământuri dintotdeauna, avem o continuitate de mii și mii de ani. Și suntem un popor născut sub semnul lupului, mai exact sub semnul lupului dacic, acel stindard care în antichitate a speriat până și Imperiul Roman, dar și triburile germanice care reprezentau la vremea aceea în afară de daci singura opoziție reală pe continentul european pentru Imperiul Roman.

Ei bine, un popor dezrădăcinat de istoria sa, căruia îi tai legăturile cu cerul și cu pământul, căruia îi tai legăturile cu bravii săi strămoși, este un popor care dacă nu știe că s-a născut sub semnul lupului și îi curge prin vinele sale sângele bravilor geto-daci, este un popor pe care îl poți manipula și aduce mai ușor la starea de “țară de oi”, nu de lupi.

Ăsta este substratul real al propagandei mizerabile dezlănțuite în România împotriva dacismului. Nu se promovează cetățile dacice, nu se mai fac aproape deloc săpături arheologice serioase în siturile dacice, ba chiar sunt distruse cetăți dacice cum e cazul cetății dacice a lui Burebista de la Argedava, care va fi străbătută de o autostradă. Nu se mai promovează serios istoria dacilor, ni se impune istoria altor popoare, istoria minorităților și a celor care au preluat puterea în 1989 printr-o lovitură de stat.

Un popor care știe că este urmașul celor născuți sub semnul lupului ar avea caracteristicele unui popor de lupi și nicidecum al unuia de oi. Tocmai asta îi deranjează și nu vor să realizeze românii. De asta este combătut dacismul cu atâta ură și cu atâta înverșunare.

Foto: captură video TVR

PS: Tot Gabriel Moisa este cel care a promovat la Oradea aberațiile “istorice”, antiromânești, filo habsburgice, filo austriece, ale altui trădător de țară, Hurezeanu

Articolul Student român discriminat la Oradea pentru că purta la gât un medalion cu lupul dacic apare prima dată în Glasul.info.

O înverșunare antiromânească demnă de un catâr prost s-a manifestat vreme de mai mult de un deceniu deja la Oradea. Ilie Bolojan s-a transformat într-un adevărat satrap al antiromânismului la Oradea.

Rând pe rând i-au căzut victime aproape toate reperele identitare românești importante din Oradea: s-a luptat și a batjocorit rând pe rând monumentele sau statuile dedicate unor personalități marcante ale istoriei sau culturii românești, începând cu Emanuil Gojdu, Mihai Viteazul, Mihai Eminescu, etc. Și toate astea în contrapartidă cu instalarea de statui, monumente și inscripții pentru Ungaria, inclusiv simboluri ale Ungariei Mari, deci propagandă pe față pentru destrămarea teritorială a României!

Hungariada lui Ilie Bolojan la Oradea culminează cu montarea Alegoriei Ungariei Mari pe fațada Teatrului Național din Oradea

Revenind la hungariada lui Ilie Bolojan la Oradea, statuia lui Mihai Eminescu din Oradea a fost ținută de către acest antiromân cu spume timp de șapte ani între scânduri, ca și cum l-ar fi închis pe Eminescu într-un sicriu. Spațiul din jurul statuii a fost închis strategic cu garduri de plasă metalică de genul celor folosite pe șantierele de construcții, pentru a nu se putea nimeni apropia de statuia lui Eminescu pentru a-l sărbători pe 15 ianuarie de Ziua Culturii Naționale sau să-i comemoreze moartea pe 15 iunie.

Deci a fost nevoie să plece Bolojan de la Oradea pentru a fi eliberat și cinstit așa cum se cuvine Mihai Eminescu?

După 7 ani de “foamete” culturală și plecarea lui Bolojan, la Oradea Eminescu a fost în sfârșit cinstit așa cum se cuvine!

“După 7 ani în care statuia poetului național a fost închisă într-un dulap de scândură brută de la Vadul Crișului, Mihai Eminescu este din nou mentorul cultural și spiritual al poporului român din municipiul Oradea, jud. Bihor, România. O mare manifestare cultura-artistică a sărbătorit ieri “ieșirea” celor din Oradea din dulap. Trăiască Nația.”, a scris pe facebook Mircea Cosma, fostul președinte al CJ Prahova

Foto: Facebook / Mircea Cosma

Abia când va scăpa România peste tot de primari precum Bolojan, Boc, Hava, Falcă, Chirica, se va putea manifesta și românismul în voie! Rele zile a ajuns poporul român cu aceste mizerii de oameni!

Articolul A fost nevoie să plece Bolojan de la Oradea pentru a fi cinstit cum se cuvine Eminescu? apare prima dată în Glasul.info.

Când statuia lui Mihai Viteazul din Oradea a fost mutată de către antiromânul visceral Ilie Bolojan, au fost anumiți jurnaliști orădeni care dintr-o prostie fără margini sau pur și simplu din trădare conștientă, au afirmat că nu are ce căuta statuia lui Mihai Viteazul în urbea lor și că n-ar avea nicio legătură istorică de niciun fel cu Oradea. Nimic mai fals și mai prost să afirmi vreodată, mai ales în calitate de român, și apoi de jurnalist nedocumentat și citit la fel de mult ca o cizmă ungurească!

În fine, marele voievod român, primul unificator din istorie al tuturor țărilor române, Mihai Viteazul, nu doar că a trecut prin Oradea, ci pe deasupra a trimis și sprijin militar constând atât din soldați, artilerie, muniție și provizii. Dar cu proștii autosuficienți de la ziarele securistice din Oradea, bine furajați cu bani de mafia antiromânească a lui Ilie Bolojan, să nu te pui.

La 11 decembrie 1600 în drumul spre Viena, Mihai Viteazul ajunge la Oradea, unde discută cu căpitanul cetății Pál Nyári planuri de acțiuni antiotomane. Atunci a rămas în cetate și tunul de 5 funți numit „Micul Șoim”, care, în inventarul armamentului cetății din anul 1632, figura cu precizarea „tunul lui Mihai vodă”.

Despre „Micul Șoim” pomenește și o cronică a lui Baranyi Decsi János:

“Comandantul oștilor orădene era Gheorghe Király, fratele lui Albert, vechiul războinic, locţiitorul marelui căpitan, care în afară de multă pulbere și tunuri Micul Șoim, a adus și ghiulele mari ca să lovească cu acelea zidurile”.

Despre Albert Király, fratele lui Gheorghe Király, se știe a participat în subordinea lui Mihai Viteazul la bătălia de la Călugăreni, asta sugerând că tunul descoperit în inventarul armamentului cetății Oradea din anul 1632, făcea parte dintr-un lot de tunuri dăruite de către voievodul român celor care apărau cetatea Oradea.

De asemenea, între 25 septembrie și 3 noiembrie 1598 în timpul asediului otoman, Mihai Viteazul trimite în sprijinul Cetății Oradea un detașament de 1500 călăreți condus de Aga Lecca. Căpitanul cetății a cerut sprijin militar și habsburgilor, care trimit un detașament de circa 2000 pedestrași și 500 călăreți sub comanda generalului Melchior von Rodern.

Și uite așa demontăm dezinformarea ciracilor lui Bolojan din presa bihoreană, a unor nerușinați care fac mercenariat, nu presă! Cât despre Oradea, o urbe nerecunoscătoare prin atitudinea pe care o are pentru statuile și monumentele românești, dar profund recunoscătoare pentru un antiromân soroșist și filomaghiar.

Articolul 11 Decembrie 1600 –  în drumul spre Viena, Mihai Viteazul ajunge la Oradea unde îi dăruiește căpitanului cetății Pál Nyári, tunul „Micul Șoim” apare prima dată în Glasul.info.

Cu cât ne îndepărtăm de eveniment memoria colectivă dă uitării fapte și întâmplări care sunt încrustate pe veci pe Crucile, Troițele și Monumentele Eroilor care s-au Jertfit pentru Țară și Neam. Și o asemenea constatare există pretutindeni, nu cum și-ar imaginea unii că, doar pe la noi, românii.

Constatarea tristă este că unii contemporani, cu importante „foncții ” politice, consideră probabil, în mod eronat, că totul începe și se sfârșește cu ei. Altfel nu se explică de ce, fără o consultare a Agorei, cum se făcea în „democrația antică”, ca pe vremea Platon, Aristotel, etc, astăzi edilii decidenți se bagă în seamă doar ei.

Afirmația acesta se sprijină pe ultimele dovezi politicianiste din Oradea-Bihor. Președintele PNL Nicolae Giucă și localnicul județului Ilie Bolojan au „mimat” că taie „pamblica” la un ciot de centură din jurul Beiușului, care se oprea în Crișul Negru!? Pentru că martorii de la fața locului susțin că nu-i gata, nu avem a comenta.

Atunci ce au inaugurat? Probabil politica lor liberală „PRIN EI” înșiși! (În perioada interbelică deviza liberală era: PRIN NOI ÎNȘINE! – ce păcat că s-a uitat!) CE A FĂCUT Ilie Bolojan, alesul județului? Multe bube, dar și nefăcute, cea mai grosolană decizie: decapitarea lui Mihai Viteazul, simbolul unității românilor și mutarea sa ca „santinelă” la poarta Cetății „Sfântului Ladislau”?!!

Surprizele se succed. Toamna orădeană, pornită în 1991, după 28 de ediții s-a transformat în Oradea FestiFall! Să stea mintea în loc și alta nu! După ce a făcut peste un sfert de veac de tradiție, toamna e aruncată peste bord și sucită ca mintea atâtor români spre romgleză. Peste un secol nu se va mai aminti nimic, dar absolut nimic, de „toamna orădeană” și de cei care au gândit și pus la cale, ca voluntari, tradiția locală!

Vreți să știți cum arăta Toamna orădeană în 1991? Una plină cu tradiții istorice și folclorice locale. Cu știință, artă, cultură, artiști și meșteri populari – de toate etniile din toate zonele și cuprinsul Bihorului.

Și cum arată programul de astăzi? O toamnă transformată și fără de conținut autentic, în care contează doar spațiul urban, și în context „Casa Darvas-La Roche, Muzeul Masoneriei, Sinagoga…, adică un festival de toamnă care nu mai sărbătorește bucuria de a fi orădean, bihorean dar care invită, chipurile,  turiștii și locuitorii din regiune la un festival de rok, manele, cu participare gratuită!

Ba NU! Nimic pe lumea aceasta nu este GRATUIT! Toamna orădeană, la început dura o lună, și parcă tot nu cuprindea tot, era bazată pe voluntariatul participanților și mijloacele lor financiare cu sponsori proprii. Și susținerea aceasta se bazează pe implicarea personală directă pentru a susține talente locale autentice!

Oradea Festifall este organizat astăzi și finanțat de Vizit Oradea, firmă în care Primăria Oradea este acționarul principal. Toate activitățile organizate de această firmă sunt plătite de către Consiliul Județean Bihor și Primăria Oradea prin structurile subordonate. Bine ar fi ca prosteala electorală, ca cea în derulată la Oradea, să înceteze! Transparența să prevaleze.

Dar să revenim la partea oficială a numitului Festifall Oradea 2024. Piața Unirii a adunat oficialitățile, și Garda de onoare trimisă de la Gemina Cluj-Napoca cu fanfară(bieții soldați au executat ordinul de deplasare!), să defileze și la Oradea, după ce ieri la Cluj, cu toții au uitat că „ARMATA ROMÂNĂ A ELIBERAT CLUJUL PE 11 OCTOMBRIE 1944” și au pus doar coroane în Cimitir, că primarul cu ai lui în ședință ordinară au avut altă treabă!

Primarul Emil Boc și consilierii lui, în Ședință ordinară au băsădit de toate, dar nu și-au amintit de fel de cei care acum 80 de ani le-au asigurat liberatatea de astăzi. În același timp, pe 11 octombrie 2024, începând cu ora 11.00, militari ai Diviziei 4 Infanterie „Gemina”, în colaborare cu reprezentanţi ai structurilor din domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale, la nivel local, au participat la Monumentul Eroilor din Cimitirul Eroilor (Cluj-Napoca) la ceremonia de comemorare a ostaşilor români care au în luptele de eliberare a oraşului Cluj, din octombrie 1944.

La Oradea Ceremonie Militară a avut loc la Statuia Regelui Ferdinand, după cum anunță ofocialitățile, unde lumea trebuia să fie informată despre importanța evenimentului cu dublă semnificație: 12 octombrie 1918 – Declarația de la Oradea de autodeterminare și 12 octombrie 1944 eliberarea de către armata română de sub ocupația horttysto-fascistă. Numai că prof. univ. dr. Gabriel Moisa, omul de casă al președintelui Consiliului Județean Ilie Bolojan, cu mandat ca director al Muzeului Țării Crișului, n-a articulat nici o vorbă despre contribuția soldatului român nici în Primăvara întregirii 1919 și nici în Bătălia pentru Oradea, din 12 octombrie 1944.

Noroc cu prof. dr. Radu Românașu care a vorbit pe înțelesul orădenilor despre Dr. Aurel Lazăr. Totul s-a politizat, factorul politic a decis totul, ceea ce este evident un fals istoric! Tot ce s-a decis politic  a fost trasat cu baioneta ostașului român! Uitat! De ce? Pentru că așa uită și astăzi politicienii contribuția și rolul armatei!

Și am înțeles acuma mai mult ca oricând de ce sunt invitați politicienii a răspândi concepte anti-populare și anti-românești, mai ales în campanie electorală. Ideea de restaurarea monarhiei în România n-a reușit practic la Centenarul Unității Naționale, dar în subsidiar continuă cu susținere UE! Această idee se leagă cumva de admiterea în spațiul Schengen?

Ce să acceptăm astăzi, programul Oradea Festifall 2024 are de toate, mai puțin „iz și gust bihorean” NU! Nu știu câți turiști vor fi prezenți în aceste 3 zile la Oradea, care pricep ori nu ce le zic „ghizii” de la Visit Oradea (despre arhitectura Art-Nouvo), dar ceea ce descifrez de pe panourile publicitare mie nu îmi place. Nici un steag tricolor nu există în tot peisajul umplut de pancarte „FESTIFALL Oradea 2024”!

Urmează o mare zi de comemorare a EROILOR de acum 80 de ani. Ștafetele pornite pentru a aduce un Omagiu Eroilor români de acum 80 de ani vor ajunge în 25 octombrie 2024, de Ziua Armatei Române, prin cele trei ștafete care se vor uni la Carei într-un frumos drapel românesc: ROȘU; GALBEN, ALBASTRU. Eroii nu mor niciodată, ei trăiesc în sufletele noastre. „Go Invictus!”, după cum este sloganul celor de la Invictus Romania. La Carei sunt așteptați!

Pentru a recompensa efortul, pentru a Cinsti Jertfa, pentru a Recompensa și a Comemora Faptele Eroilor. Col, Dr. Constantin Moșincat recompensează cele trei Ștafete cu lucrarea alcătuită în acest scop: SACRIFICIUL. DE LA OARBA LA CAREI!

col(r) dr. Constantin Moșincat

Articolul Ultimele dovezi politicianiste din Oradea-Bihor. Istorie bifată politic! apare prima dată în Glasul.info.

La 12 octombrie 1113 este menționată documentar pentru prima dată în istorie localitatea Oradea, cu numele latinesc de Varadinum. Numele Varadinum apare într-o diplomă a abației benedictine Zoborhegyi, în care apare de asemenea și numele episcopului Sixtus Varadiensis și al comitelui Saul de Bychar.

Chiar în ziua când s-au împlinit 900 de ani de atestare documentară pentru orașul Oradea, Romfilatelia a lansat o serie de timbre intitulată “ORADEA – 900 DE ANI DE ATESTARE DOCUMENTARÔ.

“Atestatã în vechile documente istorice la anul 1113, Oradea este o aşezare ridicatã într-o zonã transilvanã, care a început sã fie populatã încã din perioada neoliticului.
Vestigiile arheologice descoperite şi autentificate de cãtre specialişti pe teritoriul actualului oraş reconstituie imaginile unor aşezãri şi necropole aparţinând perioadei neolitice, epocii bronzului, primei vârste a fierului, precum şi dacilor liberi.
Prezenţa şi existenţa stabilã în zona Oradei a populaţiei autohtone este menţionatã şi în scrierile notarului Anonymus al regelui ungar Béla al III-lea, care în cronica sa „Gesta Hungarorum” prezintã informaţii preţioase privind existenţa unei formaţiuni politico-statale sub conducerea lui Menumorut, cel care a opus o puternicã rezistenţã invaziei maghiare. Trebuie precizat cã cetatea Biharia, centrul de putere al lui Menumorut, se afla la 12 km distanţã de Oradea.”, se arată pe site-ul Romfilatelia

Foto: captură Facebook / Romfilatelia

“Ziua Oraşului Oradea

Sărbătorită din 1992, marchează două evenimente majore din istoria aşezării de pe Crişul Repede: 12 octombrie 1918 – semnarea Declaraţiei de Independenţă a Românilor din Transilvania, în casa dr. Aurel Lazăr și 12 octombrie 1944 – ziua eliberării Oradei de sub ocupaţia horthystă, cu numai câteva zile înainte de eliberarea de către armatele române a ultimului oraş românesc, Carei.”, mai scrie pe facebook Romfilatelia

Articolul 12 Octombrie 2024 – Romfilatelia a lansat o serie de timbre intitulată “ORADEA – 900 DE ANI DE ATESTARE DOCUMENTARÔ apare prima dată în Glasul.info.

La 12 octombrie 1944 Municipiul Oradea a fost eliberat de către unități militare românești și sovietice, de sub ocupația maghiară fascistă. Este ziua când se declanșează un atac decisiv împotriva forțelor germane și ungare. Deși grosul trupelor germane și ungare s-a retras din oraș, în oraș au fost lăsate grupuri mici de gherilă însărcinate cu misiunea de a distruge clădirile mai importante. 

“După ce au rupt apararea inamică, de pe Mureș și Arieș, trupele sovietice și române au înaintat pe direcția Turda-Cluj, eliberând, în ziua de 11 octombrie (trupele Corpului 104 din Armata 27 sovietică și ale Corpului 6 din Armata 4 română) acest centru important. Pe direcția loviturii principale, Corpul 33 de armată sovietic, compus din 2 divizii sovietice și 2 române “Tudor Vladimirescu” și 3 de munte a eliberat la 12 octombrie, in cooperare cu trupe din gruparea hipoinecanizaageneral Pliev, Oradea.”

“Inevitabil eliberarea Orăzii la 12 octombrie 1944, a fost o continuare firească a actului istoric de la 23 august 1944, deoarece însăşi raţiunea întoarcerii de front şi răsturnarea de alianţă avea ca obiectiv fundamental reîntregirea Ardealului de Nord în cadrul României. De aceea, privită cu niţel spirit de observaţie de pe Biharea, bătălia pentru Oradea ne apare ca o componentă organică a ansamblului de acţiuni de luptă desfăşurate de trupele române, iniţial singure apoi în strânsă cooperare operativă cu mari unităţi sovietice din Frontul 2 Ucrainean, în scopul eliberării întregului teritoriu românesc cedat Ungariei prin verdictul de la Viena din 30 august 1940, zi de doliu naţional.”, scrie Colonel Gheorghe Tudor în lucrarea “Curs de Istoria Artei Militare.Participarea Armatei române la războiul antihitlerist”

Eliberarea orașului Oradea a avut loc în doua etape:

• Luptele Diviziei 3 Munte, în cadrul participării la bătălia Oradiei, întorcând orașul pel a Vest.
• Luptele Diviziei 2 Munte de pe Valea Crișului Repede și Nord Oradea.

Articolul 12 Octombrie 1944 – A fost eliberat municipiul Oradea de sub ocupaţia horthystă  apare prima dată în Glasul.info.