În primăvara fierbinte a anului revoluționar 1848, când vechile imperii începeau să se clatine sub presiunea ideilor moderne, la Sibiu se contura una dintre cele mai limpezi și ferme voci ale conștiinței naționale românești: Simion Bărnuțiu. Ziua de 26 martie 1848 marchează un moment de profundă importanță, redactarea celei de-a doua proclamații adresate românilor din Transilvania, un document care avea să devină nu doar un apel, ci un adevărat program de afirmare națională.

Într-o epocă în care românii erau lipsiți de drepturi politice și considerați o națiune tolerată în propria lor țară, Bărnuțiu ridică o idee simplă, dar revoluționară prin forța ei: unitatea în jurul principiului național. „Adunați-vă în jurul principiului național”, acest îndemn nu era o simplă chemare retorică, ci o direcție strategică, o linie de demarcație între supunere și demnitate. În viziunea sa, națiunea nu putea exista fără conștiință de sine, fără solidaritate și fără afirmarea drepturilor sale legitime.

26 Martie 1848 – Simion Bărnuțiu redacta o a doua proclamație: “Adunați-vă în jurul principiului național, aici să stați, de aici să porniți, acesta să-l pretindeți înainte de toate – chiar pentru aceea nicio o uniune cu ungurii, care nu vor să știe de acest princpiu”

Proclamația redactată la Sibiu și răspândită cu rapiditate de către juriști în toate centrele românești a avut rolul de a trezi masele și de a coagula elitele. Ea venea într-un moment critic, când se conturau planuri de unire a Transilvaniei cu Ungaria fără consultarea românilor. Răspunsul lui Bărnuțiu a fost categoric: nicio uniune fără recunoașterea națiunii române ca egală în drepturi. Această poziție fermă îl consacră drept unul dintre cei mai lucizi și neclintiți ideologi ai Revoluției Române din Transilvania.

Personalitatea lui Simion Bărnuțiu este emblematică pentru intelectualul militant al secolului al XIX-lea. Născut la 21 iulie 1808 în Bocșa, Sălaj, el își începe formarea într-un cadru modest, dar își desăvârșește educația la Blaj, centrul renașterii naționale românești din Transilvania. Acolo, după studiile teologice, devine profesor de istorie universală, contribuind la formarea unei generații conștiente de originile și drepturile sale.

Destinul său nu a fost lipsit de obstacole. Implicarea într-un proces i-a întrerupt parcursul academic, dar nu i-a frânt voința. Se mută la Sibiu, unde studiază dreptul, aprofundând instrumentele juridice care aveau să-i susțină argumentația politică. Astfel, discursul său nu era doar pasional, ci fundamentat pe principii solide de drept și echitate.

În 1848, Bărnuțiu devine una dintre vocile centrale ale mișcării naționale. Ideile sale vor influența decisiv desfășurarea evenimentelor, inclusiv Marea Adunare Națională de la Blaj, unde românii își vor afirma, pentru prima dată în mod organizat și masiv, revendicările. El nu cere privilegii, ci drepturi; nu invocă trecutul doar ca glorie, ci ca fundament al unui viitor în care românii să fie recunoscuți ca națiune.

Prin gândirea sa, Simion Bărnuțiu a oferit Revoluției de la 1848 din Transilvania o coloană vertebrală ideologică. A înțeles că fără un principiu clar, cel național, orice construcție politică este fragilă și sortită eșecului. De aceea, mesajul său rămâne actual: unitatea, demnitatea și conștiința identitară sunt pilonii pe care se clădește existența unui popor.

Astăzi, evocând momentul de la 26 martie 1848, nu rememorăm doar un episod istoric, ci reafirmăm o lecție de luciditate și curaj. Într-o lume aflată în transformare, Simion Bărnuțiu a știut să spună limpede cine sunt românii și ce li se cuvine. Iar această claritate a devenit, peste timp, una dintre temeliile afirmării națiunii române.

Articolul 26 Martie 1848 – Simion Bărnuțiu redacta o a doua proclamație: “Adunați-vă în jurul principiului național, aici să stați, de aici să porniți, acesta să-l pretindeți înainte de toate – chiar pentru aceea nicio o uniune cu ungurii, care nu vor să știe de acest princpiu” apare prima dată în Glasul.info.

Pe 17 martie 1848, în plin vârtej al revoluțiilor europene, vocea lui Kossuth Lajos răsuna puternic în Regatul Ungariei, purtând cu sine idealurile libertății, dar și umbrele unei viziuni exclusiviste. În timp ce pentru unii această perioadă a însemnat trezirea conștiinței naționale și lupta pentru drepturi, pentru românii din Transilvania mesajul a fost unul alarmant, chiar amenințător.

Declarația atribuită lui Kossuth,conform căreia libertatea și egalitatea ar implica absorbția altor popoare de către elementul maghiar, reflectă o realitate dureroasă a epocii: idealurile revoluționare nu erau întotdeauna universale. În locul unei Europe a popoarelor egale, se contura uneori o Europă a dominației naționale, în care identitatea celor mai puternici risca să fie impusă celorlalți.

Pentru români, care formau majoritatea populației în Transilvania, dar nu beneficiau de recunoaștere politică egală, aceste idei nu puteau fi acceptate. Ele intrau în contradicție directă cu propriile aspirații de libertate, drepturi și afirmare națională. În același an, românii aveau să-și exprime clar voința la Adunarea de la Blaj din 1848, unde mii de oameni au cerut egalitate în drepturi, recunoaștere națională și respect pentru limba și cultura română.

Spiritul patriotic românesc s-a format și întărit tocmai în fața acestor provocări. Nu din dorința de dominație asupra altora, ci din nevoia de a supraviețui ca națiune. Figuri precum Avram Iancu au devenit simboluri ale rezistenței și demnității, apărând drepturile românilor într-un context tensionat și adesea ostil.

Evenimentele din 1848 ne arată că libertatea adevărată nu poate exista fără respect reciproc între popoare. Lecția pe care o putem desprinde astăzi este clară: patriotismul autentic nu înseamnă excluderea sau asimilarea altora, ci afirmarea propriei identități în armonie cu diversitatea.

Astfel, 17 martie 1848 rămâne nu doar o dată istorică, ci un moment de reflecție asupra sensului libertății și al demnității naționale. Pentru români, este o amintire a luptei pentru drepturi și a curajului de a spune „nu” oricărei forme de dominație, reafirmând, peste timp, valorile care stau la baza unei națiuni unite și demne.

Asta a însemnat “Revoluția maghiară de la 1848” pentru românii din Ardeal și Banat și de pe teritoriul Ungariei de astăzi, însă prea puțini dintre românii care se înghesuie azi să felicite “15 Martie 1848” mai înțeleg asta din păcate. Au ajuns unii dintre români să felicite în mod public și deschis genocidul etnic antiromânesc declanșat la 15 martie 1848!

Articolul 17 Martie 1848, Kossuth Lajos: „Libertatea voastră este spânzurătoarea, drepturile voastre de egalitate înseamnă că popoarele care împart teritoriile cu ungurii, vor trebui să fie absorbite de elementul maghiar!” apare prima dată în Glasul.info.

La 7 martie 1917 era dată sentința în procesul de spionaj de la Cluj – Nouă români din Ardeal, preoţi, avocaţi, învăţători, condamnaţi la moarte prin spânzurătoare. (Foaia poporului român, 18 Martie 1917).

“Prin sentinţa dată se recunoaşte vinovăţia celor doi acuzaţi principali: David Pop, preot greco-oriental, din Hărman (comit. Braşovului), şi Spiridon Boita, fost solgăbirău la Braşov, mai târziu candidat de avocat, pe temeiul articolului 321 din codul militar, care vorbeşte despre delicte de spionaj.”

7 Martie 1917 – Martirii spânzurătorii de la Cluj. Români condamnați pentru că și-au iubit neamul

În anii cumplitei încleștări a Primului Război Mondial, când Ardealul se afla încă sub stăpânirea austro-ungară, lupta pentru unitatea națională nu s-a purtat doar pe fronturile militare. Ea s-a purtat în tăcere, în umbră, prin curajul unor oameni simpli,preoți, învățători, avocați, care au pus mai presus de propria viață idealul libertății românești.

La 7 martie 1917, tribunalul militar de la Cluj a pronunțat o sentință cutremurătoare în așa-numitul „proces de spionaj”. Nouă români ardeleni au fost condamnați la moarte prin spânzurătoare, fiind acuzați de spionaj în favoarea României. În realitate, vina lor era una singură: iubirea de neam și dorința de a contribui la eliberarea Transilvaniei.

În centrul acestui proces s-au aflat două figuri exemplare: preotul David Pop din Hărman și Spiridon Boita, fost solgăbirău la Brașov și candidat de avocat. Autoritățile austro-ungare i-au declarat vinovați în baza articolului 321 din codul militar, articol destinat pedepsirii spionajului. Pentru români însă, acești oameni nu au fost spioni, ci patrioți care au slujit idealul național.

Rețeaua organizată de Spiridon Boita era impresionantă. Sub conducerea sa au activat, la un moment dat, aproape două sute de colaboratori răspândiți în diferite zone ale Transilvaniei. Aceștia au reușit să obțină informații esențiale despre sistemul de fortificații construit de austro-ungari de-a lungul Oltului transilvan și al Mureșului. Planurile și datele culese erau transmise peste munți, în Regatul României, prin intermediul șefului Poliției din Predeal.

Boita era un adevărat maestru al disimulării. Pentru a-și îndeplini misiunile, s-a travestit în geambaș, muncitor de fabrică, tăietor de lemne sau negustor, străbătând orașe precum Timișoara, Szeged sau Szolnok. Într-o misiune de verificare a mișcărilor de trupe ale Puterilor Centrale, a recurs chiar la un procedeu ingenios: a adunat pământ de pe roțile trenurilor militare pentru a stabili, prin analiză chimică, de unde proveneau acestea.

La rândul său, învățătorul David Pop a intrat în această activitate dintr-un profund sentiment patriotic. Recrutat cu ajutorul fratelui său, Romulus Pop, farmacist în Ploiești, el a fost verificat de Serviciul de informații al Armatei române și a devenit unul dintre oamenii de bază ai rețelei informative. Primele sale informații au fost transmise încă din Paștele anului 1915, prin intermediul unei rude cu care s-a întâlnit la București.

Dar frontul invizibil al informațiilor era plin de pericole. Lipsa de experiență, greșelile inevitabile și vigilența crescândă a autorităților austro-ungare au dus treptat la descoperirea rețelelor românești.

În 21 octombrie 1915, Spiridon Boita a fost arestat. În posesia lui s-a descoperit o schiță a fortificațiilor austro-ungare din Carpați, document pe care anchetatorii au reușit să-l reconstituie chiar și după ce fusese șters, folosind grafit. Câteva zile mai târziu, între 22 și 24 octombrie 1915, a fost arestat și David Pop, împreună cu colaboratorii săi.

După luni lungi de anchete și detenție, verdictul a venit în martie 1917. Tribunalul militar a pronunțat condamnarea la moarte pentru mai mulți dintre cei implicați. Sentința era menită să fie un exemplu pentru românii ardeleni, o încercare de a înăbuși spiritul național care creștea tot mai puternic.

Istoria a demonstrat însă contrariul. Astfel de jertfe nu au înfrânt voința românilor, ci au întărit-o. Fiecare condamnare, fiecare temniță, fiecare spânzurătoare a adâncit convingerea că libertatea și unitatea neamului trebuie câștigate cu orice preț.

Doar un an mai târziu, în 1918, visul pentru care acești oameni au suferit avea să se împlinească prin Unirea Transilvaniei cu România.

Martirii procesului de la Cluj rămân, astfel, parte din lunga galerie a eroilor necunoscuți ai neamului românesc, oameni care au lucrat în tăcere, dar cu un curaj imens, pentru ca România să devină întreagă.

Sacrificiul lor ne amintește că istoria nu este făcută doar de armate și de mari conducători, ci și de acei români care, în momentele decisive, au ales să-și pună viața în slujba Patriei.

Articolul 7 Martie 1917 – Sentința în procesul de spionaj de la Cluj – Nouă români din Ardeal, preoţi, avocaţi, învăţători, condamnaţi la moarte prin spânzurătoare apare prima dată în Glasul.info.

La 2 martie 1911, în satul Sâncel, pe valea Târnavei Mici, s-a consumat unul dintre acele episoade aparent mărunte, dar cu o încărcătură istorică uriașă, care definesc lupta românilor pentru demnitate și identitate. Un preot ortodox român și 32 de țărani au fost amendați cu suma împovărătoare de 1320 de coroane pentru un „delict” care, în ochii stăpânirii austro-ungare, era grav: au cântat „Deșteaptă-te, române!”.

Pentru românii ardeleni de la începutul secolului al XX-lea, cântecul nu era doar muzică. Era rugăciune, jurământ și manifest politic. Într-un imperiu care își construise dominația pe negarea identităților naționale ale popoarelor subjugate, orice afirmare românească era privită ca o amenințare. Tricolorul românesc, cântecele patriotice, cărțile tipărite în limba română, adunările culturale și religioase cu mesaj național, toate erau considerate pericole ce trebuiau suprimate.

În acest context, gestul preotului și al țăranilor din Sâncel capătă o forță simbolică extraordinară. Ei nu au ridicat arme, nu au chemat la revoltă, nu au incendiat instituții. Au cântat. Au rostit, prin vers și melodie, adevărul identității lor: că sunt români și că nu acceptă să fie reduși la tăcere. Pentru administrația austro-ungară, acest act pașnic a fost suficient pentru a declanșa pedeapsa.

Amenda de 1320 de coroane nu era doar o sancțiune financiară. Era o metodă de intimidare, o încercare de a zdrobi moralul unei comunități rurale, de a transmite un mesaj clar: cine îndrăznește să își afirme românitatea va plăti. Imperiul pedepsea nu doar oamenii, ci însăși ideea de a fi român. Era o politică sistematică de deznaționalizare, aplicată cu brutalitate administrativă și susținută de interdicții culturale severe.

Și totuși, asemenea represiunii de la Sâncel, istoria dovedește că aceste măsuri nu au reușit să stingă conștiința națională. Dimpotrivă, fiecare amendă, fiecare carte interzisă, fiecare cântec pedepsit a adăugat o cărămidă la edificiul rezistenței românești. Țăranii și preoții, oamenii simpli ai satelor transilvănene, au devenit purtători ai unei lupte tăcute, dar neînfrânte.

Evenimentul din 2 martie 1911 este o mărturie limpede că libertatea României nu s-a născut doar în marile săli de tratative sau pe câmpurile de luptă, ci și în curțile satelor, lângă biserici, în glasurile celor care au avut curajul să cânte atunci când li se cerea să tacă.

Sâncelul rămâne astfel un simbol al demnității românești, iar preotul și cei 32 de țărani amendați devin, peste timp, martori ai unei adevăruri fundamentale: identitatea nu poate fi suprimată prin amenzi, interdicții sau teroare administrativă. Ea supraviețuiește prin credință, cultură și curaj, iar „Deșteaptă-te, române!” a fost, în 1911, exact acest strigăt de trezire națională.

Articolul 2 Martie 1911 – Sâncel, Târnava Mică: Preotul și 32 de țărani sunt amendați cu 1320 coroane. Au cântat Deșteaptă-te române apare prima dată în Glasul.info.

La data de 9 februarie 1899, în nr IV-V de pe anul XXX din publicatia Transilvania, organul ASTRA, se publică »Testamentul lui Emanuil Gozsdu«. Sibiiu, tiparul tipografiei archidiecesane, 1899, 22 pag. Preţul 10 cr. D. Mateiu Voileanu, asesor consistorial, publicând testamentul marelui Mecenat Gozsdu în broşură separată, şi făcându-l astfel mai accesibil publicului românesc, contribue totodată şi la realizarea în cercuri mai largi a dorinţei fondatorului, care în alin. 2. a punct. 10 al testamentului dispune următoarele:

„Pentruca disposiţiunile acestea testamentare sub decursul timpului să nu se dea uitării, dispun, ca testamentul acesta să se cetească în toţi anii în toate bisericile parochiale române răsăritene, la 9 Februarie cal. v., ca în diua nascerei mele. Venitul curat al broşurei se va da în folosul mesei studenţilor dela şcoalele rom. centrale din Braşov”

Pentru ca dispoziţiunile acestea tastamentare sub decursul timpului să nu se dea uitării, dispun ca testamentul acesta să se citească în toţi anii în toate bisericile parohiale române răsăritene, la 9 februarie, căl.vechi, ca în ziua naşterii mele.
.
P e s t a, în 4 Novembre, 1869.
(L.S.) Emanuil Gozsdu m.p.

TESTAMENTUL LUI EMANUIL GOZSDU

Pentru cazul morţii mele următoarele informaţiuni şi espresiunea dorinţei mele din urmă servească de cinosură jurisdicţiunilor civile, soţiei mele, rudeniilor mele, şi tuturor acelora, pe cari voiesc să-i împărtăşesc din rămasul meu.

Observ mai nainte de toate, că afară de hîrtiile de valoare, cari, scrise pe numele meu, se află ori în lada mea, ori pentru contragerea vreunui împrumut, provăzute cu girul meu, sunt depuse la vreun institut de bani, afară de acestea toată averea mişcătoare care se află în locuinţa mea, în casa mea si în curtea mea de afară; precum sunt mobilele de casă, tot felul de vase, argint, aur,petre scumpe, cai, vite, trăsuri, care, unelte, toate sorţile de stat ori private, cari s-ar afla în lada mea de fer, în fine hîrtiile de valoare, cari ar fi provăzute cu giră de mîna mea proprie, încă pînă sunt în viaţă sunt proprietatea soţiei mele Melania născută Dumtsa, de aceea ele să nu fie luate în conscripţiune.

Dacă între actele mele s-ar afla documente privitoare la pretenţiunea mea de patru mii (4000) florini faţă cu massa concursuală a lui Ioan Poynár, acele faţă cu massa rămasului să se considere de nule, deoarece acea pretenţiune a mea încă mai de mult o am donat tuturor copiilor lui Ioan Poynár.

Despre averea mea proprie dispun după cum urmează:

1. Din rămasul meu mai nainte de toate să se asigure douăsprezece mii (12.000) florini v.a. pe seama copiilor Iuliei Mandrino măritată Petru Margaritovici, a fiicei după sora primei mele soţii Anastasia Pometa, din interesele acestei sume să se dea lui Michail Mandrino, pînă la moartea lui, anual trei sute şaizeci (360) fl.v.a. în rate treilunare, celelalte interese să se pună în cassa de păstrare din Pesta, spre a se înmulţi cele douăsprezece mii florini testaţi sub punctul acesta, şi să se capitalizeze pînă atunci, pînă cînd din copiii Iuliei Mandrino va ajunge careva etatea legală (majorenitatea); dacă într-aceea s-ar întîmpla să moară Michail Mandrino, atunci toate interesele după douăsprăzece mii să se pună spre fructificare în cassa de păstrare din Pesta. Cînd vreuna din fetele Iuliei Mandrino prin căsătorie, sau fiul ei devenind majoren, vor fi îndreptăţite de a-şi primi proprietatea lor în cale legală şi dacă va mai fi în viaţă Michail Mandrino, atunci pentru asigurarea alimentării lui, din întreg capitalul de douăsprăzece mii şi interesele capitalizate în decursul timpului, să se pună la o parte şase mii (6000) fl.v.a.; din aceste şase mii de florini după modalitatea de mai sus să se dea lui Michail Mandrino interesele de şase, toată cealaltă sumă apoi să se împartă în atîtea părţi, cîţi copii va avea atunci Iulia Mandrino, şi partea ce vine pe seama celui majoren, să se extragă aceluia în timpul cel mai scurt posibil, însă aşa ca prin erogaţiunea aceasta să nu se ştirbească lăsămîntul în cazul cînd în el nu s-ar afla bani gata; partea ce mai rămîne pentru copiii ceilalţi, să nu se înmulţească prin capitalizare, şi aceasta să se continue pînă la majorenitatea lor, de sine se înţelege, că la împărţire întreg capitalul crescut şi cu capitalizarea intereselor, totdeauna se împarte în atîtea părţi, cîţi sunt copiii cari încă nu şi-au primit partea; copilul care vine împărtăşit la urmă primeşte întreaga sumă ce a mai rămas, dimpreună cu toate interesele ei.
Dacă însă va muri Michail Mandrino, suma de şase mii (6000)fl.v.a. rezervată pentru intertenţiunea lui, tot după principiile expuse mai sus să se împartă în părţi egale între toţi copiii Iuliei Mandrino, fiindcă acea sumă din capul locului este proprietatea lor. Dacă vreunuia dintre copii, încă în viaţă fiind eu, i-aşi da partea statorită în punctul acesta, partea aceea e a se computa în lăsămîntul testat tuturor copiilor Iuliei Mandrino.

2. După moartea mea să se conscrie prin intrevenirea executorilor mei testamentari, numiţi mai jos, toată averea mea imobilă, hîrtiile mele de valoare, pretenţiunile mele asupra lăsămîntului Mauriciu Ernst, fraţii Vilibald şi Virgil Bogdanoviciu, Laurenţiu Marczibányi, cele asupra lui Aleşiu Fényes, asupra consoţilor Balcz şi Nark, asupra lui Antoniu Rottenbiller şi asupra consoţilor Martin Koszalek, care dacă la moartea mea se vor afla în posesiunea mea, vor forma lăsămîntul meu; din venitul acelora să se solvească înteresele datoriilor mele şi ratele obligate în cassa de păstrare din Pesta, apoi să se repareze bunurile mele, încît ar reclama conservarea lor; în fine să se solvească înteresele de şase după cele 12.000 fl. testaţi în punctul prim pe seama copiilor Iuliei Mandrino.

3. Soţia mea, născută Melania Dumtsa, după detragerea sarcinilor amintite în punctul al doilea, să aibă întreg venitul curat ce mai rămîne pînă cînd va purta numele meu, însă la cazul care abia se poate presupune, cînd acel venit curat nu ar da anual suma de şase mii (6000) fl., să ia ca interteţiune văduală venitul întreg; la cazul cînd venitul ar trece peste suma de şase mii (6000) fl., suma ce trece peste şase mii să se folosească spre depurarea datoriilor mele şi a legatului de 12.000 fl. din punctul prim.

4. Dacă iubita mea soţie ar păşi la a doua căsătorie, în loc de interteţiune văduală să i se solvească din venitul meu şaizeci de mii (60.000) fl.v.a.; în scopul solvirei acestei sume, dacă iubita mea soţie nu ar voi să aştepte pînă se vor vinde realităţile mele imobile cu preţ convenabil, să se zălogească la vreun institut de credit hîrtiile mele de valoare pînă atunci, pînă cînd realităţile se vor putea vinde în mod convenabil; la punctul acesta fac atentă pe iubita mea soţie, şi o rog, asemenea şi pe executorii mei testamentari, să nu se grăbească cu vinderea pămînturilor mele de mare extensiune de lîngă drumul de fer, căci după a lor favorabilă poziţiune preţul lor la toată întîmplarea va creşte. La cazul cînd iubita mea soţie ar muri ca văduva mea, atunci din lăsămîntul meu poate liberă dispune despre douăzeci şi cinci de mii (25.000) fl.v.a. care sumă rămasul meu e obligat a o solvi după moartea soţiei mele, în sensul testamentului ei, de sine se înţelege că suma aceasta rămîne proprietatea rămasului meu la cazul dacă ea asupra ei nu ar dispune prin testament.

5. Echivalentul de stat pentru daniile de 12.000 fl. din punctul prim şi 60.000 fl. din punctul al patrulea, să se solvească din massa rămasului meu, ca astfel acele danii să poată fi primite fără nici o prescurtare sau detragere.

6. Astrucarea rămăşiţelor mele pămînteşti o încredinţez iubitei mele soţii, însă o rog, ca să o facă cît se poate de simplu şi cu cheltuieli cît se poate de puţine, chemînd să funcţioneze numai exclusiv preotul român din Pesta; în loc de cheltuieli zadarnice să împartă între săraci în prima sîmbătă după înmormîntarea mea o sută (100) fl.v.a.; fie încredinţată iubita mea soţie că luxul costisitor de o oră întru nimica nu va schimba judecata lumii, care asupra fiecărui om numai după moartea lui s-a obişnuit a se spune fără rezervă. Cu privire la înmormîntarea mea mai fac următoarele dispoziţiuni: a) trupul meu pus provizoriu în un sicriu de aramă să fie aşezat lîngă sicriul primei mele soţii în cripta familiei Pometa ridicată de mine; b) după moartea soţiei mele Melania Dumtsa să se facă o criptă nouă în despărţămîntul destinat pentru români, şi atunci rămăşiţele mele să fie mutate în cripta cea nouă lîngă trupul soţiei mele a doua.

7. Întreagă averea mea, care va rămîne după solvirea datoriilor mele, după solvirea daniilor din punctele 1 şi 4 şi după cheltuielile de înmormîntare, care cheltuieli le-am restrîns prin dispoziţiunile din punctul 6, o las în întregul ei acelei părţi a naţiunei române din Ungaria şi Transilvania, care se ţine de legea răsăriteană ortodoxă. Din lăsămîntul acesta voiesc să se constituie o fundaţiune permanentă, care va purta numele “Fundaţiunea Gozsdu”;
pentru administrarea şi destenaţiunea ei servească ca normă nestrămutabilă următoarele mele dispoziţiuni:
a) După moartea mea să se inventarizeze întreaga mea avere, din aceea să se detragă sarcinile ce vor fi mai rămas, să se solvească, respectiv să se asigure intertenţiunea de văduvă a soţiei mele, (punctul 3) sau suma testată ei (punctul 4), sau la cazul dacă ar muri ca văduva mea, să i se asigure suma de douăzeci şi cinci de mii (25.000) fl., în sensul punctului 4, în fine pe seama copiilor Iuliei Mandrino să se asigure suma de 12.000 fl. (punctul 1), apoi ce mai rămîne să se predea pe lîngă inventariu special, ca eredului universal, reprezentanţei, pe care o voi descrie mai circumstanţial în cele următoare;
b) dacă reprezentanţa fundaţiunei ar afla mai avantajoasă vinderea averii imobile, aceea pe lîngă consensul soţiei mele, chiar şi dacă ea s-ar fi măritat, o pot face executorii testamentului meu şi fără influenţa reprezentanţei fundaţionale, avînd în vedere observarea mea din punctul 4, ba între împrejurări favorabile vînzarea se poate face din mînă liberă şi cu ocolirea licitaţiunii; dacă în chestiunea aceasta executorii testamentului meu nu ar fi de o opiniune, să decidă opiniunea acelei părţi, la care va sta soţia mea;
c) deoarece prorocesc cel mai strălucit viitor acţiunilor de la prima cassă de păstrare din Pesta, din cari acţiuni am în prezent 54 de bucăţi, aceste pînă cînd referinţele patriei nu se schimbă spre rău, – de ce să o ferească Dumnezeu – să nu se vîndă, şi fiindcă după ele vin interese cu mult peste 6%, nici reprezentanţa fundaţiunei să nu le vîndă, ci să le păstreze ca izvor sigur de venit;
d) pentru administrarea fundaţiunei mele, din naţiunea orientală ortodoxă română împuternicesc următoarea reprezentanţă:
aa) pe mitropolitul sau archiepiscopul oriental ortodox român;
bb) pe toţi episcopii orientali ortodocşi români din Ungaria şi Transilvania;
cc) toţi atîţi, şi afară de aceştia încă trei bărbaţi laici autoritaitivi, cunoscuţi pentru onorabilitatea lor, şi pentru trezvia lor împreunată cu sentimente de devotaţi români orientali ortodocşi, la a căror alegere să aibă vot decisiv soţia mea, chiar şi dacă s-ar fi măritat, executorii testamentului meu, dacă vor mai fi în viaţă, asemenea rudeniile mele cari poartă numele Poynár de Király-Darócz din comitatul Bihorului; din această familie Poynár, dacă se va afla vreun individ capabil în ea, cel puţin unul să fie ales în reprezentanţă.
e) După ce reprezentanţa aceasta va primi în numele naţiunei orientale ortodoxe române din Ungaria şi Transilvania rămasul fundaţional, şi acela îl va aşeza pe lîngă controlul cuviincios în cassa mitropolitană ortodoxă română, să-l depună spre fructificare la locuri sigure şi cu credit solid; pînă atunci să-l depună sub numele fundaţiunei la cassa de păstrare din Pesta, Oradea mare, Arad şi Sibiu; două treimi din venitul curat să se capitalizeze în fiecare an şi să se înmulţească cu cametele cametelor, respectiv cu venitele venitelor, cinzeci (50) de ani de la timpul primirei.
f) Din a treia parte a venitului, respectiv a intereselor, plătindu-se un oficial purtătoriu de socoteli, restul sumei să-l împartă reprezentanţa fundaţională ca stipendii acelor tineri români de religiunea răsăriteană ortodoxă, distinşi prin purtare bună şi prin talente, ai căror părinţi nu sunt în stare cu averea lor proprie să ducă la îndeplinire creşterea şi cultivarea copiilor lor. La locul acesta se stabileşte ca principiu general: ca stipendiile să se facă după cerinţele împrejurărilor locale şi după gradele claselor şcolare, anume: studenţilor în ţări străine sau în Budapesta, respectiv ascultătorilor de ştiinţe mai înalte, să se dea stipendii mai mari decît acelora cari studiază în provincie şi respectiv în şcoli inferioare; stipendiile anuale, destinate celor dintîi, să nu fie mai mari de 500 fl. şi mai mici de 300 fl., – iar pentru cei din urmă să nu fie mai mari ca 300 fl.
g) După expirarea celor 50 de ani menţionaţi în punctul e), cametele capitalizate să se adauge la capital – şi cantitatea mărită prin cametele acestora să se privească ca o sumă capitală, şi apoi din venitul acestei sume trei cincimi să se capitalizeze cu interesele şi cu interesele intereselor lor iară cinzeci de ani, amăsurat computultui de “anatocism”.
h) Din cele două cincimi, ce rămîn din venitele acestei sume principale – scoţindu-se afară spesele pentru purtarea socotelilor – să se dea iarăşi stipendii studenţilor distinşi cu calităţile de sub f), însă acum să se extindă stipendierea şi asupra tinerilor cari voiesc a se cvalifica pentru cariera artistică, preoţească şi învăţătorească.
i) După ce şi al doilea period de cinzeci de ani va decurge, să se compute la capital interesele capitalizate, şi cantitatea mărită prin cametele acelora să se privească de o nouă sumă capitală, şi după aceea jumătate din venitele sumei acesteia să se capitalizeze, precum s-a arătat sub e) şi g), iară cinzeci de ani.
k) Din a doua jumătate a venitului acestei sume, substrăgînd spesele pentru purtarea socotelilor, să se ajute după principiile de mai sus mai mulţi tineri studenţi, însă atunci să se remunereze din venit şi preoţi şi învăţători săraci cu însuşiri eminente, familie numeroasă, şi îmbătrîniţi.
l) După trecerea şi a rîndului al treilea de cincizeci de ani, să se adauge la capital cantitatea adunată din camete şi din jumătatea acestor camete capitalizate, şi astfel să se facă o sumă principală stabilă, însă atunci să încete capitalizarea ulterioară.
m) Cu toate acestea din a zecea parte a venitului întregii fundaţiuni, să se facă un fond de rezervă pentru încunjurarea pierderilor posibile din capital sau a confuziunilor ce s-ar putea naşte din nerăspunderea cametelor; – dacă prin separarea zecimii din venitul curat pentru fondul de rezervă, fondul acesta s-ar mări într-atîta, încît să ajungă a cincea parte din suma principală a fundaţiunii, fondul de rezervă să se aduge la capitalul principal, şi să se înceapă un nou fond de rezervă pentru scopul de mai sus, tot în acelaşi mod.
n) Venitul întreg din suma principală a fundaţiunei – cu separarea şi economisirea fondului de rezervă – să se întrebuinţeze pe lîngă sus expusele ajutorări, pentru orice alte scopuri religioase ale românilor de religiunea ortodoxă răsăriteană, după buna chibzuire a majorităţii reprezentanţei, avînd în vedere prosperitatea şi înflorirea patriei comune, a bisericii răsăritene ortodoxe, şi a naţiunei române.
o) La toate ajutorările ce se dau din această fundaţiune, – pe lîngă egala cvalificaţiune – să aibă întîietate Poynárii din Bihor, care se trag din neamul moşului meu după mamă, Dimitrie Poynár, dacă vor rămîne credincioşi religiunei răsăritene ortodoxe.
p) Cunoscînd zelul dezinteresat al tuturor membrilor naţiunei române, în privinţa promovării bunei stări a naţiunei sale, sunt convins că toţi membrii reprezentanţei vor lua asupra lor osteneala împreunată cu afacerile şi îngrijirile reprezentanţei fără vreo remunerare materială, simţindu-se remuneraţi prin conştiinţa, că au ajutat şi ei la prelucrarea materiei date de mine spre înflorirea iubitei naţiuni.
q) Pînă cînd la naţiunea română se va înfiinţa pe cale constituţională, o adunare naţională, un congres sau alt organizm autonom, reprezentanţa fundaţiunei dă seamă despre administrarea sa numai publicului mare, astfel că, nealterîndu-se suprainspecţiunea regimului de stat, socotelile se dau judecăţii publice prin foaia oficială ungurească, şi prin trei foi române mai răspîndite; – iar dacă naţiunea va cîştiga o corporaţiune organică autonomă, socotelile se substern aceleia spre aprobare, apoi se prezentează regimului de stat unguresc, şi în modul arătat mai sus, se dau publicităţii, – şi dacă în administrare s-ar comite erori sau fapte în contra dispoziţiunilor acestora sau poate defraudaţiuni, rog şi împuternicesc pe înaltul regim unguresc pentru emandare, în virtutea dreptului său de suprainspecţiune; de altmintrelea eu înţeleg o astfel de inspecţiune guvernială, care va fi normată şi definită prin lege.
r) Reprezentanţa are dreptul exclusiv de a împărţi stipendiile şi ajutoarele la aceia, cari în urma concursurilor publicate în trei foi române, în intervale cuviincioase, şi în înţelesul punctelor f) h) k) n) şi o) prin majoritate de voturi se vor recunoaşte mai demni.
s) Dacă cu timpul biserica ortodoxă răsăriteană din patrie
s-ar constitui astfel, ca sîrbii cu românii răsăriteni să ţină împreună sinoadele bisericeşti, sau dacă în privinţa naţională românii de religiunea răsăriteană ar ţinea împreună cu românii greco-catolici, numiţi altfel uniţi, congrese sau alte adunări naţionale permise de lege, – în astfel de adunări mestecate, fundaţiunea mea nicicînd sub nici un titlu să nu se poată face obiect de discusiune; – asupra soartei acestei fundaţiuni nu numai votul, dar nici chiar opiniunea sîrbului şi a românului unit să nu se asculte.

8. Pentru executarea testamentului meu rog pe iubiţii şi onoraţii mei amici: dd Michail Széher, Georgiu Ioanoviciu de Duló şi Valea-mare, şi pe George Grabovski de Apadia – de la acăror amiciţie ce mi-au arătat în decursul vieţii, sper şi aştept că ei vor lua sarcina aceasta asupra lor şi vor executa testamentul meu cu conştiinciozitate.

9. La caz cînd în testamentul acesta s-ar ivi astfel de îndoieli, după cari drepturile soţiei mele s-ar vedea a fi în colisiune cu interesele massei ce testez, sau cu drepturile erezilor mei, rog pe executorii testamentului meu şi pe autoritatea competentă, a explica astfel de îndoieli în tot cazul în favorul soţiei mele, pentru că în lumea aceasta numai faţă cu soţia mea iubită mă simt dator cu recunoştinţă, şi de aceea în nici un caz nu aşi vrea să o amărăsc.

10. Rog pe executorii testamentului meu, să binevoiască a transpune, respectiv a trimite pe cale oficioasă, copiile autentice ale testamentului acestuia: iubitei mele soţii, nepotului Michail Mandrino, magistratului pestan, rudeniei mele Ioan Poynár sen. locuitor în Oradea mare, Mitropolitului românilor ortodocşi răsăriteni din Ungaria şi Transilvania, Episcopilor români răsăriteni din Arad şi Caransebeş, şi dacă în decursul timpului s-ar mai înfiinţa şi aiurea vreo episcopie, şi aceleia, şi în fine regimului unguresc din patrie.

Pentru ca dispoziţiunile acestea tastamentare sub decursul timpului să nu se dea uitării, dispun ca testamentul acesta să se citească în toţi anii în toate bisericile parohiale române răsăritene, la 9 februarie, căl.vechi, ca în ziua naşterii mele.

Cu aceasta închei ceea ce mai am încă la inimă.
Dumnezeu cu voi, iubită patrie şi naţiune, iubită soţie şi neamuri! Dumnezeu cu voi, iubiţi amici!

S-a făcut în două exemplare asemenea dintre cari unul s-a trimis Păr.Arhiepiscop şi Mitropolit gr.or. Andrei Baron de Şaguna, şi celalalt magistratului liberii r.cetăţi Pesta.
P e s t a, anul 1869 (aceste cuvinte sunt şterse.)

Suplimentar declar că, pînă cînd economia mea de afară va fi proprietatea massei, locuinţele acelea şi partea din grădină cari le-am folosit cu familia mea, să rămînă la dispoziţiunea liberă a soţiei mele.
P e s t a, în 4 Novembre, 1869.
(L.S.) Emanuil Gozsdu m.p.

Subscrişii adeverim fidel, că fiind recercaţi prin Ilustratea Sa dl jude la suprema curie reg. ung. Emanul Gozsdu, ne-am înfăţişat cu toţii împreună la dnia sa, care, trupeşte ce e drept era bolnăvicios, sufleteşte însă în stare deplin sănătoasă, a declarat verbal înaintea noastră documentul acesta de descoperire a propriei sale voinţe din urmă şi l-a subscris în prezenţa noastră a tuturora. Însemnăm că ştergerea celor trei cuvinte de pe faţa din urmă a documentului acestuia, şirul 27, s-a făcut la dorinţa testatorului.
Ioan Puşcariu,m.p. jude la supr.curie r.u.
Florian Varga,m.p. adv.comun şi cambial
Atanasiu Cimponeriu,m.p. secretar ministerial
Simeon Popovici,m.p. septemvir pensionat
Ioan Aldulean,m.p. jude la suprema curie r.u.
Ca martori recercaţi.

Nr. 5814/870. Acest testament s-a publicat în mod legal în şedinţa judecătoriei a lib. reg. cetăţi Pesta, ţinută în ziua mai jos însemnată. Pesta în 3 Faur 1870. Ludovig Bogisich, m.p. jude primariu. Nicolau Györky,m.p. actuariu judecătoresc.
S i b i u, 9 februarie 1899.

Traducere de:
Mateiu Voileanu
asesor consistorial

Articolul 9 Februarie – Emanuil Gojdu dispune ca în fiecare an să fie citit testamentul său în Bisericile Ortodoxe în ziua sa de naștere apare prima dată în Glasul.info.

29 ianuarie 1918 – Minciuna tipărită și ipocrizia ridicată la rang de politică

La 29 ianuarie 1918, ziarul maghiar Ujság publica texte care, citite astăzi, frapează nu doar prin virulență, ci printr-o lipsă profundă de onestitate istorică. Sub masca „apărării statului”, românii ardeleni erau prezentați drept trădători congenitali, ipocriți și periculoși, acuzați de deznaționalizarea ungurilor, exact în momentul în care realitatea trăită de majoritatea românească din Transilvania era diametral opusă.

Este greu de imaginat un exercițiu mai brutal de răsturnare a adevărului. În timp ce românii erau lipsiți de drepturi politice reale, excluși sistematic din administrație, supuși maghiarizării forțate în școli, biserici și viața publică, presa extremistă maghiară îi acuza tocmai pe ei de opresiune. A vorbi, în 1918, despre „deznaționalizarea ungurilor” de către români reprezintă nu doar o minciună, ci o sfidare a bunului-simț elementar.

Textele atribuite prelatului Iosef Meisel sunt revelatoare pentru mecanismul propagandei: românul este dezumanizat, redus la o etichetă („valahul”), apoi prezentat ca o amenințare morală și politică. De aici până la „soluții” legislative represive nu mai este decât un pas. Desființarea școlilor românești, interzicerea accesului la educație și preoție, impunerea limbii maghiare ca unic criteriu al cetățeniei, deportarea celor care nu se supun, toate acestea nu sunt simple opinii, ci un program coerent de anihilare identitară.

“Valahul, orice haină ar îmbrăca, tot valah rămâne. La primul prilej, devine trădător de patrie şi când se simte la larg, aruncă masca ipocriziei şi calcă în picioare tot ce i-a dat ţara aceasta maghiară. Însă cu atât mai mare reuşită. Pentru a pune stavilă acestor stări de lucruri, eu propun următoarele legi: Cu ziua de azi, să se suprime orice şcoală valahă; şcoli primare, licee, şcoli de aplicaţie etc.
Cel care vrea să se instruiască, să poftească să înveţe ungureşte. Numai astfel să poată avea drepturi cetăţeneşti.
Să se închidă toate facultăţile de teologie valahe. Valahii greco-catolici să înveţe la teologiile romano-catolice ungureşti, iar greco-ortodocşi să accepte unirea cu Roma. Să nu poată fi nimeni preot, decât în regiunile locuite de unguri. La fel, profesorii şi institutorii.
Pentru regiunile locuite de valahi, să se înfiinţeze grădini de copii, cu învăţătoare maghiare, care să nu vorbească decât ungureşte.
Cui nu-i place să se supună acestor măsuri, să fie obligat să plece în curs de trei ani, în Valahia.
Măsurile acestea să fie aplicat consecvent, până se va face ordine în ţară, n-avem nevoie de comisari ministeriali: supravegherea valahilor e treaba jandarmilor.Aşa să procedăm, dacă vrem rezultate.”, scria prelatul Iosef Meisel din Cluj, pe 29 Ianuarie 1918 în Ziarul “Ujság”

Ipocrizia este totală: cei care, timp de decenii, au folosit aparatul statului pentru a șterge limba, credința și cultura românească, se erijează brusc în victime. Cei care au refuzat românilor dreptul la școală, la reprezentare și la demnitate, vorbesc despre „trădare” și „ingratitudine”. În fapt, românii ardeleni nu au cerut decât ceea ce li se cuvenea firesc: dreptul de a fi ei înșiși pe pământul lor.

Poate cel mai grav aspect al acestor articole este rolul lor de incitare. Printr-o presă intoxicată ideologic, maghiari de bună credință au fost împinși să creadă că vecinii lor români sunt dușmani, că ura este justificată, că represiunea este legitimă. Minciuna tipărită a devenit armă politică, iar cuvântul scris, unealtă de dezbinare.

Istoria a făcut, însă, dreptate. Anul 1918 nu a fost expresia unei „trădări”, ci momentul în care un popor majoritar, îndelung răbdător, și-a cerut locul firesc în istorie. Adevărul, oricât ar fi fost deformat în paginile unor ziare, nu a putut fi înăbușit.

A aminti astăzi aceste texte nu înseamnă a cultiva resentimentul, ci a demasca minciuna. Este un exercițiu necesar de memorie și luciditate, pentru ca propaganda de ieri să nu devină precedentul manipulărilor de mâine.

Articolul 29 Ianuarie 1918 Ziarul “Ujság”: “Valahul, orice haină ar îmbrăca, tot valah rămâne.La primul prilej, devine trădător de patrie” apare prima dată în Glasul.info.

Istoria românilor din Munții Apuseni este o istorie a rezistenței, a curajului și a jertfei pentru ființa națională. Ziua de 19 ianuarie 1849 se înscrie între acele momente de vârf în care voința unui popor, pus în fața pieirii, a biruit prin inteligență, solidaritate și credință. La Mărișel, în inima Țării Moților, oastea nemeșimii maghiare a fost înfrântă, iar în fruntea acestui act de eroism s-a aflat o femeie: Pelaghia Roșu, una dintre cele mai luminoase figuri ale Revoluției de la 1848–1849.

Născută în anul 1800, la Mărișel, Pelaghia Roșu nu a fost doar o simplă țărancă, ci un simbol al conștiinței naționale trezite. În vremuri în care românii din Transilvania erau tratați ca o populație tolerată, lipsită de drepturi politice și sociale, Pelaghia Roșu a ales să nu îngenuncheze. A ales lupta. A ales să-și pună viața în slujba neamului.

La începutul anului 1849, Munții Apuseni deveniseră un bastion al rezistenței românești conduse de Avram Iancu. Trupele revoluționare maghiare, bine organizate și numeroase, au încercat în repetate rânduri să supună satele moțești. La Mărișel, însă, au întâlnit nu doar arme, ci și o strategie genială, izvorâtă din mintea și curajul unei femei.

În prima confruntare majoră, Pelaghia Roșu a apărut în fruntea a 80 de femei călare, luptând alături de glotașii comandați de fiul său, Indrei. Comanda supremă a aparținut ei. Lupta s-a încheiat cu înfrângerea honvezilor, demonstrând că românii nu pot fi zdrobiți nici măcar atunci când par numeric inferiori.

Momentul de maximă strălucire al Pelaghiei Roșu avea să vină însă în 12 martie 1849, în a doua mare luptă de la Mărișel. Atacată de o armată maghiară de aproximativ 1.600 de oameni, una dintre cele mai redutabile forțe militare ale epocii, localitatea părea sortită pieirii. Bărbații erau prea puțini. Atunci, femeile satului au făcut pasul istoric.

Conduse de Pelaghia Roșu, îmbrăcate bărbătește, înarmate cu flinte și buciume, ele au pus în aplicare o stratagemă care a intrat în legendă. Apărând pe culmi, în spatele trupelor maghiare, sunând din buciume și năvălind călare din toate părțile, au creat impresia unui atac masiv al cavaleriei moților. Panica s-a instalat rapid în rândul inamicului. Trupele maghiare s-au retras în debandadă, lăsând în urmă morți și răniți, mulți pierzându-și viața în apele Someșului Rece.

Avram Iancu însuși consemna acest episod în raportul său către împăratul Franz Josef, recunoscând rolul decisiv al Pelaghiei Roșu. Fapta ei nu a fost una izolată, ci expresia unui adevăr profund: în lupta pentru libertatea națională, întregul popor român,bărbați și femei deopotrivă, a stat sub aceeași flamură.

Recunoașterea oficială a venit în 9 octombrie 1850, când guvernatorul Transilvaniei, generalul austriac Wolgemuth, i-a acordat suma de 100 de florini, ca premiu pentru „demonstrația săvârșită cu istețime în contra insurgenților”, fapt rar pentru o femeie de condiție țărănească în secolul al XIX-lea.

Pelaghia Roșu s-a stins din viață la 10 iunie 1870, dar exemplul ei nu a murit. Astăzi, un bust al neînfricatei luptătoare se află în satul de moți Marna Nouă, lângă Carei, mărturie că jertfa ei nu a fost uitată.

Pelaghia Roșu rămâne Ioana d’Arc a românilor din Apuseni, dovada vie că patriotismul nu ține de rang, avere sau gen, ci de caracter. În ziua de 19 ianuarie 1849, la Mărișel, nu doar o oaste a fost înfrântă, ci o idee periculoasă: aceea că românii pot fi subjugați fără luptă. În fața buciumului Pelaghiei Roșu, frica și nedreptatea au fost silite să se retragă.

Articolul 19 ianuarie 1849 – Pelaghia Roșu și demnitatea înarmată a neamului românesc apare prima dată în Glasul.info.

În iarna anului 1849, Transilvania era cuprinsă de focul unei revoluții care, din idealuri politice și sociale, a degenerat în confruntări naționale și represalii sângeroase. În acest context dramatic se înscrie și Masacrul de la Iara, petrecut între 15 și 17 ianuarie 1849, un episod dureros al istoriei românilor din Munții Apuseni, care nu trebuie uitat.

Satul Iara, aflat în inima Țării Moților, a devenit scena unei tragedii atunci când românii locului s-au opus încorporării forțate în armata revoluționară maghiară. Pentru moți, oameni liberi prin tradiție și legați profund de pământul și credința lor, recrutarea impusă cu forța a fost percepută ca o încălcare gravă a drepturilor lor fundamentale. Refuzul lor a fost întâmpinat cu violență.

În zilele de 15–17 ianuarie 1849, trupe maghiare au declanșat represalii brutale asupra populației civile. Aproximativ 33 de români,săteni neînarmați, au fost uciși, nu pe câmpul de luptă, ci în propriile lor așezări. Masacrul a avut un caracter de intimidare și răzbunare, menită să frângă voința de rezistență a comunităților românești din zonă.

Istoria ascunsă, un masacru cenzurat: Masacrul de la Iara

Masacrul de la Iara din 15-17 Ianuarie 1849 a fost un eveniment tragic din timpul Revoluției de la 1848-1849 în Transilvania, când trupe maghiare au ucis aproximativ 33 de români (săteni) pentru că s-au opus încorporării forțate în armata maghiară, fiind un exemplu de confruntare etnică violentă, alături de altele, precum cel de la Blaj, unde civili români au fost uciși, iar reciprocitatea atrocităților a avut loc și la Zlatna, cu victime maghiare, toate arătând intensitatea conflictului interetnic. 

Românii din zona Iara au refuzat să fie încorporați în regimentele maghiare și s-au opus militar, declanșând represalii brutale din partea trupelor maghiare. Din această cauză, aproximativ 33 de români (săteni) au fost uciși de trupele maghiare în aceste zile, în timp ce alții au murit în confruntări similare.

Masacrul de la Iara nu a fost un caz izolat. Revoluția de la 1848–1849 a transformat Transilvania într-un adevărat teatru al conflictelor naționale și sociale, în care românii, maghiarii, sașii și evreii s-au aflat, adesea, de părți opuse, fie alături de autoritățile imperiale austriece, fie de revoluționarii maghiari. Tensiunile au degenerat în confruntări etnice violente, cu masacre reciproce: români uciși la Blaj, maghiari căzuți victime la Zlatna, civili, copii, bătrâni, oameni fără apărare, prinși între fronturi și ideologii.

A aminti Masacrul de la Iara nu înseamnă a nega suferința altora, ci a recunoaște adevărul istoric în toată complexitatea lui. Documentele epocii, chiar filtrate prin propaganda vremii, vorbesc despre o spirală a violenței care a marcat profund relațiile interetnice din Transilvania. Pentru români, însă, Iara rămâne simbolul unei jertfe tăcute: oameni simpli care au plătit cu viața pentru refuzul de a-și abandona demnitatea și dreptul de a decide asupra propriului destin.

În spirit patriotic românesc, datoria noastră este să păstrăm vie memoria acestor martiri, să le cinstim suferința și să înțelegem lecțiile istoriei. Numai prin adevăr, asumare și respect față de trecut putem construi un viitor în care asemenea tragedii să nu se mai repete niciodată. Masacrul de la Iara nu este doar o pagină de istorie; este un avertisment și, totodată, un testament al rezistenței românești din Transilvania.

Astfele de incidente, dar la o scară mult mai mică au avut loc și la Băișoara și Surduc. Nu înțelegem de ce de atâta vreme se caută ascunderea acestor evenimente istorice, ba chiar în unele cazuri cenzura se face cu o înverșunare și o agresivitate nemaiîntâlnită. Istoria trebuie cunoscută cu bune și cu rele, altfel ea are prostul obicei de a se repeta când nu o cunoști…

Articolul 15 Ianuarie 1849 – Masacrul de la Iara. O rană deschisă în istoria românilor din Transilvania apare prima dată în Glasul.info.

28 decembrie 1922 – Partidul Național Maghiar și lunga ofensivă împotriva statului român

În istoria României interbelice, data de 28 decembrie 1922 marchează un moment cu semnificații profunde și consecințe care aveau să se vadă dramatic în anul 1940: înființarea, la Cluj, a Partidului Național Maghiar din România (Országos Magyar Párt – OMP). Sub aparența unei formațiuni politice de reprezentare a unei minorități naționale, acest partid a devenit, în timp, un instrument politic coerent al revizionismului maghiar și al contestării ordinii statale stabilite prin Tratatul de la Trianon.

De la adaptare tactică la contestare strategică

După Marea Unire din 1918 și consacrarea internațională a frontierelor României Mari, o parte a elitei politice maghiare din Transilvania a oscilat între acceptarea noilor realități și speranța unei revizuiri teritoriale. În această logică s-a născut Partidul Național Maghiar, rezultat al unificării mai multor grupări maghiare, dar dominat de vechea aristocrație maghiară, de mari proprietari funciari și de cercuri bancare și confesionale solid organizate.

Deși, formal, partidul declara participarea la viața politică a României, linia sa de fond a fost constant una de contestare a suveranității statului român asupra Transilvaniei. Autonomia teritorială cerută pentru zonele locuite de maghiari și secui, controlul exclusiv asupra administrației locale și presiunea permanentă pentru finanțarea integrală de la bugetul statului român a instituțiilor confesionale maghiare au depășit cadrul drepturilor minoritare și au intrat în zona revendicărilor cu caracter politic-separatist.

Externalizarea conflictului: memorii, propagandă și Liga Națiunilor

Un element central al strategiei Partidului Național Maghiar a fost internaționalizarea conflictului. Conducerea partidului a redactat numeroase memorii adresate Ligii Națiunilor, prezentând România drept un stat opresiv și acuzând-o sistematic de încălcarea tratatului minorităților. Aceste acțiuni nu au avut ca scop corectarea punctuală a unor eventuale abuzuri administrative, ci subminarea credibilității internaționale a României și pregătirea terenului diplomatic pentru o revizuire teritorială favorabilă Budapestei.

După venirea lui Adolf Hitler la putere și radicalizarea regimului lui Miklós Horthy, retorica partidului s-a înăsprit vizibil, aliniindu-se tot mai des pozițiilor oficiale ale guvernului ungar. Pacte politice discutabile, precum cel de la Ciucea, alianțe conjuncturale și colaborări cu forțe ostile interesului național românesc au demonstrat că loialitatea față de statul român era, în cel mai bun caz, una strict declarativă.

De la discurs politic la consecințe istorice

Momentul de adevăr a venit în anul 1940, când România, izolată și supusă presiunilor Axei, a fost forțată să accepte Dictatul de la Viena. Nu este o coincidență că aproape întreaga elită a Partidului Național Maghiar s-a regăsit imediat pe teritoriile cedate, ocupând funcții politice și administrative în structurile horthyste. Mai mult, mulți dintre acești lideri au girat sau au participat direct la politici de represiune dură împotriva populației românești, demonstrând fără echivoc adevărata lor opțiune politică și națională.

Astfel, Partidul Național Maghiar nu poate fi privit doar ca o formațiune politică minoritară, ci ca un actor consecvent al unei strategii de lungă durată, care a contribuit la slăbirea statului român și la justificarea, pe plan internațional, a destrămării teritoriale din 1940.

O lecție istorică necesară

Înființarea Partidului Național Maghiar la 28 decembrie 1922 trebuie analizată nu cu patimă, ci cu luciditate istorică. Drepturile minorităților sunt firești într-un stat democratic, însă când ele sunt instrumentalizate pentru contestarea suveranității, rezultatul devine periculos. Istoria interbelică arată limpede că toleranța statului român a fost exploatată, nu respectată.

Pentru România de astăzi, această lecție rămâne actuală: unitatea națională, suveranitatea și adevărul istoric nu sunt negociabile, iar memoria anului 1940 obligă la vigilență, demnitate și asumarea fermă a interesului național.

Articolul 28 Decembrie 1922 – S-a infiinţat Partidul Național Maghiar din România cu poziții anti-române, urmând linia guvernului Budapestei apare prima dată în Glasul.info.

În noaptea de 16 spre 17 decembrie 1551, într-un castel de pe Mureș, la Vințu de Jos, se consuma una dintre cele mai întunecate crime politice din istoria Transilvaniei. Cardinalul Gheorghe Martinuzzi, guvernator al Transilvaniei, cancelar și tezaurar, era ucis mișelește de asasini trimiși de generalul imperial Giambattista Castaldo, comandantul trupelor habsburgice. Dincolo de acuzațiile oficiale de trădare, adevăratul mobil al crimei a fost aurul: aurul dacic smuls din pământul strămoșilor și râvnit de marile puteri ale vremii.

Aurul Daciei, miza unei crime politice

Cu opt ani înainte, în 1543, în vremea în care Martinuzzi domina viața politică a Transilvaniei, o descoperire fără precedent zguduia Europa renascentistă: un tezaur uriaș de aur era scos din albia Streiului, pe meleagurile Hunedoarei, locuri încărcate de memoria Regatului Dac. Cărturarul imperial Wolfgang Lazius consemna uimirea Occidentului în fața celor aproximativ 400.000 de galbeni, a sloilor de aur și a obiectelor sacre, între ele, monede Lysimachos, statuete și un șarpe spiral din aur, prima atestare documentară a unei brățări dacice.

Această comoară, identificată de savanți drept parte a tezaurului regelui Decebal, a intrat, prin forță și teroare, în posesia lui Martinuzzi. Pescarii români care o descoperiseră au fost anchetați, torturați, deposedați. O parte au reușit să fugă în Moldova, sub protecția lui Petru Rareș; restul au căzut pradă unui aparat de putere lacom și nemilos. Aurul a fost topit, monetizat, folosit pentru finanțarea politicii, a mercenarilor și a construcțiilor de piatră, între ele, cetatea Gherla și refacerea renascentistă a mănăstirii de la Vințu de Jos.

Dublul joc și verdictul imperiului

Martinuzzi a jucat o partidă periculoasă între Imperiul Otoman și Casa de Habsburg, încercând să mențină Transilvania într-un echilibru fragil. Dar aurul dacic, concentrat în tainițele cetății Gherla, a atras inevitabil atenția Vienei. Odată cu intrarea trupelor imperiale în Ardeal, sub comanda lui Castaldo, zvonurile despre comoară au devenit certitudine, iar cardinalul, un obstacol.

Etichetat drept trădător și „om al turcilor”, Martinuzzi a fost condamnat fără proces. În noaptea fatidică din decembrie 1551, asasinii imperiali l-au ucis cu cruzime. Moartea sa nu a fost un act de dreptate, ci o execuție politică pentru controlul aurului și al puterii.

Asasinarea cardinalului Gheorghe Martinuzzi în noaptea de 16 spre17 decembrie 1551 din cauza aurului dacic

Jefuirea finală și drumul aurului spre Apus

Imediat după asasinat, oamenii lui Castaldo au ocupat cetatea Gherla. Inventarele consemnate de cronicari sunt grăitoare: sute de funți de aur și argint, zeci de mii de monede Lysimachos, obiecte antice de o valoare inestimabilă. O parte a tezaurului a ajuns la Viena, îmbogățind colecțiile imperiale; restul a urmat pe Castaldo în Italia, unde aurul dacic a fost transformat în palate și fast apusean.

Până și Papalitatea, scandalizată de uciderea unui cardinal, a deschis o anchetă. Documentele rezultate pomenesc explicit obiectele dacice, statuete de lupi, zeități și șarpele spiralic din aur, confirmând, fără echivoc, jaful comis pe pământ transilvănean.

O lecție dureroasă a istoriei

Asasinarea lui Gheorghe Martinuzzi nu este doar un episod de intrigă renascentistă. Este o pagină dureroasă din istoria românilor, în care bogățiile Daciei au atras lăcomia străinilor, iar populația autohtonă a plătit cu sânge și suferință. Cetatea Gherla, ridicată cu aurul smuls din Strei, avea să devină, peste veacuri, simbolul represiunii austro-ungare împotriva elitei românești din Transilvania.

Aurul dacic, „comoara blestemată”, a ridicat și a doborât destine. Iar moartea lui Martinuzzi, în noaptea de 16 spre 17 decembrie 1551, rămâne dovada că, pe acest pământ, bogățiile strămoșești au fost prea adesea plătite cu vieți omenești. Pentru memoria Daciei și a românilor, această istorie nu trebuie uitată.

Articolul Asasinarea cardinalului Gheorghe Martinuzzi în noaptea de 16 spre17 decembrie 1551 din cauza aurului dacic apare prima dată în Glasul.info.