20 Aprilie 1919 – Potrivit unor documente maghiare, ucigașii preotului martir Izidor Silaghi, atât sergentul / plutonierul (n.r. őrmestert) Rapolti cât și alți doi membri ai Armatei Roșii, care fuseseră deja condamnați pentru furt și tâlhărie de tribunalul militar comunist, dar și pentru că l-au ucis pe Izidor Silaghi, un preot român din Papbiko (n.r. Bicău, jud. Satu Mare), au fost executați în dimineaţa zilei de 20 aprilie 1919, în curtea cazărmii armatei pentru complicitate la uciderea lui.

În zorii zilei de 20 aprilie 1919, într-o perioadă de haos și violență care a cuprins Transilvania și părțile de nord ale României după prăbușirea vechilor imperii, s-a consumat un act de justiție cu puternică încărcătură morală. Potrivit documentelor vremii, cei care au participat la uciderea preotului român Izidor Silaghi au fost executați în curtea unei cazarme militare, după ce fuseseră deja condamnați pentru fapte grave, inclusiv crimă.

Acest moment nu a fost doar o simplă aplicare a unei sentințe, ci o reparație simbolică pentru o nedreptate strigătoare la cer. Moartea martirică a părintelui Silaghi, petrecută cu doar două luni înainte, la 19 februarie 1919, a rămas în memoria românilor ca un exemplu de jertfă și demnitate în fața brutalității.

Născut la 28 ianuarie 1878, în județul Satu Mare, într-o familie de oameni ai școlii și ai bisericii, Izidor Silaghi a fost format în spiritul datoriei față de neam și credință. Studiile sale, urmate la Carei, Beiuș, Oradea și Budapesta, l-au pregătit pentru o misiune nu doar pastorală, ci și națională. A slujit în mai multe parohii din Bihor și Satu Mare, iar în anii decisivi ai Marii Uniri s-a implicat activ în viața comunității românești, fiind ales membru al Consiliului Național Român din cercul Seini.

După proclamarea Unirii de la 1 Decembrie 1918, tensiunile din regiune nu s-au stins. Dimpotrivă, în zonele unde autoritatea statului român nu era încă pe deplin consolidată, bande înarmate și unități dezorganizate au recurs la intimidări, arestări și acte de violență împotriva românilor. În acest context, părintele Silaghi a devenit o țintă.

Arestat la 18 februarie 1919 de o patrulă bolșevică, a fost supus unor bătăi și umilințe greu de imaginat. I s-au fabricat acuzații, i s-a cerut să-și trădeze credința și idealul național. În fața brutalității, răspunsul său a rămas demn și profund uman: „Nu sunt câine să mă omorâți așa!”. Aceste cuvinte, simple și cutremurătoare, sintetizează întreaga sa statură morală.

A doua zi, pe 19 februarie, a fost dus peste râu și ucis mișelește. Trupul său a fost ascuns, iar familia și credincioșii au rămas în incertitudine până la descoperirea lui. Soția sa a cutreierat orașe întregi în căutarea unui răspuns, într-o dramă personală care reflectă suferința unui întreg neam.

Execuția ucigașilor, la 20 aprilie 1919, a venit ca o confirmare că, în ciuda vremurilor tulburi, crimele nu rămân nepedepsite. Chiar și într-un context dominat de instabilitate politică și militară, ideea de dreptate a reușit să se impună.

Astăzi, memoria lui Izidor Silaghi este păstrată prin monumentul ridicat la Seini, o cruce de piatră care veghează peste liniștea locului și amintește generațiilor de sacrificiul său. Nu este doar un semn funerar, ci o mărturie vie a unei epoci în care credința, identitatea și demnitatea au fost apărate cu prețul vieții.

20 aprilie 1919 rămâne astfel o zi a dreptății și a memoriei. O zi în care sângele martirilor nu a fost uitat, iar jertfa lor a primit, fie și târziu, o recunoaștere. Pentru români, asemenea momente nu sunt doar pagini de istorie, ci repere morale, dovezi că, în cele mai grele încercări, spiritul național și credința nu pot fi zdrobite.

Articolul 20 aprilie 1919 – Dreptatea târzie pentru martirul român Izidor Silaghi: au fost executați în Ungaria ucigașii săi apare prima dată în Glasul.info.

La începutul primăverii anului 1922, România Mare își consolida instituțiile democratice după marile sacrificii făcute în timpul Primului Război Mondial și după împlinirea idealului național din 1918. În acea atmosferă de speranță și responsabilitate civică, zilele de 9 și 10 martie 1922 au adus alegerile pentru Senatul României, un moment important pentru viața politică a tânărului stat reîntregit.

În orașul Carei, din județul Satu Mare, campania electorală a fost una intensă, reflectând tensiunile și aspirațiile societății românești din acea perioadă. Ca și în multe alte circumscripții din țară, procesul electoral a fost marcat de numeroase contestații și respingeri de candidaturi. Una dintre cele mai discutate decizii a fost respingerea candidaturii lui Ioan Secheli, fapt care a schimbat echilibrul competiției politice din zonă.

Astfel, în cursa electorală au rămas doi candidați reprezentativi pentru direcțiile politice ale vremii: candidatul guvernamental Robert Hamon și protopopul Gheorghe Mureșan, reprezentantul Partidul Național al Românilor din Transilvania. Confruntarea dintre cei doi nu a fost doar o simplă competiție electorală, ci o expresie a dezbaterilor politice și a dorinței românilor ardeleni de a-și face auzită vocea în Parlamentul României.

Pentru locuitorii din Carei și din satele din jur, alegerile au fost mai mult decât un act administrativ. Ele reprezentau dovada că, după decenii de dominație străină, românii își puteau decide singuri viitorul. Fiecare vot exprimat în acele zile purta cu el speranța unei Românii mai drepte, mai unite și mai prospere.

Prezența în cursă a protopopului Gheorghe Mureșan era simbolică pentru comunitatea românească. Biserica și liderii spirituali ai românilor din Transilvania jucaseră un rol crucial în păstrarea identității naționale în anii grei ai trecutului. De cealaltă parte, candidatul guvernamental Robert Hamon reprezenta continuitatea autorității statului român și dorința de stabilitate politică.

Evenimentele din 9 martie 1922 la Carei ilustrează vitalitatea vieții politice românești din perioada interbelică. Într-o Românie abia reîntregită, fiecare circumscripție electorală devenea un loc unde se conturau idei, se confruntau viziuni și se decidea direcția națiunii.

Privind astăzi înapoi la acele momente, putem vedea în ele nu doar o simplă competiție electorală, ci o expresie a maturizării democratice a României. În inimile oamenilor din Carei, primăvara anului 1922 a fost o primăvară a responsabilității civice și a credinței că destinul țării stă în mâinile propriilor cetățeni.

Astfel, istoria locală a orașului Carei se împletește cu istoria mare a României, amintindu-ne că fiecare vot, fiecare candidat și fiecare dezbatere contribuie la construcția unei națiuni demne și unite.

Articolul 9 Martie 1922 – În circumscripţia Careii Mari a fost respinsă candidatura lui Ioan Secheli, rămânând în cursa electorală candidatul guvernamental Robert Hamon și protopopul Gheorghe Mureșan, candidatul P.N.R apare prima dată în Glasul.info.

Legislaţia adoptată de regimul dualist privind interzicerea limbii române în şcolile confesionale, cum a fost de pildă Legea Trefort din 1879, a atras protestul hotărît al intelectualităţii române sătmărene în perioada imediat următoare apariţiei acestei legi.

Astfel, Alimpiu Barbulovici din Şimleu, într-o scrisoare adresată lui Vasile Pătcaşiu din Hotoan, la 3 februarie 1879, cere ca „inteligenţa română din Transilvania să dea semnalul acţiunii solidare spre salvarea limbii noastre naţionale”.

3 februarie 1879 – Strigăt pentru limba română. Vasile Pătcașiu și demnitatea românească din Sătmar

La 3 februarie 1879, în Transilvania aflată sub regimul dualist austro-ungar, s-a rostit unul dintre acele adevăruri care nu îmbătrânesc niciodată: o națiune trăiește prin limba ei. Legislația adoptată de autoritățile ungare, menită să interzică limba română în școlile confesionale, simbolizată de Legea Trefort din 1879, a reprezentat un atac direct asupra identității românești. Nu era doar o măsură administrativă, ci o încercare sistematică de deznaționalizare, de smulgere a rădăcinilor culturale ale românilor din Ardeal.

Răspunsul nu a întârziat. Intelectualitatea românească sătmăreană s-a ridicat cu hotărâre, conștientă că tăcerea ar fi echivalat cu acceptarea dispariției. În acest context se înscrie scrisoarea trimisă la 3 februarie 1879 de Alimpiu Barbulovici din Șimleu către preotul Vasile Pătcașiu din Hotoan, un document de conștiință națională, în care se cerea limpede ca „inteligența română din Transilvania să dea semnalul acțiunii solidare spre salvarea limbii noastre naționale”. Era un apel la unitate, la responsabilitate și la curaj.

Destinatarul acestui apel, Vasile Pătcașiu (1844–5 aprilie 1932), nu era un simplu martor al vremurilor, ci unul dintre cei mai respectați și activi luptători pentru drepturile politice, culturale și naționale ale românilor sătmăreni. Născut într-o familie de țărani români din Portița, fiu al lui Ioan Pătcașiu și al Floarei Mesaroșiu, el și-a clădit prin muncă și vocație drumul spre slujirea neamului. Școala primară în satul natal și la Carei, liceul la Beiuș, teologia la Gherla, toate l-au format nu doar ca preot, ci ca intelectual român deplin conștient de misiunea sa istorică.

Ca preot greco-catolic în Hotoan, protopop paroh și arhidiacon onorific, Vasile Pătcașiu a înțeles că altarul și catedra sunt bastioane ale identității naționale. Biserica și școala confesională erau ultimele redute în care limba română se putea păstra vie, iar apărarea lor devenea o datorie sacră. Nu întâmplător autoritățile ungurești l-au perceput ca pe unul dintre liderii mișcării naționale din zona Satu Mare.

Implicarea sa nu s-a limitat la reacția din 1879. De-a lungul deceniilor, Vasile Pătcașiu s-a aflat în prima linie a luptei naționale. A fost delegat al Cercului electoral al Tășnadului la Conferința generală de la Sibiu din 1892, alături de Andrei Cosma, primind din partea alegătorilor „plenipotență” deplină, cu obligația de a respecta și apăra hotărârile națiunii române. A participat la banchetele și întrunirile unde se rosteau toasturi nu pentru putere, ci pentru dreptate, alături de figuri precum Constantin Lucaciu și Antoniu Băliban.

Ca intelectual și cronicar al Hotoanului, Pătcașiu a lăsat și mărturii scrise de mare valoare. În 1889, la moartea lui Mihai Eminescu, el consemna cu durere și respect pierderea „ilustrului poet” care a dat o nouă direcție poeziei românești,un semn că lupta pentru limbă era, în egală măsură, o luptă pentru cultură și spirit.

Firește, drumul său s-a intersectat cu marile momente ale istoriei românești. A fost apropiat al lui Vasile Lucaciu și participant la mișcarea Memorandumului, contribuind la discuțiile purtate pentru definitivarea documentului ce urma să fie înaintat împăratului de la Viena. Iar în 1918, ca delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, a mers să susțină cu fapta și cuvântul Unirea Transilvaniei cu România. Un an mai târziu, la 25 mai 1919, în fruntea corului sătesc, i-a întâmpinat la Carei pe regele Ferdinand și regina Maria,un gest simbolic, care lega lupta de decenii pentru drepturi de împlinirea idealului național.

Evenimentul de la 3 februarie 1879 rămâne, astfel, mai mult decât o dată din calendar. El este expresia unei rezistențe conștiente, iar figura lui Vasile Pătcașiu întruchipează tipul de preot-patriot care a știut să unească credința, cultura și lupta națională. Prin oameni ca el, limba română nu a fost redusă la tăcere, iar românii din Sătmar și din întreaga Transilvanie au rămas ceea ce erau: un neam viu, demn și hotărât să-și apere identitatea.

Articolul 3 Februarie 1879 – Începe lupta românilor sătmăreni împotriva legislației austro-ungare care interzicea limba română în şcolile confesionale apare prima dată în Glasul.info.

Ronaldo Balog are doar 7 ani dar deja este un fenomen al șahului, sportul minții. Micul sătmărean evoluează pe an ce trece ajungând să dețină titlul de campion național la categoria lui de vârstă.

Este legitimat la LPS Satu Mare de când avea 4 ani și 4 luni dar și la Clubul Noul Regat Crisade Pitesti .

Recent, s-a încheiat la Covasna Campionatul național de șah. La acest prestigios campionat de șah desfășurat în memoria reginei  românesc, marea maestră internațională Elisabeta Polihroniade,  Clubul de Șah NOUL REGAT Pitești a participat la toate categoriile cu elevi crescuți și pregătiți numai de antrenorii clubului și au reușit să obțină rezultate excelente: aur, argint și bronz la nivel național.

Printre ei s-a aflat și juniorul nostru sătmărean, Roni Balog, cel mai bun junior din Europa și locul 9 mondial la vârsta de 7 ani pe care îi va împlini pe 27 noiembrie. La competiția de la Covasna a cucerit medalia de aur fără nicio înfrângere.

Felicitări Ronaldo Balog! Felicitări antrenorilor dar și părinților!

Sursa: Buletin de Carei

Articolul Juniorul sătmărean care la 7 ani e cel mai bun șahist din Europa și campion național apare prima dată în Glasul.info.

Pe 20 Agust 1912 la Odărău (azi Odoreu), Satu Mare, solgăbiraul ungur împrăștie cu jandarmii unguri o mare adunare poporană. Motivul: oratorii vorbeau românește și el nu înțelegea limba.

Într-o zi fierbinte de vară, la 20 august 1912, în satul Odoreu din județul Satu Mare, s-a adunat poporul românesc la o mare adunare obștească. Țăranii și intelectualii satului și ai împrejurimilor s-au strâns, animați de dorința firească de a se rosti în limba strămoșească și de a-și apăra drepturile în fața vitregiilor vremii.

Dar adunarea n-a fost lăsată să se desfășoare în pace. Solgăbiraul, reprezentantul autorității comitatense, a poruncit jandarmilor să împrăștie mulțimea, motivând că oratorii vorbeau… românește. O absurditate strigătoare la cer: pentru faptul că nu înțelegea limba poporului din mijlocul căruia își exercita puterea, el a socotit de cuviință să oprească libertatea cuvântului și să lovească în sufletul națiunii.

Românii din Odoreu au trăit atunci încă o umilință dintre multele pe care le-a îndurat neamul sub regimul străin. Limba noastră, rodul istoriei și al jertfelor, fusese socotită o vină. Ceea ce pentru țăranul român era firesc, să își audă oratorii în graiul părintesc pentru stăpânire a devenit pricină de prigoană.

Împrăștierea adunării din 20 august 1912 nu a fost însă doar un simplu incident local. Ea a arătat cât de adâncă era frica autorităților în fața unității românești. Zecile de țărani veniți cu nădejde să-și audă fruntașii rostind adevăruri despre drepturi, despre limbă și școală românească, au fost întâmpinați cu baioneta și cu brutalitatea jandarmului.

Totuși, acea zi a rămas în memoria satului ca un semn al rezistenței. Oricât au încercat unii să amuțească glasul românesc, el a răsunat mai puternic. Din asemenea momente de suferință s-a adunat puterea care avea să ducă la Marea Unire din 1918. Fiecare adunare risipită cu forța, fiecare cuvânt românesc oprit cu amenințarea puștii, fiecare umilință îndurată de poporul din Sătmar a devenit un pas spre libertate.

Astăzi, amintindu-ne de 20 august 1912, ne închinăm memoriei celor care au avut curajul să stea drepți pentru limba și drepturile lor. Odoreul a fost atunci o rană deschisă, dar și o lecție de demnitate. În fața străinului care nu înțelegea și nu voia să înțeleagă graiul românesc, satul românesc a arătat că nu poate fi clintit din rădăcinile sale.

Istoria nu uită. Poporul care își apără limba și drepturile nu poate fi înfrânt.

Articolul 20 august 1912 – Odoreu: Glasul românesc al mulțimii amuțit cu jandarmii unguri apare prima dată în Glasul.info.

Pe 20 august 1907 pãrintele Lazăr Iernea a fost amendat cu 100 coroane pentru cã a îndemnat poporenii din Ciumești sã ținã la limba lor româneascã.

Lazăr Iernea (n. Sintea (azi în județul Arad) 18 martie 1844 – m. 11 septembrie 1909, Ciumești, Satu Mare) a fost un preot patriot român din zona Satu Mare, prigonit de către unguri pentru că apăra limba română și drepturile identitare și naționale ale românilor, ctitorul bisericilor din Bicãu și Iegheriște. A fost supranumit santinelă a românismului în părțile sătmărene.

În zorii veacului al XX-lea, când românii din Transilvania și din nord vestul României de azi erau supuși presiunilor sistematice de maghiarizare, un preot din Ciumești, județul Satu Mare, s-a ridicat ca un adevărat apărător al credinței și al neamului său. Numele său era Lazăr Iernea, născut la 18 martie 1844 în satul Sintea din județul Arad, un om al Bisericii dar și al națiunii, care și-a pus toată viața în slujba limbii și a demnității românești.

La 20 august 1907, părintele Iernea a fost amendat cu suma de 100 de coroane de către autoritățile maghiare pentru „vina” de a-și fi îndemnat enoriașii din Ciumești „să țină la limba lor românească”.

Într-o epocă în care stăpânirea străină încerca să șteargă orice urmă a identității românești prin școală, administrație și chiar în biserică, glasul acestui protopop era un adevărat strigăt de veghe. Faptul că a fost pedepsit arată nu slăbiciunea lui, ci tăria cu care își îndeplinea misiunea: aceea de a rămâne santinelă a românismului în părțile sătmărene.

Însă faptele sale de jertfă nu s-au oprit aici. Încă din 1885, în cadrul adunării generale a ASTREI, părintele Iernea a votat împotriva introducerii unui impozit menit să finanțeze învățarea obligatorie a limbii maghiare. În 1896, episcopul Mihail Pavel l-a numit protopop onorar și asesor consistorial, recunoscând în el un om de neclintit în zelul său preoțesc și național.

În 1903, a mers împreună cu alți preoți sătmăreni la Lugoj pentru a-l saluta pe noul episcop de Oradea, dr. Radu, semn al solidarității și unității clerului românesc din Transilvania. Tot în același an, la 3/16 septembrie, a fost interogat de Tribunalul din Satu Mare, împreună cu 32 de săteni, pentru că îi încuraja pe români să nu se plece poruncii de a-și lepăda limba strămoșească.

Ctitor al bisericilor din Bicǎu și Iegheriște, părintele Lazăr Iernea nu a fost doar un preot, ci un adevărat apărător al neamului său. Moartea sa, la 11 septembrie 1909, la Ciumești, a lăsat în urmă nu doar zidiri de piatră, ci și o zidire sufletească trainică, întărită prin pilda curajului și a dăruirii pentru românism.

Astfel, ziua de 20 august 1907 rămâne o filă de jertfă în istoria noastră, când un slujitor al altarului a fost pedepsit pentru că a spus ceea ce fiecare român știa în adâncul inimii sale: că limba românească este sufletul neamului și că a o apăra înseamnă a apăra însăși ființa noastră națională.

Astăzi, la peste un veac de la acel incident, numele lui Lazăr Iernea merită a fi rostit cu cinste, alături de toți acei preoți și cărturari care, prin credință și prin cuvânt, au ținut aprinsă flacăra românismului în vremuri de grea încercare.

Articolul 20 august 1907 – Părintele Lazăr Iernea, „santinelă a românismului” din Sătmar, amendat pentru apărarea limbii române apare prima dată în Glasul.info.

Miile de români sătmăreni care sunt  scriptic beneficiari ai Legii 154/2021 au avut un licăr de speranță în data de 27 ianuarie 2024 atunci când deputatul Govor și premierul Ciolacu promiteau marea cu sarea și spuneau că e chestiune de zile sau săptămâni până la eliminarea discriminării la care sunt supuși.

Praful și pulberea s-a ales de toate speranțele miilor de români sătmăreni! Pentru că Govor a trecut ca un tăvălug peste drepturile românilor beneficiari scriptic ai Legii 154/2021.

Ajuns deputat, Govor a mai bătut un cui în sicriul în care zace LEGEA 154/2021 și a votat cu mâna  lui ÎMPOTRIVA aplicării legii 154/2021 din 1 ianuarie 2025!

Se destrăbălează pe toate canalele media cu realizări ce nu țin de munca lui și care realizări nu sunt  în locurile de strictă necesitate! Satul Hotoan din comuna Căuaș,  satul Istrău  sau Sânmiclăuș sunt doar câteva exemple de abandon total din partea autorităților PSD-UDMR.

PROMISIUNI NEONORATE  FAȚĂ DE MII DE SĂTMĂRENI SUNT REALIZĂRILE DEPUTATULUI GOVOR MIRCSEA!

MIILE DE SĂTMĂRENI AFECTAȚI DE DISCRIMINARE PRIN NEAPLICAREA LEGII 154/2021  SUNT  TRECUȚI DE PRIMA ȘI A DOUA TINEREȚE.

AȘTEPTAȚI SĂ SCĂPAȚI DE EI PE CALE NATURALĂ SAU PUR ȘI SIMPLU SFIDAȚI TOT CE NU ȚINE DE POLITIC?

NU UITAȚI CĂ CIOLACU A PIERDUT ACCEDEREA ÎN TURUL DOI DATORITĂ LIPSEI VOTURILOR URMAȘILOR ROMÂNILOR PERSECUTAȚI ETNIC ȘI EXPULZAȚI ÎN 1940!

ROMÂNII ȘTIU CĂ ULCIORUL NU MERGE DE MULTE ORI LA APĂ!

NU VĂ MAI BATEȚI JOC  DE ROMÂNII URMAȘI AI CELOR PERSECUTAȚI ETNIC ÎN 1940 PENTRU CĂ NIMIC NU RĂMÂNE NECONTABILIZAT!

CENZURA ȘI BLOCAREA CONTURILOR E…DEGEABA, adevărul iese mereu la lumină IAR NOI, URMAȘII ROMÂNILOR PERSECUTAȚI ETNIC ȘI EXPULZAȚI ÎN 1940 suntem semințe!

Nu pierim niciodată ci vă vom bântui și vom fi coșmarul vostru!

DANIELA CIUTĂ,

URMAȘ DE ROMÂN PERSECUTAT ETNIC ȘI EXPULZAT ÎN 1940

Preluare Buletin de Carei

Articolul Deputatul Govor Mircea sau imaginea ipocriziei, a promisiunilor neonorate apare prima dată în Glasul.info.

Despre martiriul preotului Isidor Silaghi aflăm din Raportul lui Pamfil Ossian, paroh-protopop unit din satul Roşiori, comuna Valea Vinului, judeţul Satu Mare, raport cerut, de Ioan Georgescu “secretar general al Comitetului de organizare a serbărilor Unirii”, prin adresa nr. 41/23 martie 1929.

Isidor Silaghi scris și Izidor Silaghi (n. 28 Ianuarie 1878 în Giungiu, jud. Satu Mare – d. 19 Februarie 1919 la Bicău, jud. Satu Mare) a fost un preot martir român, ucis de către unguri în anul 1919 “pentru că a colectat bani pentru un steag românesc”. Ucigașii preotului Izidor Silaghi făceau parte din așa numitul “Detașament Varga”, o grupare care teroriza românii din Nord Vestul României.

Isidor Silaghi s-a născut în 28 Ianuarie 1878 în Giungiu, jud. Satu Mare în familia cantorului-învăţător învăţător, Vasile Silaghi şi a Mariei Botoş și a murit la 19 Februarie 1919 la Bicău, jud. Satu Mare. A fost îngropat în data de 31 mai 1919 în cimitirul din localitatea Seini.

Preotul Isidor Silaghi a fost arestat la 18 februarie 1919, “de o patrulă bolşevică sub comanda plutonierului Rapolti” , “originar din Berchez comună maghiară plasa Şomcuta jud. Satu Mare”. Stâlcind în bătăi pe săteni, plutonierul ungur Rapolti stoarce învățătorului Ștefan Chindriș din această comună un fals proces-verbal, semnat și de unii săteni terorizați, că preotul Silaghi ar fi jurat pe ostașii legiunii de acolo «pe România Mare și pe Regele Ferdinand». Preotul Silaghi este “închis într-un subteran (beci n.n.) a casei lui Ujfalusy Miklos, mare proprietar în Pomi”, unde-l “păzeau mai mulţi soldaţi cari îl batjocoreau şi maltractau. Unul dintre ei pierzându-şi paciinţa a provocat pe tovarăşii săi să-l asasineze zicând (Să lovim în cap pe acest popă valah!) la care a replicat părintele în cuvintele « Nu sunt câine să mă omorâți așa! ».

Pe 19 Februarie 1919 trei bolșevici unguri aduc pe preotul Silaghi, îl bat cumplit, apoi trec râul. Părintele ar fi dorit să spună ceva podarului. Acesta n’a avut curajul să se apropie de el să-i spună ceva la ureche. Abiă s-a întors podarul pe malul stâng și după 20 minute aude o puternică detunătură de armă. Bolșevicii se reîntorc fără de preot. Ei au fost ucigașii. Preotul Isidor Silgahi a fost ucis noaptea, după ce a fost bătut și batjocorit “pentru că a colectat bani pentru un steag românesc”.

“Soţia lui Isidor Silaghi crezând că soţul ei încă e în viaţă a cutreierat oraşele Satu Mare, Debreţin, Arad, Seghedin, pretutindeni cerându-l şi cerând intervenţia autorităţilor dar nimeni nu i-a comunicat cazul până a fost găsit şi cunoscut cadavrul. A fost îngropat în data de 31 mai 1919 în cimitirul din localitatea Seini.

Potrivit unor documente maghiare, ucigașii preotului martir Izidor Silaghi, atât plutonierul Rapolti cât și alți doi membri ai Armatei Roșii, care fuseseră deja condamnați pentru furt și tâlhărie de tribunalul militar comunist, dar și pentru că l-au ucis pe Izidor Silaghi, un preot român din Papbiko, au fost executați în dimineaţa zilei de 20 aprilie 1919, în curtea cazărmii armatei pentru complicitate la uciderea lui.

În Seini, jud Maramureș, la ieșirea spre localitatea Apa din jud Satu Mare, în zona numită “La Cruce” există o cruce de piatră care are rol și de monument memorial pentru preotul martir Izidor/Isidor Silaghi din satul Bicău, comuna Pomi, județul Satu Mare.

Pe două plăci de marmură sunt inscripționate următoarele cuvinte “Aci se odihneşte Izidor Silaghi paroh de Popbicău trădat inimicului în 19 februarie 1919 şi repus (răpus n.n.) nevinovat în anul 40 al etăţii. În veci pomenirea lui. O-a ridicat nemângâiata soţie”; (placa de nord) şi “Acest monument este totodată și cruce a temeteriului, – şi ca atare – pus sub scutul bisericii” (placa de la sud)’.

Articolul 23 Martie 1929 – Despre martiriul preotului Isidor Silaghi aflăm din Raportul lui Pamfil Ossian, paroh-protopop unit din satul Roşiori, comuna Valea Vinului, judeţul Satu Mare apare prima dată în Glasul.info.

Aflând de intenția guvernului de a numi prefect ungur la Satu Mare, cu mic cu mare românii au început să protesteze și s-a născut o adevărată mișcare de protest împotriva acestei intenții a guvernului, românii aducând ca argumente că Satu Mare este un  județ cu populație românească majoritară și că au nevoie de un român care să le apere interesele.

“VREM PREFECT ROMÂN la SATU MARE!

Județul Satu Mare este un județ cu populație românească majoritară. Județul Satu Mare are deja  la conducerea Consiliului Județean un udemerist. Respectați populația românească și nu ,,vindeți,, județul unui ONG constituit pe criterii etnice cum este UDMR. Adică românii să nu aibă niciun reprezentant la conducerea județului?!

UDMR nu este partid politic pentru că nu recunoaște primul articol din Constituție!

Românii din județul Satu Mare sunt discriminați față de minoritatea maghiară!

Cum vă permiteți să cedați toată conducerea unui județ de graniță unui ONG constituit pe criterii etnice?

Liderii coaliției de guvernare au ajuns la un consens în privința repartizării funcțiilor de prefect în județele țării. Principiul de bază care a stat la baza acestor negocieri a fost corelarea conducerii Consiliilor Județene cu atribuirea funcției de prefect. Adică să se fure în familie!

Așa că fiecare partid care controlează un consiliu județean a primit dreptul de a nominaliza prefectul în județul respectiv.

UDMR NU ESTE PARTID POLITIC PENTRU CĂ NU VREA SĂ RECUNOASCĂ ARTICOLUL 1  DIN CONSTITUȚIA ROMÂNIEI!

Prefectul UDMR din Satu Mare, Altfatter Tamas,  a fost singurul prefect care nu a primit delegația urmașilor românilor persecutați etnic și expulzați în 1940 de către ocupantul Ungaria hortystă! La vremea respectivă motivația sa a fost că doar cei vaccinați se pot întâlni cu el. Uite că românii nu au cedat și nu și-au făcut certificatul verde atât de iubit de Altfatter.

VREM PREFECT ROMÂN LA SATU MARE!

Buletin de Carei,

portal românesc de știri din Carei, de 20 de ani în slujba careienilor”, a scris Buletin de Carei

Articolul Vrem prefect român la Satu Mare,  județ cu populație românească majoritară! apare prima dată în Glasul.info.

La data de 30 noiembrie 2023 se dezvelea la Satu Mare statuia revoluționarului Petoffi Sandor cu sabia în poziție de luptă, doar în acordurile imnului Ungariei fără ca Prefectura Satu Mare să ia atitudine.

Astăzi, 24 ianuarie 2025, de Ziua Unirii Principatelor Române, la Satu Mare, în România, nu s-a intonat Imnul de Stat. Din filmări reiese că organizarea a aparținut  garnizoanei militare Tisa din Satu Mare, comandant lt.col. Adrian Mureșan care e și șeful Centrului Militar. O gafă cu totul și cu totul impardonabilă. Prefectul Ioan Tibil a fost prezent la manifestarea din fața bustului lui Alexandru Ioan Cuza  și nu a schițat niciun gest de corectare a gafei organizatorilor. Adică a demonstrat că nu are nimic de-a face cu Imnul de Stat , cu ignorarea lui la  o sărbătoare națională. Pentru cine prestezi de fapt domnule Ioan Tibil? Nici comandantul garnizoanei Tisa nu a avut nicio reacție față de lipsa Imnului Național la Satu Mare la manifestările dedicate Zilei Unirii Principatelor.

Prefectura Satu Mare nu a emis până la această oră niciun comunicat. Aici se ajunge când criteriul politic  e cel care stă la baza numirilor în astfel de funcții de conducere.

Felicitări cadrelor militare în rezervă care nu s-au prins în hora de la manifestarea unde Imnul Național a lipsit cu desăvârșire!

Buletin de Carei

Articolul Imnul Național a fost uitat de organizatori la Satu Mare de Ziua Unirii Principatelor Române apare prima dată în Glasul.info.