Articol de Florin Dobrescu

S-au împlinit zilele acestea 5 ani de la infamul act de demitere din funcția de subsecretar de stat a domnului Octav Bjoza.

M-am gândit să fac publice câteva aspecte, considerând că fiecare din noi suntem datori a consemna amintiri care, laolaltă, vor alcătui istoria pestilențialei clise morale din viața publică a acestor ani. Faptele trebuie cunoscute, căci altfel se pierd în neantul ce ne înghite hulpav zilele și anii, iar golurile rămase în istoria recentă nu vor folosi decât acelorași depravați, care o vor scrie dupa cum le convine.                    

În plus, am o datorie morală față de domnul Octav Bjoza, întrucât – trebuie să o spun deschis – în mare parte a plătit și pentru mine și pentru instituția pe care o reprezint, Fundația Ion Gavrilă Ogoranu.

Comunicatul din 12 martie 2021: un gest de demnitate

Puțini cunosc motivele reale pentru care Octav Bjoza a fost demis de primul-ministru liberal Câțu, într-o manieră în care nu se procedează nici cu o femeie de serviciu, și nici faptul că în spatele deciziei, forțată de mult prea influentul la acel moment Andrei Muraru, stăteau ani de zile de presiuni făcute asupra președintelui AFDPR. 

Oficial se știe doar că subsecretarul de stat Octav Bjoza a fost demis ca urmare a unui comunicat transmis presei la 12 martie 2021, în care – în numele AFDPR – își exprima revolta pentru modul în care parlamentarii înțelegeau să trateze problema discriminării urmașilor foștilor deținuți politic pe mai multe criterii, între care apartenența ideologică a părinților lor.  Octav Bjoza se afla încă din anul anterior într-un acut conflict cu deputatul Silviu Vexler, inițiatorul unei prevederi legislative ce discrimina urmașii unei largi categorii de luptători anticomuniști, respectiv pe copiii celor menționați în arhivele Securității ca fiind „legionari”.

În comunicatul cu pricina, referindu-se la împărțirea luptătorilor anticomuniști pe crtierii ideologice, Octav Bjoza anunțase că “nu acceptăm falsificarea încă o dată a istoriei recente a României (pentru prima, a se vedea Mihai Roller)” și readusese în prim plan preponderența elementelor de etnie evreiască în conducerea structurilor represive ale regimului comunist de după ocuparea țării de către sovietici: “Chiar vreți să vă amintim cine au fost primii trei șefi ai Securității Poporului, care au săvârșit cele mai abominabile crime din lumea comunistă europeană, lucru recunoscut și de marele disident rus Aleksandr Soljenițîn?!? Poate că da: Alexandru Nicolschi, Mișu Dulgheru și Tudor Sepeanu!” El recursese la o comparație în oglindă cu cazul urmașilor de legionari, arătând că, de asemenea, nici toți cei 3-4 milioane de membri ai fostului Partid Comunist Român, împreună cu familiile lor, nu puteai fi făcuți răspunzători pentru crimele săvârșite de conducerea regimului respectiv. Și încheia, în cel mai echilibrat mod, cu un apel la mult dorita reconciliere în fața Istoriei: “Acum, după 80 de ani, să nu ne mai lăsăm bântuiți de stafiile acestora și împreună, indiferent de etnie, culte sau politici, să veghem ca astfel de fapte să nu se mai petreacă în această țară! A răsuci la nesfârșit cuțitul într-o rană demult cicatrizată înseamnă că nu facem decât să întreținem o stare de tensiune nemeritată de nimeni!”.

Din păcate, destinatarii acestui mesaj oficial nu au înțeles sensul demersului lui Octav Bjoza, dovedind ei înșiși un radicalism și o intoleranță specifică spiritelor totalitare. Muraru și premierul Câțu l-au acuzat că ar fi pus în seama comunității evreiești vina pentru instaurarea comunismului în România. Mai mult, noua inchiziție a gândirii avea să amendeze dur considerațiile prin care Bjoza pusese în discuție nu suferințele evreilor în timpul războiului, ci numărul victimelor atribuite de tezele oficiale Holocaustului. Lobby-ul rețelei de bussinesmani ai Memoriei, gen Vexler și Alexandru Florian, care cangrena atunci inclusiv capul statului, adică Președenția, prin Andrei Muraru, aveau să-l execute în cele din urmă pe liderul AFDPR. Acesta a fost demis la 16 martie 2021, printr-o decizie emisă de primul ministru, “ noaptea, ca hoții”.

Presiuni asupra lui Octav Bjoza

Ceea ce nu s-a știut până acum și consider că trebuie spus fără menajamente, este faptul că, imediat după accederea la Cotroceni a lui Klaus Iohannis, perioadă în care Andrei Muraru, ajuns consilier prezidențial și, practic, trăgător-șef de sfori în politica românească (oricum, Iohannis era mai mult un decor în politica românească), asupra lui Octav Bjoza s-au exercitat repetate presiuni vizând conduita lui în raport cu memoria luptei anticomuniste și, concret, cu anumite persoane fizice și juridice.

Dar să ne întoarcem la sfârșitul lui 2014, când – sfătuit de Muraru – proaspătul președinte îl decora de liderul AFDPR, ca un semn de considerație al statului român pentru suferințele deținuților politici din perioada 1945-1989, dar și ca lovitură de imagine cu care care adormitul din frumoasa pădure Cotroceni să-și inaugureze mandatul. Deși profesia de bază a lui Andrei Muraru este – o spun fără menajamente – aceea de “holocaustolog”, el ocupase un timp scaunul de șef al IICCMER, încercând să acapareze zona cercetării comunismului și crimelor acestuia. A urmat reacția unei fosile a comunsimului românesc, care și ea mâncase o pâine bună de pe urma studiului comunismului pe vremea lui Băsescu. Vladimir Tismăneanu l-a atacat la baionetă pe rivalul său Muraru pentru că sfătuise președenția să decoreze un deținut politic pe care îl acuza de simpatii legionare și de legături apropriate cu Florin Dobrescu și Fundația Ion Gavrilă Ogoranu. Nu a fost greu să fie găsite pe internet participările liderului AFDPR la numeroase manifestări memoriale dedicate unor eroi ai rezistenței proveniți din mediile legionare sau evocarea apreciativă a unora dintre aceștia, față de care dezvoltase o adevărată admirație în timpul detenției (fenomen deseori întâlnit în memoriile multor deținuți politici, inclusiv la Nicolae Steinhardt). 

În mai anul următor, Octav Bjoza era din nou ținta unui atac, de astă dată din partea Institutului Elie Wiesel – prin Alexandru Florian, și Centrului pentru Monitorizarea Antisemitismului – prin Maximilian Katz. Motivul: participarea sa alături de Lucia Hossu Longin și subsemnatul (taxat de cei doi, drept “neofascist”), la o manifestare dedicată lui Ion Gavrilă Ogoranu, organizată de fundația omonimă la Muzeul de Istorie a Bucureștiului. Cele două oficine acuzau că un membru al guvernului român (Bjoza era subsecretar de stat) ar fi participat la o manifestare catalogată de cele două oficine drept “legionară” (evident, un fals: în realitate fusese o manifestare memorial-istorică, fără tentă ideologică). Consecințele scandalului, intens mediatizat, aveau să se abată nu doar

asupra bietului șef al foștilor deținuți politici. Până și funcționarii Muzeului de Istorie al Capitalei aveau să fie puși să dea cu subsemnatul. Iar intervenția slugarnică a primarului general de atunci, Sorin Oprescu, s-a soldat literalmente cu interdicția, atât a Fundației Ogoranu, cât și a mea, ca persoană fizică, de a mai închiria sala instituției în scopul desfășurării oricărui fel de evenimente (nici în ziua de azi nu suntem primiți în acea instituție – pentru a înțelege ce fel de “democrație” există în România!). Puțin a lipsit ca presiunile exercitate de puternicul lobby evreiesc, pentru demiterea lui Octav Bjoza din funcția de subsecretar de stat, să nu dea rezultate, și doar intervenția fostului președinte al României, domnul Emil Constantinescu (e notorie relația domniei sale de prietenie și colaborare cu Bjoza), la premierul Victor Ponta, a făcut ca liderul AFDPR să-și păstreze funcția guvernamentală.

De atunci, în repetate rânduri, atât cu ocazia întâlnirilor la recepțiile de la Palatul Cotroceni, cât și cu alte prilejuri, Andrei Muraru i-a recomandat insistent domnului Octav Bjoza distanțarea de Fundația Ion Gavrilă Ogoranu și de subsemnatul, personal. Cereri pe care, trebuie să o spun, de fiecare dată domnul Bjoza mi le-a adus la cunoștință (beneficiam de o relație apropiată cu dumnealui, aflându-ne în permanent contact). Consilierul prezidențial căuta să-l convingă pe bătrânul luptător că relația cu mine și cu fundația pe care o reprezint ar dăuna grav poziției sale publice, neuitând să-l avertizeze că, de nu va rupe aceste relații, prejudiciile nu vor întârzia să apară, el nemaiputând face nimic pentru a-l ajuta. Trebuie notat că, la început, Muraru manifesta o solicitudine aparte față de șeful AFDPR, sperând că va reuși să îl influențeze în sensul dorit de el și că va anexa imensul capital moral al foștilor deținuți politici în beneficiul administrației Iohannis și grupului său de interese. Muraru a mers până într-acolo încât a insistat ca Octav Bjoza să nu mai participle la comemorarea anuală a rezistenței anticomuniste făgărășene de la Sâmbăta de Sus, ba chiar a cerut ca acesta să organizeze, sub egida Secretaruatului de stat și AFDPR, în același loc, o comemorare paralelă, la o altă dată.

Evident, domnul Octav Bjoza a respins constant aceste solicitări, exprimând poziția principială pe care, ca șef al AFDPR și subsecretar de stat, a adoptat-o, fără excepție: ținând cont că Rezistența anticomunistă a fost unică, indivizibilă pe criterii politice sau doctrinare, domnia sa a considerat firească păstrarea echidistantă a relațiilor cu urmașii TUTUROR grupărilor implicate în Rezistență, indiferent de proveniența politică a combatanților respectivi, și menținerea unor reșații normale cu toate organizațiile, fără dicriminare. Nu puțini au fost aceia care, aflați ori ajunși în posturi înalte, au preferat să nu mă mai cunoască atunci când conjuncturi ale mizerabilei politici bucureștene m-au transformat în țintă a denigrărilor sau măsurilor punitive. Octav Bjoza nu a înțeles să se comporte așa. Domnia sa a refuzat constant să întrerupă relația cu noi, conștient fiind că aceasta îi vulnerabiliza poziția oficială.

Ceea ce nu știau cercurile de interese din spatele lui Muraru, este că, după 1990, în cadrul filialei Brașov a AFDPR, Octav Bjoza avusese o relație aparte cu veterani ai luptei de rezistență anticomunistă, precum Neculae Purcărea, dr. Teofil Mija, Nicu Păun, Ion Agapie, Alexandru Salcă, Petre Baicu. Virgil Mateiaș și alții, care îi fuseseră adevărați mentori și îl susținuseră în poziția de șef al filialei județene. Inclusiv cu Ion Gavrilă Ogoranu avusese o relație foarte apropiată.

Două lumi față în față: urmașul unui stalinist și luptătorul anticomunist

Pentru a înțelege cum era perceput și tratat Octav Bjoza de o anumită parte a politrucilor din sistemul statului român,dar și de unde veneau ideile lui Muraru, am să povestesc o întâmplare tot din mai 2015.

Era sâmbătă, 9 mai, și am fost sunat de dl Octav Bjoza. Tocmai plecase de la recepția organizată de președintele Klaus Iohannis de ziua Europei, și era sufocat de indignare. Îmi spunea că nu i se mai întâmplase așa ceva până atunci. Profitând de eveniment, încercase să lege o discuție cu directorul Institutului Holocaustului, prezent la fața locului, convins fiind că dialogul este întotdeauna o cale de aplanare și soluționare a tensiunilor și adversităților. Dorindu-și stingerea acestui absurd război al Memoriei, voia demult să găsească prilejul deschiderii unei căi de comunicare cu atât de vehementul Alexandru Florian. Acesta însă, atunci când a fost abordat, i-a întors literalmente spatele bătrânului luptător. Dincolo de inadmisibilul comportament, având în vedere diferența de vârstă dintre cei doi și cadrul în care se desfășura scena, gestul constituia o ofensă pentru însăși comunitatea foștilor deținuți politici, pe care Bjoza o reprezenta în calitatea sa oficială. Consternat și jignit, acesta a insistat, dar a primit, peste umăr, acest răspuns de la Florian: “Cu dumneata nu stau de vorbă, fiindcă  dai girul moral fasciștilor.” El a răspuns nedumeririi liderului AFDPR, explicându-i că, apărând în public alături de Florin Dobrescu, participând la manifestări organizate de acesta și Fundația Ogoranu, acordă acestora girul său moral și îi legitimează.

Și astăzi, mărturisesc, după 11 ani, încerc aceeași stupoare în fața unei atare logici… Ca să nu mai vorbesc de ipostaza revoltătoare a batjocurii arătate de urmașul unui stalinist, față de un luptător anticomunist, la 26 de ani de la Revoluție.

Suferința nu are culoare politică. Păcatul mutilării istoriei Rezistenței românești

Octav Bjoza considera că suferința nu are culoare politică și credea cu tărie într-un principiu promovat de generațiile care după 1990 au condus AFDPR: acela că Rezistența anticomunistă nu poate fi împărțită pe nici un fel de criterii, așa cum au dorit anumite cercuri de lobby. După cum nu se pot decupa din istoria Rezistenței românești anumite figuri de luptători, doar pentru că nu sunt agreate azi de unele zone de lobby. De altfel, statul român însuși, așa cum era firesc, a asumat acest principiu încă din 1990, când – după anumite dispute pe temă – a ales să nu discrimineze pe foștii deținuți politici proveniți din rândurile legionarilor, recunoscându-le în mod egal cu ceilalți statutul de victime ale regimului totalitar și beneficiari ai Decretului-lege 118 din 1990.

Era firesc ca amendamentul la proiectul legislativ inițiat de deputatul minorității evreiești Silviu Vexler, de a exclude de la drepturile cuvenite urmașilor deținuților politici pe copiii foștilor legionari (părinții lor beneficiind, paradoxal, de prevederile DL 118/1990!), să fie contestat vehement de dl Octav Bjoza. Toamna anului 2020 și prima parte a anului 2021 au fost cele mai solicitante pentru bătrânul luptător. El a depus eforturi supraomenești, fiind supus unei presiuni morale colosale, neacceptând în ruptul capului să se resemneze cu nedreapta situație creată de deputații minorităților naționale, cu sprijinul slugarnic al majorității covârșitoare a celorlalți parlamentari.

Poziția publică asumată la 12 martie 2021 era ultimul lucru pe care îl mai găsise de cuviință a-l face, atunci când nesimțirea instituționalizată a Parlamentului, Guvernului și Președenției își bătuse joc pur și simplu de obrazul său brăzdat de suferință. Era conștient că va fi eliminat din funcția guvernamentală, dar a ales  ridicarea la un alt nivel, de astă data public, a unui absurd război al Memoriei, un război purtat de instituțiile lașe ale statului român, umăr lângă umpăr cu cercuri de lobby toxice, împotriva celor care, după 1945, au reprezentat răscumpărarea morală a obrazului României pătat de lașități și trădări.

Execuția

Consilierul Andrei Muraru renunțase demult să mai facă presiuni asupra lui Octav Bjoza, căci renunțase la ideea de a-l acapara. Acesta îmi mărturisea că Muraru îl evita constant, ignorându-l, ori de câte ori își intersectau pașii. Așadar, nu numai că nu l-a apărat pe Bjoza de uraganul ce s-a abătut asupra lui după publicarea comunicatului. Ba chiar a cerut premierului Câțu să-l demită. Iar acesta a executat. Omul care își sacrificase tinerețea, familia, opunându-se comunismului, petrecând ani în bolgiile comuniste și-n lagărul de la Periprava, fiind ținut în lanțuri uneori, era destituit fără măcar o discuție prealabilă, fără niște explicații omenești. Avea să afle că a fost destituit, în timpul nopții, de la televizor.

Mărturisesc că, de mai multe ori pe parcursul anilor 2019 și 2020, nemulțumit de ingratitudinea statului față de memoria luptătorilor anticomuniști, dl Bjoza îmi împărtășise imensa lui silă și dorința de a demisiona, cu o explicație publică pe măsură, cerându-mi și mie părerea. De fiecare dată, am opinat că era nevoie de dânsul în acea funcție importantă și l-am îndemnat să mai rămână. În ultima vreme însă nu își mai dorea defel să rămână în funcție, în condițiile în care copiii camarazilor săi erau supuși unei asemenea nedreptăți. Considera asta un compromis. Așadar, pierderea calității de subsecretar de stat nu fusese în sine o lovitură pentru omul Bjoza. Lovitura a constituit-o modul în care a fost demis, atitudinea atâtor oameni care, brusc, nu-l mai cunoșteau, dacă nu cumva îl și huleau.

La fel de mizerabilă a fost presa mainstream. Televiziunile, care în anii anteriori se băteau pentru prezența sa în platouri, i-au ignorat reacția, nebăgându-l în seamă, dovenind încă o data că mass-media în România nu e decât un decor în mâna structurilor statului (singura excepție a fost Victor Ciutacu, acesta invitându-l în platoul postului TV, în timp ce restul tăceau asurzitor). Îmi amintesc că, imediat după demitere, am inițiat o petiție de protest față de Guvernul României, petiție la care am invitat să se ralieze (și au făcut-o!) personalități, oameni de cultură, reprezentanți ai partidelor parlamentare, foști deținuți politici și urmași ai acestora, dar și la vocea tuturor acestora, presa s-a comportat ca un zid inert al tăcerii.

Și în aceste condiții, Octav Bjoza nu a demobilizat. Și-a continuat cu aceeași dârzenie și neodihnă activitatea, muncind zi și noapte, alergând peste tot în țară și în afară, unde se cerea prezența sa, făcând demersuri la toate nivelurile oficiale. Nu a făcut cunoscut cazul în străinătate, deși AFDPR era membră INTERASSO (o federație a organizațiilor foștilor deținuți politici din toate țările comuniste, care putea da reverberații internaționale știrii că, în România, liderul luptătorilor anticomuniști era tratat în felul ăsta), pentru a nu prejudicia imaginea țării sale (eu nu aș face la fel; cred că statul acesta merită să fie prezentat peste tot în adevărata lumina a ticăloșiei instituțiilor sale…).

Toată suprasolicitarea de ani de zile, dar mai ales stresul și loviturile primite în acele ultime luni, și-au spus în cele din urmă cuvântul. În iulie 2021, în preziua congresului AFDPR, dl Octav Bjoza se prăbușea în biroul său din strada Mântuleasa, pradă unui grav accident vascular cerebral. Pe masă se afla pregătită declarația publică prin care, în numele AFDPR, urma să restituie statului român decorația primită de la președintele Iohannis, în semn de protest față de atitudinea oficialităților față de o mare parte a urmașilor foștilor deținuți politici. Un gest cutremurător care denunța, în fața Istoriei, nu doar ingratitudinea statului român postcomunist față de Rezistența anticomunistă, ci chiar revenirea la o logică a adversității între aceasta și stat. Punerea sub semnul îndoielii a realizării fireștii și mult clamatei reconcilieri naționale după 1989.

În lipsa lui Octav Bjoza, declarația nu a mai devenit însă act oficial. Nimeni nu și-a asumat adoptarea ei. Intervențiile medicale de urgență au reușit, cu greu, să-l smulgă morții, însă cu un preț uriaș în ceea privește urmările asupra sănătății.

Iată prețul plătit de un om care și-a sacrificat tinerețea în închisorile regimului comunist, și și-a dedicat anii senectuții, când alții se bucură de tihna pensiei, unei munci titanice, fără odihnă, pentru perpetuarea și cinstirea memoriei Rezistenței anticomuniste, pentru promovarea drepturilor supraviețuitorilor represiunii și urmașilor acestora. Încă o dată, ne-am reamintit de cuvintele spuse de Principesa Ileana Părintelui Arsenie Boca: “România e țara în care succesul nu are succes”…

Articolul S-a frânt, dar nu s-a îndoit. Pentru prima oară, DEZVĂLUIRI: pentru ce a plătit fostul subsecretar de stat Octav Bjoza apare prima dată în Glasul.info.

Data de 17 martie 1928 rămâne înscrisă în istoria României ca un moment de profundă vibrație națională și spirituală, în care vocea Bisericii s-a ridicat cu demnitate pentru apărarea unității sufletești a neamului. În acea zi, episcopul Roman R. Ciorogariu a deschis dezbaterile asupra Legii cultelor în Senatul României, oferind nu doar un discurs politic, ci o veritabilă lecție de patriotism, credință și responsabilitate istorică.

Într-o epocă în care România Mare își căuta echilibrul și consolidarea după realizarea idealului național, pericolul dezbinării religioase apărea ca o amenințare reală la adresa unității statului. Episcopul Ciorogariu a înțeles cu limpezime că forța unei națiuni nu stă doar în hotarele sale geografice, ci mai ales în coeziunea spirituală a poporului. De la tribuna Senatului, el a vorbit cu ardoare despre necesitatea păstrării unei identități religioase care să susțină unitatea națională, avertizând că fisurile din sufletul colectiv pot deveni răni adânci în trupul țării.

Discursurile sale nu erau simple intervenții legislative, ci adevărate mărturisiri de credință. În ele vibra dragostea pentru neam și pentru Biserică, văzute ca două dimensiuni inseparabile ale existenței românești. Pentru el, a fi bun creștin și bun român nu era o alegere, ci o datorie sfântă, o continuitate firească între valorile spirituale și cele naționale.

Prin întreaga sa activitate, episcopul Ciorogariu s-a impus ca un model de slujire devotată. Cuvântul său, rostit cu putere și claritate, a format generații, a inspirat conștiințe și a întărit credința într-un destin comun al românilor. Nu întâmplător a fost numit „Nestorul Oradiei”, simbol al înțelepciunii și al echilibrului într-o lume aflată în transformare.

Viziunea sa profetică asupra viitorului României a fost una luminoasă și plină de speranță. El credea într-o țară respectată, puternică prin valorile sale morale, în care vizitatorii să găsească nu doar frumusețe, ci și un izvor de inspirație și credință în destinul poporului român. Această credință nu era una abstractă, ci rodul unei vieți dedicate slujirii și sacrificiului.

Chiar și în fața morții, episcopul a rămas fidel idealurilor sale. Testamentul său moral este o chemare peste timp la unitate, credință și responsabilitate: zidirea României începe în sufletele oamenilor. El nu a lăsat doar cuvinte, ci o moștenire spirituală, o direcție clară pentru generațiile viitoare.

Astăzi, privind înapoi la momentul 17 martie 1928, înțelegem că adevărata forță a unei națiuni se construiește prin oameni care au curajul să spună adevărul și să apere valorile fundamentale. Episcopul Roman Ciorogariu rămâne un astfel de reper, un păstor de suflete, un tribun al neamului și un simbol al unității românești.

Într-o lume în continuă schimbare, mesajul său rămâne la fel de actual: o Românie puternică se clădește pe credință, pe unitate și pe conștiința apartenenței la același destin.

Articolul 17 Martie 1928 – Discursul de la Senat al episcopului Roman R. Ciorogariu legat de pericolul dezbinării religioase a românilor și pericolul reprezentat de această dezbinare pentru România Mare apare prima dată în Glasul.info.

ASOCIAȚIA STUDENȚILOR CREȘTIN-ORTODOCȘI ROMÂNI FILIALA TÂRGU-JIU, alături de Asociaţia Down Art Therapy Tg-Jiu, Euro Education Federation, Asociația Vasiliada filiala Tg.-Jiu și Asociația „Provita pentru născuți și nenăscuți” filiala Gorj, va organiza în ziua de sâmbătă, 28 martie 2026, între orele 13.00-15.00, Marșul pentru Viață, ediția a XII-a, la Târgu-Jiu.

Scopul este afirmarea dreptului la viaţă pentru toate fiinţele umane, începând cu momentul concepţiei şi, totodată, susținerea familiei tradiționale și a valorilor acesteia, temelia unei societăți solide și sănătoase. Tema ediției este ,,Solidaritate pentru amândoi”.

Marșul va începe în fața Bisericii ,,Înălțarea Domnului” (str. Victoriei – Paralela 45) la ora 13.15. Traseul nu este încă definitivat, având în vedere lucrările din centrul orașului, dar destinația este, ca mereu, Coloana fără Sfârșit.

Vom fi acolo, căci E.E.F. este printre organizatori, iar ziarul nostru, MagazinCritic.ro, este partener media al evenimentului. Vă așteptăm! Vom reveni cu detalii privind traseul când le vom avea. (Radu Buţu)

Actualizare 9 martie: Nu se va mai organiza.

Articolul Pe 28 martie suntem prezenți la Marșul pentru Viață apare prima dată în Glasul.info.

Săptămâna trecută, noi membri au aderat la proiectul mass-media al departamentului UJIR, parte componentă a Federației EURO EDUCATION. În urma unor ședințe a membrilor titulari și afiliați s-a hotărât reluarea activității publicațiilor NAȚIONAL Info și, respectiv, CUTEZĂTOR. Iată componența noilor membrii UJIR la această dată:

Radu Mara Mădălina – membru afiliat UJIR, profesor, redactor șef al ziarului/revistei MAGAZIN CRITIC, CUTEZĂTOR, director editorial la ziarul/ revista GORJUL;

Alina Bănățeanu – membru afiliat UJIR,  profesor și membră a Cenaclului literar „Boema” și Director al ziarul/periodic NAȚIONAL Info;

Răzvan Galea – membru corespondent UJIR, redactor-șef la ziarul/periodic Național info și redactor al ziarului/revistei MAGAZIN CRITIC;

Ivașcu Andrei – membru corespondent UJIR, redactor la ziarul/periodic Național info și la ziarul/revista MAGAZIN CRITIC;

Chiriță Ramona – membru afiliat UJIR, președintele Asociaţiei Cataleya/Yris, membru afiliat Euro Education Federation și redactor la ziarul/revista MAGAZIN CRITIC;

Dăbău Nadia Rodica – membru afiliat UJIR, scriitoare şi membră a Ligii Scriitorilor din România, membru în Societatea Scriitorilor fără frontieră, corespondent la ziarul Jurnalul Bucureştiului, redactor la Ecoul diurn și la ziarul/revista MAGAZIN CRITIC;

MĂRIUCA COCORA – membru afiliat UJIR, Membru al Asociației cultural-istorice „Dumitru și Maria Pleniceanu” (2024 – prezent), redactor „Presa Liberă Online” (2025 – prezent) redactor „Magazin Critic” (2025 – prezent), asociat „Group Media Press” (2025 – prezent);

Joseph-Emanuel Wagner – membru afiliat UJIR, Profesor, artist plastic, solist vocal și președinte EURO EDUCATION FEDERATION, Crișana și redactor la ziarul/revista MAGAZIN CRITIC;

Wagner Iosif Andrei – membru afiliat UJIR, profesor, artist plastic, pastor, vicepreședinte EURO EDUCATION FEDERATION, Crișana și redactor la ziarul/revista MAGAZIN CRITIC.

În numele echipei noastre, vă mulțumim pentru alegerea făcută și vă promitem că împreună vom constitui un mecanism civil indestructibil politicilor totalitare sau extremiste ce împiedică dezvoltarea societății civile. În nădejdea unui viitor cu mari realizări pentru toate publicațiile noastre, vă urăm un an plin de realizări și multă sănătate!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator–creștin. Contează pe ȘTIRI ce contează!

Articolul Activitatea departamentului UJIR se intensifică! Publicațiile NAȚIONAL info și CUTEZĂTOR își reiau activitatea! apare prima dată în Glasul.info.

Asociația cultural-istorică „Dumitru și Maria Pleniceanu”, Asociația culturală „Tătărescu” și Patronatul Organizația Femeilor Antreprenor Gorj anunță acordarea Premiului Național „Restitutio. Brâncuși” – Ediția a VII-a (2026) sculptorului Yoshin Ogata, artist cu activitate internațională, a cărui operă se distinge prin rigoare a formei, esențializare și o preocupare constantă pentru dimensiunea spirituală a sculpturii.

Premiul „Restitutio. Brâncuși” se acordă personalităților care, prin creație și implicare culturală, contribuie la menținerea interesului public pentru opera și spiritul lui Constantin Brâncuși și susțin ideea artei ca limbaj universal – coerent, concentrat și relevant pentru contemporaneitate.

Yoshin Ogata este un sculptor japonez stabilit în Italia, format în contextul unor școli europene de sculptură. Parcursul său artistic s-a construit printr-un dialog constant între tradiții culturale și printr-o cercetare îndelungată a formelor inspirate de natură, timp și curgerea apei. Într-o formulare care îi sintetizează demersul, artistul afirmă că sculptura în piatră seamănă cu apa care modelează roca: prin răbdare și continuitate, forma se desprinde din esență.

Lucrările sale au fost prezentate în numeroase contexte internaționale și amplasate în spații publice din Europa și Asia. A fost invitat ca „oaspete de excelență” în cadrul unui proiect expozițional desfășurat pe traseul Via Francigena, în Val d’Orcia (sit UNESCO), unde arta contemporană este integrată într-un cadru cultural cu valoare istorică.

De-a lungul carierei, Yoshin Ogata a obținut multiple distincții internaționale, dintre care amintim: Premiul „B. Gozzoli” (Bienala de Artă Contemporană, Certaldo), Premiul I – Brunelleschi (Florența), premii la Carrara (inclusiv Premiul de Aur și Premiul I), Premiul Pericle Fazzini, Marele Premiu pentru Sculptură „Cosmos Common” (Japonia), Marele Premiu – Hualien International Sculpture Symposium (Taiwan), premii la Sulmona, Premiul de excelență la Expoziția de Sculptură Olimpică (Beijing), precum și Marele Premiu pentru proiectul de înfrumusețare al Aeroportului Veneția–Treviso.

Legătura laureatului cu Târgu Jiu este una directă: în 2017, Yoshin Ogata a participat la Simpozionul Internațional de Sculptură organizat în cadrul Atelierelor Brâncuși, unde a realizat lucrarea „Genesis (Water)” („Geneză / Apă”), inspirată din mitologia japoneză a începutului lumii și construită într-un dialog simbolic cu motivul sărutului. Lucrarea realizată în cadrul taberei din 2017 este amplasată în spațiul public din Târgu Jiu, marcând continuitatea acestui dialog artistic.

Mesajul laureatului: „Sunt onorat să primesc Premiul Național «Restitutio. Brâncuși». Sunt recunoscător pentru faptul că activitatea mea artistică este asociată cu moștenirea lui Constantin Brâncuși. Mulțumesc organizatorilor și Comitetului Premiului pentru această distincție. Dedic acest premiu dialogului dintre culturi prin limbajul sculpturii. Cu gânduri bune, din Italia și Japonia.”

În edițiile anterioare, Premiul Național „Restitutio. Brâncuși” a fost acordat unor personalități precum: Ionel Scăunașu (artist fotograf), Vlad Ciobanu, Maxim Dumitraș, Panaite Chifu (sculptori), Pavel Șușară (critic de artă), Doru Strîmbulescu (publicist și om de cultură).

Premiul Național „Restitutio. Brâncuși” își propune să consolideze, de la o ediție la alta, un cadru de recunoaștere și reflecție asupra valorilor care definesc continuitatea culturii române în dialog cu spațiul internațional. Prin acordarea distincției din acest an, organizatorii reafirmă importanța coerenței artistice, a rigoarei profesionale și a colaborării culturale dincolo de granițe, în spiritul unei opere care a demonstrat că esențialul poate deveni universal.

Premiul a fost anunțat în cadrul manifestărilor organizate la Hobița de Primăria Peștișani și Consiliul Județean Gorj, cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși, în prezența autorităților locale și județene, a reprezentanților instituțiilor de cultură, a parlamentarilor de Gorj și a ministrului Culturii, András István Demeter.

Foto: aici

 Andrei Popete Pătrașcu

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural-ortodox. Nihil Sine Deo

Articolul Yoshin Ogata (Japonia / Italia) – Laureatul Premiului Național „Restitutio. Brâncuși” – 2026 apare prima dată în Glasul.info.

La 20 februarie 1919, pământul Bihorului a fost udat cu lacrimi și sânge românesc. Într-o vreme de cumpănă pentru neamul nostru, când hotarele abia își căutau dreptatea după Marea Unire, satele românești din această parte de țară au fost supuse unor acte de cruzime greu de cuprins în cuvinte. Relatările apărute în ziarul Românul din 7/20 februarie 1919 consemnează o pagină dureroasă, dar grăitoare pentru tăria sufletului românesc.

În comuna Ceciche (n.r. actual comuna Țețchea, jud. Bihor) , frații Teodor și Gașpar Corb au căzut victime ale violenței, iar mama lor, rănită încercând să-și apere copiii, a fost dusă la spitalul din Oradea. La Gurbediu, casele au fost devastate, iar nevinovăția pruncilor a fost batjocorită fără milă. La Chizar, preotul Dănilă a fost ucis, iar în Marginea, preotul Alexandru Mărcuș a fost jefuit chiar în biserică, loc al păcii și al mângâierii sufletești.

În Suburbul de Jos, protopopul Petru Cupșa a fost schingiuit, iar în Tileagd, protopopul Munteanu a scăpat ca prin minune, fugind peste garduri și trecând Crișul înot pentru a-și salva viața. În Vașcău, un alt protopop, bolnav, era păzit de soldați, în timp ce intelectuali români, învățătorul Vasile Sala, Mihai Popa și dr. Ciurdariu, au fost arestați și duși sub escortă la Oradea.

Aceste fapte nu sunt doar episoade izolate de violență. Ele trebuie înțelese în contextul frământărilor ce au urmat prăbușirii Imperiului Austro-Ungar și afirmării dreptului românilor la unitate națională. În acele luni tulburi, când Transilvania își afirmase voința de unire cu România, în unele zone au izbucnit represalii și conflicte, alimentate de tensiuni politice și militare.

Și totuși, dincolo de suferință, 20 februarie 1919 rămâne o zi a demnității românești. Preoți, învățători, țărani și copii, toți au fost puși la încercare. Dar credința, limba și conștiința lor națională nu au putut fi zdrobite. În fața asupririi, românii bihoreni au dovedit că dragostea de neam și de dreptate este mai puternică decât frica.

Astăzi, privind în urmă, nu suntem chemați la ură, ci la memorie și responsabilitate. Jertfa celor căzuți ne amintește că libertatea și unitatea nu sunt daruri gratuite ale istoriei, ci roade ale curajului și statorniciei. În Bihor, la 20 februarie 1919, s-a scris o pagină de suferință, dar și una de neclintită credință în destinul românesc.

Să le cinstim memoria prin adevăr, prin solidaritate și prin păstrarea vie a conștiinței naționale.

Articolul 20 Februarie1919 – În Bihor uciderile se ţin lanț: în comuna Ceciche, soldaţii republicani maghiari au împuşcat pe Teodor Corb, iar pe fratele său, Gaşpar, de paisprezece ani, l-au străpuns cu baioneta apare prima dată în Glasul.info.

S-a declanșat alarma la Târgu Jiu pentru un gest care, în mod normal, ar fi trebuit să țină exclusiv de respectul față de cultură: depunerea unei coroane de flori la bustul lui Mihai Eminescu. Înainte să se alarmeze Poliția, s-a alarmat presa locală, amplificând inutil un fapt banal, ca și cum orașul ar fi fost amenințat de o conspirație majoră. Mai lipsea celebrul slogan panicard „Vin rușii!”, pentru ca tabloul să fie complet. Într-o societate deja tensionată, exagerarea unor gesturi simbolice riscă să devină mai periculoasă decât gestul în sine.

Relatarea oficială este, paradoxal, o demonstrație a lipsei oricărui pericol real: nu au existat distrugeri, nu au fost acte de violență, nu a fost tulburată ordinea publică și nu există indicii privind un pericol iminent. Cu toate acestea, se fac „verificări” pentru a stabili contextul și eventualele încălcări ale legii. Se naște, firesc, întrebarea: ce anume trebuie verificat atunci când cineva depune o coroană de flori la un monument al unui poet național? De când a devenit omagierea culturii un potențial risc pentru siguranța publică?

Mai mult, situația capătă accente absurde dacă privim comparația cu Bucureștiul. Aceeași entitate, „Comandamentul Vlad Țepeș”, a depus o coroană similară la mormântul lui Eminescu din Cimitirul Bellu, fără ca cineva să se alarmeze, fără intervenții spectaculoase, fără titluri panicarde. La Târgu Jiu, însă, o simplă coroană a devenit subiect de suspiciune și alertă publică. Această discrepanță ridică serioase semne de întrebare despre coerența reacțiilor instituționale și despre rolul presei în amplificarea fricii. Nu există nicio hotărâre judecătorească prin care Asociația „Vlad Țepeș” să fie interzisă, așadar această organizație are dreptul să depună coroane de flori și să își desfășoare activitatea în conformitate cu legea.

Este legitim ca autoritățile să fie vigilente și să trateze cu responsabilitate orice sesizare. Dar vigilența nu trebuie să alunece în ridicol și nici să transforme gesturile simbolice pașnice în pseudo-amenințări. Exprimarea opiniilor și a respectului față de valori culturale este garantată de lege. Atunci când nu există fapte concrete care să afecteze ordinea publică, reacțiile exagerate nu fac decât să alimenteze neîncrederea și să creeze artificial senzația de pericol.

În loc să ne alarmăm pentru o coroană de flori, poate ar fi mai util să ne întrebăm de ce reflexul suspiciunii a ajuns să domine spațiul public. O societate matură nu vede în fiecare gest simbolic un complot și nu transformă normalitatea într-un motiv de panică. Respectul pentru Eminescu nu ar trebui să declanșeze sirenele fricii, ci să ne reamintească faptul că rațiunea, echilibrul și spiritul critic sunt esențiale într-o comunitate care vrea să rămână sănătoasă și liberă.

 Andrei Popete Pătrașcu, ian. 18, 2026

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo

Articolul Depunerea unei coroane de flori, anchetată la Târgu Jiu apare prima dată în Glasul.info.

Profesorii din EURO EDUCATION FEDERATION cer URGENT LIMITAREA DIGITALIZĂRII în educația tinerilor!

Organizația funcționează ca o federație cu statut privat, aliniindu-se la serviciile tinerilor din învățământul formal și non-formal pe plan mondial și este acreditată de COMISIA EUROPEANĂ prin EPALE. Are peste 120 de membri activi în 36 de sedii din România și în afara granițelor. La solicitarea profesorilor membri și a colaboratorilor acestora, efectele sunt vizibile din statisticile europene. Și anul acesta, România este ultima clasată la analfabetism funcțional, după ce „un studiu publicat în 2013 constata că România este țara cu cei mai mulți analfabeți din Europa. Șase la sută din populație nu știe carte, adică 150.000 de români trebuie să-și pună amprenta, pentru că nu pot să semneze. Cei mai mulți dintre copii abandonează școala din cauza sărăciei, dar și a lipsei de educație a părinților, care nu înțeleg importanța școlii. Cei mici sunt trimiși la muncă pentru a sprijini familia, sau pur și simplu nu au ce să îmbrace pentru a merge la școală.„^[3] Situația nu s-a schimbat deloc, deoarce conform EUROSTAT, în 2022, România se afla pe locul 35, lanterna roșie a Europei, cu 17.4% dintre cetățenii români absolvenți ai unei forme de învățământ superior, informează Qmagazine.ro.

Indubitabil, digitalizarea aduce multe avantaje: eficiență, acces rapid la informații, automatizare; însă are și o serie de efecte negative semnificative, atât la nivel individual, cât și la nivel social. Dar efectele negative sunt mult mai grave pe temen lung. Iată o sinteză făcută de prietenul nostru Chat GPT:

Efecte asupra sănătății mintale și cognitive

• Dependența de tehnologie – folosirea excesivă a telefoanelor, rețelelor sociale sau jocurilor poate duce la comportamente adictive similare cu cele ale altor tipuri de dependențe.
• Anxietate și depresie – compararea constantă cu ceilalți în mediul online poate accentua nesiguranța, singurătatea și stresul.
• Scăderea capacității de concentrare – fluxul constant de notificări și multitaskingul digital ne afectează atenția și memoria de lucru.

Efecte asupra mediului

• Creșterea consumului de energie – centrele de date, criptomonedele și infrastructura digitală necesită cantități mari de energie.
• Deșeuri electronice – ritmul rapid al inovației duce la acumularea masivă de dispozitive aruncate.

Efecte sociale și culturale

• Izolare socială – interacțiunile virtuale pot înlocui sau reduce conexiunile umane autentice.
• Polarizare și dezinformare – algoritmii rețelelor sociale favorizează camerele de ecou și răspândirea știrilor false.
• Efecte economice și asupra pieței muncii.
• Creșterea inegalităților – persoanele fără competențe digitale riscă să fie excluse economic și social.
• Automatizarea și pierderea locurilor de muncă – multe profesii tradiționale sunt înlocuite de sisteme automatizate sau inteligență artificială.
• Pierderea intimității – supravegherea online, colectarea datelor personale și lipsa controlului asupra informațiilor ne pot eroda sentimentul de securitate.
• Presiune pentru muncă permanentă – conectivitatea constantă face granița dintre viața personală și cea profesională tot mai difuză.

Efecte asupra securității și vieții private

• Riscuri cibernetice – atacuri informatice, furt de identitate, scurgeri de date.
• Control și manipulare – datele digitale pot fi folosite pentru profilare, publicitate agresivă sau chiar influență politică.

Având în vedere că studiile recente nu recomandă folosirea abuzivă a tehnologiei la tinerii până în 18 ani, cerem urgent limitarea folosirii mijloacelor digitale la tinerii cel puțin de gimnaziu, mai ales că în timpul liber sunt dependenți de folosirea calculatorului, a televizorului sau a telefonului mobil. Profesorii susțin că mijloacele clasice de predare-învățare, rămân în contiunare cele mai eficiente în actul educațional. Mai mult, țările cu tradiție în folosirea educației digitale au renunțat din același motiv evocat de echipa noastră.

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator – Nihil Sine Deo – PRESĂ LIBERĂ

Articolul Profesorii din EURO EDUCATION FEDERATION cer URGENT limitarea digitalizării în educația tinerilor! apare prima dată în Glasul.info.

Deputații au adoptat, miercuri, reexaminarea, la cererea președintelui României, a Legii pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid, contra umanității și de crime de război, precum și pentru modificarea Legii nr. 157/2018 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea antisemitismului, informează Agerpres.

„S-au înregistrat 173 de voturi ‘pentru’, 101 voturi ‘împotrivă’ și șase abțineri. Legea inițiată de deputatul comunității evreiești din România, Silviu Vexler, a fost adoptată în forma inițială, respectiv în cea votată de Senat, în conformitate cu decizia Curții Constituționale”, menționează aceiași sursă.

Prin urmare, dragi cititori, legea-i lege și pentru noi și vom interzice, pe viitor, promovarea culturii cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob, și promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid, contra umanității și de crime de război.

De asemenea, redacția noastră interzice promovarea oricăror activități care să implice instituțiile statului, indiferent de domeniul de activitate, din respect pentru eroii noștri și credința noastră strămoșească. A venit vremea să nu mai vorbim, ci doar să ne RUGĂM!

Asta-i dovada concretă că nu a fost REVOLUȚIE în 1989… ci doar LOVITURĂ DE STAT! Am luptat degeaba, am murit degeaba…

MAGAZIN CRITIC – NIHIL SINE DEO! Contează pe ȘTIRI ce contează

Articolul În curând, un nou „fenomen Pitești”! „Legea Vexler” a fost adoptată în forma inițială! apare prima dată în Glasul.info.

În perioada 17–24 decembrie 2025, Muzeul Geologic Național găzduiește expoziția „#Daruri#de#lumină”, o colecție de icoane pe sticlă realizate cu talent și sensibilitate de către elevii claselor I–VIII ai Școlii Gimnaziale Nr. 78 din București, Corp B.

Organizată cu sprijinul Euro Education Federation, organizație care susține constant inițiativele educaționale și culturale ale tinerilor, promovând valorile autentice și dezvoltarea prin artă și educație, această expoziție aduce în prim-plan creativitatea copiilor și dragostea lor pentru tradiție și frumos, într-o perioadă în care lumina interioară aduce apropierea de credință.

Fiecare icoană reflectă munca și răbdarea micilor artiști, fiind în același timp o formă de exprimare a sufletului în prag de Crăciun. Icoanele pe sticlă nu doar dezvoltă abilități plastice, ci cultivă respectul față de patrimoniul spiritual, sensibilitatea estetică și simțul apartenenței culturale. Elevii au fost ghidați de cadrele didactice în descoperirea tehnicii iconografice tradiționale, în înțelegerea simbolurilor și în transpunerea propriei emoții în imagine și culori vii. Felicitări tuturor celor care au făcut posibil acest eveniment ce aduce pictura pe sticlă, spiritualitatea și speranța într-un spațiu al cunoașterii.

Vă invităm să descoperiți aceste daruri de lumină, create de copii pentru sufletul nostru și să primiți prin ochii lor, o lecție de credință, simplitate și speranță, în prag de sărbători.

Muzeul Geologic Național

MAGAZIN CRITIC – NIHIL SINE DEO! Contează pe ȘTIRI ce contează

Articolul Expoziție: „Icoane pe sticlă” la Muzeul Geologic Național cu sprijinul EEF! apare prima dată în Glasul.info.