Merge câteodată vorba prin târg: ce treabă avem noi orădenii cu Mica Unire?! Precizăm dintru început că Unirea sub domnia lui Cuza nu a fost mică ci una de-a dreptul URIAȘĂ!

Acelora care nu au sentientul apartenenței la ceea ce Eminescu transmitea prin salutul „Trăiască Nația- Sus cu Dânsa!” le amintim contextul în care s-a refăcut doar o parte din Unirea înfăptuită de Mihai Viteazul la 1600!

Apucăturile din trecut ale unora de a sfida și nesocotii munca și realizările înaintașilor, cum le numea A.D. Xenopol, înlătură cauzele înconjurătoare ale evenimentului în sine. Ori se știe că după Sfânta Alianță, încheiată la Viena în 1815, cele trei Mari Puteri imperiale europene: Habsburgic, Țarist și Otoman, la care au aderat ulterior Franța, Anglia și Imperiul German (după 1870), au hotărât „sprijin reciproc în caz de pericol”.

Și așa s-a întâmplat în întreag spațiul controlat de acestea și la 1848, 1856, 1878, 1884, etc. Este absolut necesar să subliniem faptul că în urma războaielor purtate de acestea și între Marile Puteri, țările române au trecut de o parte sau alta sub suzeranitatea învingătorilor (ca pradă de război a fost luată Basarabia în 1812, sau sudul acesteia în cunoscutele războaie ale Crimeei 1878, încorporată Transilvania în austro-ungarie la 1867).

Această năpastă, ce s-a abătut asupra românilor, a fost adânc înrădăcinată în conștiința de neam ca semn suprem de solidaritate, și odată cu scurgerea timpului a devenit o continuitate cu sfințenie așezată în sufletele românilor. Și acelora care mai ridică întrebarea pusă la început le putem da răspuns cum odinioară o făcea îndemnul Astrei către membrii și simpatizanți de a lăsa la o parte orice interes privat, pentru exercitarea drepturilor politice după parola: Dumnezeu și dreptul nostru național! Și pentru aceasta era nevoie, mai întâi, de respect reciproc între români pentru a pretinde stimă și de la alții. O purtare jovială și amicală cu inimă și cuget este nimerită, dar până la drepturi naționale, căci și acum ca și în trecutul Europei „brânza-i pe bani”.

Important este cum ne poziționăm față de un eveniment și interesul cui îl promovăm. Datele istorice ne arată că românii la 1774, prin Horea, Cloșca și Crișan, au cerut Libertate și Dreptate înaintea celor din Comuna din Paris, prin Tudor Vladimirescu la 1821 s-a cutremurat edificiulsatatal și i-a urmat reformarea statului feudal, înaintea revoluției franceze de la 1848 – la care românii militau pentru „egala îndreptățire”, iar prin Cuza Vodă au făcut UNIREA înaintea landurilor Germaniei, de la 1871 sub Busmark, și a țărilor ținute sub Sfântul Imperiul Roman de Apus și Habsburgi până la 1918. Prin urmare Unirea Principatelor de la 1859 sub un singur domn pământean a fost saltul uriaș spre împlinirea dorinței de reunire –la un loc – a tuturor românilor din 1918!

Pe 24 iunie 1867 Gazeta Transilvanie aborda, printre alte articole mărunte, trei chestiuni extrem de importante pentru soarta românilor. Mai întâi fiind vorba despre poziția explicită și clar formulată de către mitropolitul Bisericii Greco-catolice, Alexandru Sterca Șuluțiu în chestiunea uniunii românilor cu ungurii – punct 12 coșutist respins categoric pe Câmpia Libertății de la Blaj -3/3Mai 1848 – prin dualismul austro-ungar – și al răspunsului formulat de acesta: „numai moartea mă poate despărți de națiune!”. Apoi, a urmat interpelarea deputatului de Ceica, Alexandru Roman adresată miniștrilor unguri și în fine epistola Principelui Cuza către Carol I. pentru întoarcerea la moșia sa de la Ruginoasa.

Aceste subiecte interne, dar și cele de peste Carpați țineau trează conștiința românilor ardeleni. Emisarul guvernamental, contele Péchy, avea a răspunde la interpelare cu privire la respectarea în cadrele constituționale a drepturilor românilor, sens în care Asociația „Astra” chema pe toți membrii săi să pretindă recunoașterea drepturilor românilor „ca națiune perfect egală, ca cetățeni și patrioți leali, care prin nici o crimă, prin nici o vină nu se pot nedreptăți și respinge de la partea de drepturi politice naționale, ci i se cuvin după sarcinile ce le poartă. Niciodată nu are lipsă românul de mai mare franchețe în procedare, decât acum, niciodată de mai mare concordie și unire în simțiri atât în cauza alegerii oficiale, cât și în exercitarea drepturilor constituționale de a-și reprezenta cu mândria română interesele națiunii sale”. Aceste îndemnuri rezultau din experiența anilor de confruntare, inclusiv armată, datorită poziției ungurilor de a decreta unirea Transilvaniei cu Ungaria fără consultarea lor. Împotriva punctului 12 s-a ridicat Avram Iancu cu tribunii săi.

Revista „Familia” a lui Iosif Vulcan a urmărit evenimentele din Principatele Unite considerându-le chestiuni capitale ale nației întregi. Oful unui june român, își intitulase Iosif Vulcan articolul despre un tablou pe care îl avea schițat doar, la acea dată, tânărul pictor român D. Popescu, schiță transmisă de marele bărbat al națiunii române Vicențiu Babeș , tablou a cărui temă era inspirată din poezia lui Andrei Mureșanu: „Deșteaptă-te române”, strofa: „Preoți cu crucea-n frunte, căci oastea e creștină”. Tabloul anunța respectul tânărului pictor față de înțelepciunea ierarhilor, conducători ai poporului spre adevărul care aținea calea fericirii naționale. Dând mâna, ierarhii păreau pătrunși de sfânta libertate, iar cei ce-i înconjurau parcă ziceau, prin jurământ, a fi pururi frați. Iar celălalt parcă îi răspunea:„O mamă văduvită de la Mihai cel Mare, Pretinde de la fiii-și azi mână d-ajutor”.

Și Iosif Vulcan descrie personajele tabloului, conform epistolei autorului, care însoțea schița. Respectiva scenă se reprezenta înaintea unui altar și din amândouă părțile se vedeau ieșind preoți și prunci îmbrăcați sărbătorește, după cuvintele: „Măreață-i serbarea, când frații d-un sânge, / Se leagă între sine prin viu jurământ,/A nu lăsa pradă, și nici a se ‘nfrânge/ Mărirea străbună și dreptul cuvânt!” . Pictorul solicita sfatul, sugestiile și observațiile eventuale ale oricui în privința temei tabloului său. Într-un alt număr portretul său a fost publicat spre a fi cunoscut de publicul cititor al revistei.

În numărul 7 al Familiei, din 5/17 martie 1866, după prezentarea în pagina întâi a portretului lui Aloisiu Vlad, născut în 24 februarie 1822, în Abram, comitatul Bihor, bărbat provenit dintr-o veche familie nobiliară românească, care încă de la 1486 primise – de la Regele Ungariei Mathia I.:„fidelium nostrorum valachoru, Ioanis Wlad”, – comunitatea Selișteană din Maramureș.

În același număr apare știrea despre: Fostul domnitor al României, Alexandru Ioan Cuza, care a sosit în săptămâna trecută aici și a tras la hotelul „La Arena Angliei”. Cu dânsul a mai fost doamna Elena, cei doi copii adoptați, colonelul adjutant Pisotzky, doi servitori și două servitoare. Cuza e încă destul de tânăr, și pe fața-i zici că se vedeau urmele neplăcerilor din urmă. Doamna e o femeie foarte delicată. Aici n-au primit vizite și au plecat la Viena”.

Despre decretul dat de locotenența domnească din România, având în vedere raportul ministrului culturii C.A. Rosetti, Familia lui Isosif Vulcan își exprima opinia cu privire la regulamentul pentru formarea „Societății literare române”, în articolul cu același nume, și despre desemnarea a 3 reprezentanți din România de dincolo de Milcov, 4 de dincoace de Milcov, 3 din Transilvania, 2 din Banat, 2 din Maramureș. 3 din Basarabia, și 2 din Macedonia, semn de unitate cultural-spirituală.

Fără a contrazice o atare desemnare pentru prima ședință programată pentru 1 august 1866, Vulcan își expunea părerea cu privire la reprezentarea românilor din Austria, după „modesta noastră opinie, cel mai bine ne-ar putea reprezenta: din Transilvania filologul Timotei Cipariu, și celebrul publicist George Barițiu, amândoi cunoscuți de toată românimea”, din Ungaria profesorul Alexandru Roman și Dionisiu Pășcuțiu, din Oradea Mare, din Banat Simeon Mangiuca și Vicențiu Babeș. Din Bucovina G. Hurmuzachi. Sublim va fi acel moment, sublinia Iosif Vulcan „când fratele de la Pindu va strânge mâna fratelui de la Criș. Glorioasă va fi ideea de care vor palpita inimile tuturor trimișilor noștri, ideea cea mai sfântă: înaintarea literaturii naționale care e tezaurul nostru comun, al tuturora. Clio va însemna cu litere neșterse numele bărbaților, care vor participa la ea”, încheia viziunea sa, ilustru gazetar, despre grandioasa zi ce va urma pentru literatura română.

Revista Familia cultiva, prin mijloace specifice ale literaturii și artei, mândria națională. La rubrica de noutăți, bunăoară, se publicau date despre tabloul național, pentru care se instituise un premiu. Astfel, cititorii erau asigurați că tabloul național va fi cât se poate de pompos și astfel să poată decora orice salon românesc. Ca mărime, urma „a reprezenta scena în care Alexandru I, domn al Moldovei primea coroana și mantia din mâna solilor împăratului Ioan Paleologlu”.

Gazeta Transilvaniei reda pe larg epistola Principelui Alexandru Ioan Cuza către domnul Carol I, prin care în introducere acesta amintește despre părăsirea în grabă a principatelor Unite, motiv pentru care nu și-a putut regla mai multe afaceri legate de viața sa privată. De această dată fiind însă vorba de o citare într-o speță în care s-au amestecat chestiuni și pasiuni de ordin politic cu numele Domnitorului Unirii, fapt pentru care era necesară prezența sa în țară la moșia sa din Ruginoasa. Domnitorul amintește, apoi, în epistolă că România își văzuse atinse dorințele de a avea un domn străin pentru a-i asigura stabilitatea în viitor. Aclamat de națiune, recunoscut de Sublima Poartă și de Puterile garante Carol avea stabilitate pe tron. „De aici înainte, Măria Ta, românii nu au altă cugetare decât de a consolida dinastia Voastră, altă țintă decât de a ajuta din toate puterile lor în marea sarcină ce ați luat asupra-vă cu atât curaj. Convins că ideile mele sunt și ale contemporanilor mei, îmi place să cred că Înălțimea Voastră va aprecia că reintrarea mea în Principate nu poate avea nici un inconvenient”.

Solicitarea lui Cuza venea pentru clarificarea unor aspecte legate de caracterul său, de gândirea sa pentru a pune stavilă oricăror interpretări tendențioase, de răsturnare a puterii. Pentru o astfel de motivare el amintește faptul că încă din Divanul ad-hoc, din 1857 al Moldovei, a fost unul dintre cei dintâi care au susținut Unirea Moldovei cu Valahia  sub un domn străin.

Mai târziu, voturile de dublă alegere i-au dat coroana Românie. Suirea pe tron nu fusese propria voință a lui Cuza Vodă, fapt pentru care a declarat de îndată și solemn că „voi pune onoarea mea și gloria mea în îndeplinirea dorințelor poporului român”. Oricine din România știa că el, Ioan I Cuza, nu s-a abătut de la această îndatorire și a formulat, chiar a doua zi după alegere, o scrisoare către Sublima Poartă și Puterile garante. Cel puțin „am avut mulțumirea de a realiza Unirea Principatelor, a face din trei milioane de clăcași trei milioane de proprietari, a restitui țării a cincea parte din pământurile uzurpate de clerul grecesc, a da tuturor românilor dreptul de vot de care era lipsit pe nedrept, a construi drepturi civile și politice, și în fine a traduce dorințele Divanurilor ad-hoc de la 1857.

Cu toate aceste înfăptuiri, mărturisește Alexandru Ioan Cuza, sarcina lui nu putea fi împlinită pe deplin până când nu ar fi transmis tronul unui prinț străin, dintr-o familie domnitoare din Europa. Cuza amintește în acest sens despre tulburările interne din august 1865, și cererea boierilor pentru abdicarea sa, crezând atunci că veniseră momentul de a satisface dorința poporului contra acelei încercări antinaționale. Cuza s-a adresat atunci printr-o scrisoare Împăratului Napoleon, cel care manifestase calde sentimente față de români, cu intenția de abdicare, în favoarea unui principe străin care însă să-i garanteze viitorul țării. Două luni mai târziu la deschiderea Corpurilor legiuitoare Cuza spunea: „fie în capul țării, fie alături de voi, eu voi fi totdeauna cu Țara, fără altă țintă decât voința națională și marile interese ale României. Eu voiesc să fie bine, știut fiind ca niciodată persoana mea nu va împiedica la orice eveniment, care ar permite de a consolida edificiul politic, la a cărui asediere am fost fericit a contribui”, semna în final epistola Alexandru Ioan Domn al Românilor.

Românii au găsit în colonelul Alexandru Ioan Cuza „depozitul sacru” pentru unire. Astfel că odată ce toate dorințele sale fiind împlinite acesta își exprima regretul că n-a avut ocazia ca el însuși să transmită coroana sa de domnie lui Carol. Ca simplu cetățean cerea doar permisiunea de revenire în țară, cu familia sa în mod pașnic, fără alte preocupări decât deprinderile pozițiunii sale, cu îndatorată recunoștință. Cererea sa a rămas fără de răspuns. Cuza s-a stins de parte de Țara pe care a servit-o în cel mai admirabil mod.

Gazeta Transilvaniei relatează și ultimele clipe de domnie trăite de Ioan I, pe 11 februarie 1866, când a cerut pe Nicolae Golescu, membru al locotenenței, pe capuk cabinetului I. Ghica și pe C.A. Roseti cărora Principele le-a exprimat dorința sa de plecare mai devreme cu o oră decât se stailise. Toți având același scop alegerea momentului conta. Avînd în vedere că s-a împlinit voința națiunii exprimată prin vot la alegere, voință în fapt împlinită, acela care nu susținea acel mare act era un trădător. Membrii guvernului au declarat lui Cuza că voința sa v-a fi pe dată împlinită și că „sunt convinși că principele va susține cu tărie în străinătate spre a se da cât mai curând sancțiune votului unanim al țării”.

Seara la ora 7.00, Principele Cuza a plecat pin calea Brașovului escortat de garda de la șosea, unde s-au despărțit după saluturile cuvenite. Colonelul Cornescu și căpitanul Costiesc și Antoniu Arion, comisar civil, toți ceruți de domnitor. Înaintea plecării de la Palatul Cotroceni, Cuza a adresat o epistolă locotenenței domnești Nicolae Golescu, din care pentru națiune erau puse„sub ochii națiunii”: Eu din proprie voință vin a declara solemn, că în împrejurările de față, orice român, sub orice împrejurare, n-ar concura spre dobândirea obștescului țel, adică principiul proclamat de corpurile statului, este trădător contra națiunii” . Acestea au fost cuvintele de pe urmă primite unanim cu aclamații în capitală, dar și de întreaga națiune și „aplaudată și admirată de toată Europa”, de puterile ce urmau a se aduna pentru Conferința de la Paris. Era, în opinia gazetei, exemplul unei națiuni care știe nu numai a „surpa, dar și a edifica”.

După plecarea lui Cuza hârtiile maiorului Liebrecht, venit în țară fără avere ca telegrafist, ajuns director al telegrafului, la percheziția efectuată, în casa lui, s-ar fi găsit vreo două milioane de lei. În atare situație camerele legiuitoare au hotărât verificarea finanțelor de la ministerul de război și lucrărilor publice, de către o comisie parlamentară, precum și remunerarea miniștrilor doar dacă au neapărată nevoie pentru întreținerea lor. În Monitorul oficial a fost publicat și decretul locotenenței domnești pentru cercetarea socotelilor direcțiunii poștelor și telegrafului.

Răsturnarea politică și lovitura de stat de la București a fost de îndată luată în dezbaterea statelor garante. Prima declarație venea de la Poarta Otomană către toate cabinetele semnatare a tratatului de la Paris din martie 1856, în care pe lângă revărsarea dreptului de suzeranitate peste România se ridica și protestul contra întâmplărilor din 11 februarie 1866, considerând dreptul Porții prejudiciat „care însemna că România vrea să se smulgă de sub suzeranitatea ei, care exemplu ar infecta și Serbia, Muntenegru”.

În puterea art. 27 al Tratatului de la Paris se ținea îndatorată a păși cu intervenția armată cu co-înțelegerea solidară a Austriei, Franței și Angliei. Intervenția armată era justificată pentru apărarea ”integrității Turciei”, scop pentru care i-a și chemat la Conferință.

Franța se învoise de îndată.

Rusia care se pare că ar fi avut ceva interes și amestec și nu vor primi invitația, potrivit surselor de la Viena, în timp ce dinspre Petersburg ziarele anunțau că răscoala de la București prin proclamarea unui principe străin, prin abdicarea lui Cuza, putea pune în pericol chiar Unirea Principatelor.

Conferința țărilor interesate cu desemnarea unui principe străin s-a lovit și de chestiuni de orgoliu pe care Turcia le-a impus privitoare la suzeranitatea sa, și mândria caselor din Austria, Franța și Anglia de a se supune unei asemenea cerințe. Ajuns în străinătate Domnul Cuza lucra pentru binele națiunii române, fiindu-i oprită orice tentativă de revenire în țara pe care a slujit-o cu devotațiune exemplară.

Prentre reformele profunde înfăptuite în timpul Domniei lui Alexandru Ioan Cuza o socot de mare importanță pe aceea din domeniul militar: unificarea oastei, alocarea a 25% din buget pentru dotare, instruire, școli militare, statutul cadrelor militare, pensia militară, echipare, întreținere și dezvoltarea arsenalului, cercurilor Militare, copii de trupă, a spitalului armatei ș.a.. Toate sub obligativitatea satisfacerii serviciului militar, de către toți cetățenii, sub prestare de jurământ în fața Drapelului înmânat oștirii cu deviza „Onoare și Patrie”, înmânare prin care cerea Oștirii păzirea Stegului, căci STEAGUL e ROMÂNIA!

Mihai Eminescu în vremea studenției sale la Viena l-a vizitat pe Cuza în exil. Și dacă ar fi să coborâm pe acest tărâm intim am conchide că Steagul e un Luceafăr de ziuă, cum ar zice Eminescu stând de vorbă cu Domnul Cuza.

„În odaia luminată de candela unei seri domnești, Eminescu păși încet, ca și cum ar purta în spate răsuflarea întregii țări. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza îl primi ridicându-se, cu privirea lui de om care înțelesese că unirea nu se scrie pe hârtie, ci în sufletul oamenilor.

– Mărite Vodă, zise Eminescu, „noi nu vrem nimic pentru noi, ci pentru naţiune”.

Cuza zâmbi în taina lui blândă și zise: Așa este porunca din străbuni, tinere poet. Așa am gândit și eu când am spus că steagul nu e al unui om, ci al unui neam.

Eminescu se apropie de drapelul sprijinit în colțul odăii. Culorile lui păreau că se înalță odată cu respirația Poetului. „Steagul e stindardul idealurilor naţionale…” murmura el, cuvinte ce și le va reaminti în propriile articole…, „într-însul trăieşte istoria unui popor, credinţa lui, suferinţele şi izbânzile lui.”

Cuza, cu mâinile la spate, privea tricolorul ca pe un vechi prieten. Eu am spus, Eminescule, că acesta e semnul României. Tu ai spus că „steagul e simbolul națiunii și al unității ei morale”.

Atunci, Eminescu ridică privirea – acea privire de Luceafăr coborât printre oameni – și rosti cu glas încet, dar adânc: Maria Ta, steagul acesta e ca Luceafărul de ziuă: el nu luminează noaptea, ci înălțarea neamului. El a înrăzărit calea neamului, căci trei culori au aprins trei virtuți: sângele, lumina, cerul. Și fără ele, România n-ar fi decât o umbră.”

Cuza atinse lemnul lăncii.

– Ai dreptate, Mihai. Steagul a fost mai întâi semn, apoi a devenit voință, și prin voință – Țară.

Eminescu înclină fruntea. – „Țara nu e pământul, ci sufletul care-l locuiește… Și sufletul acesta, Mărite Vodă, a prins contur sub tricolor”.

În tăcerea aceea luminată de candela domnească, steagul părea că respiră. Un luceafăr nevăzut se ridica pe cer, de parcă ar fi binecuvântat întâlnirea dintre Poet și Domnitorul care a dat României chipul modern”.

Și pentru o asemenea reconstituire, ce poate va fi preluată de condee mai inspirate, îmi îngăduiesc să schițez și un legământ cavaleresc eminescian cu tricolorul nostru:roșu, galben și albastru

„Jur pe lumina ce răsare din cuvântul lui Eminescu,

să păstrez neștirbit adevărul Neamului meu.

Jur pe Tricolorul ce ne-a fost pânză de suflet,

să nu las nicio umbră să-i stingă strălucirea.

Jur pe opinca străbunilor,

care a bătut cărările libertății,

să calc drept, fără teamă, pe urma lor.

Jur pe crucea de pe munte și pe Sfinxul străjer,

să veghez, în mine și în ceilalți,

spiritul strămoșesc al demnității.

Jur pe jertfa celor căzuți și pe munca celor rămași,

să ridic, oriunde mă aflu, numele Țării mele.

Așa să-mi ajute Lumina,

cea care l-a făcut pe Eminescu să fie Stea pentru popor,

și pentru România – Luceafăr de ziuă peste veacuri”.

Și în finalul acestui studiu revenim la ardelenii sfătuiți a se sprijini prin exemplul biblic: „Ajută-te și te va ajuta și Dumnezeu!”, sens în care s-au donat Astrei fonduri de către procurorul general Alexandru Papiu Ilarian (ministrul în guvernul Cuza), G. Crețianu și Alexandru Lupașcu de la Curtea de Casație București, câte 80 de galbeni, precum se consemnase și donația de 24 florini și 80 de coroane oferite de comuna Criștior, comitatul Bihor, în contul pășunatului oilor pe hotarul acelei comune de către moții din Alba, ca și suma de 100 florini pe care negustorul Nicolae Jinga, din Oradea Mare, o avea la George Ratz și care o donase Asociației.

Să înțelegem mai profund sensul legăturii de ajutorul împumutat și sensul versurilor din Hora Unirii: Hai să dăm mână cu mână, cei cu inima română…, spre a nu pune întrebarea de mai sus! Acăr unde am fi, limba română ne unește!

Colonel Dr. Constantin MOȘINCAT

 Anexa nr. 1

Francisc Iosif din gratia lui Dumnezeu împărat al Austriei, regele apostolic al Ungariei, Boemiei, Galiției si Lodomeriei, Marele principe al Transilvaniei si comite al secuilor etc. etc. etc.

Pentru că relațiunile ce se derivă din cuprinsul art. de lege făcută în Dieta din Cluj la 1848 cu privire la uniunea Transilvaniei cu Ungaria, să se reguleze definitiv, am aflat ca acelea conchiamă, prin rescriptul Nostru regesc datat de la 1 Sept. 1865, Dieta Transilvaniei la Cluj pentru 19 Nov. al aceluiaşi an.

Această Dieta – fiindcă mai târziu, în urma provocărei Noastre-, s-a prezentat pentru dezlegarea chestiunilor pendinte de dreptul public și dreptății Transilvaniei, la dieta Ungariei conchiamata la Pesta pentru 10 Dec. 1865 — o amânat intervalul până la rezultatul consultărilor începute aici. După ce însă, spre bucuria sufletului Nostru părintesc, în dieta Ungariei acum amintită a rezultat între reprezentanți acestor două țări astfel de co-înțelegere frățească, în urma căreia scopul ce l-am propus dietei Transilvaniei conchemată la Cluj pentru 19. Nov. 1865, adică regularea speciale a relațiunilor între aceste două țări legalmente unite, și cumplanarea intereselor lor împrumutate, să poată ajunge mai iute și sigur pe calea deputățiunii dietei Ungariei spre acest scop denumite — și după ce-și altcum, în urma dispozițiunilor identice, atât ale art. VIl. al dietei din Pojoniu de la 1847—48, cât și ale art. I al dietei din Cluj de la 1848, stabilirea finale a detaliilor uniunei numai prin legelațiunea împreunata și comune a acestor două țări se va putea modifica, dieta sus atinsă, conchemată de către Noi la Cluj pentru 19 Nov. 1865, și amânată prin rescriptul Nostru regesc datat din 25 Decembre 1865, prin acesta o dizolvăm.

Dat în capitala Nostră imperială Viena la 20 Iunie 1867.

Semnat: Francisc Iosif și contele Andrassy.

Anexa nr. 2

Actul de Abdicare 

„Noi Alecsandru Ioan I, conform dorinției naţiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe tron, depui astăzi 11/23 Febr. 1866, cârma guvernului în mâna unei locotenenții domnești și a miniștrilor aleși de popor.

Aleosandru Ioan”.

Noi locotenența domnească, am ordonat și ordonăm:

Am numit și numim, pe Domnii: Ioan Ghica, președinte al Consiliului și ministru secretar de stat la departamentul din afară; Dimitrie Ghica, ministru de interne; Ioan Constantin Cantacuzino, ministru pentru Mavrogheni; Constantin A. Rosetti, ministrul cultelor; Maior Dimitrie Leca, ministrul de război; Dimitrie Sturza, ministrul lucrărilor publice si ad-interim la finanțe până la sosirea domnului P. Mavrogheni.

Dată în capitala București, 11 Febr. 1866.

General Nicolae Golescu, Colonel Nicolae Haralambie, Ad-interim Dim. Sturza.

Romani! Astăzi la 11/23 Febr. 1866

Colonel Dr. Constantin MOȘINCAT

Articolul UNIREA SUB CUZA, ȘI ARDEALUL apare prima dată în Glasul.info.

La data de 2 Ianuarie 1919, Consiliul Dirigent al Transilvaniei decide organizarea administrativă a teritoriilor unite cu România. Hotărârea prevedea împărțirea României în 23 de județe și numirea de prefecți pentru fiecare dintre cele 23 de județe.

Pe lângă clasicele județe românești ale Transilvaniei, pe listă apăreau și câteva județe care astăzi fac parte din păcate din teritoriul Ungariei: Bichiș, Cenad, Haidu, Ugocea. Toate aceste județe aveau comunități însemnate de români în ele. Mai erau de asemenea revendicate de către români și județele Bereg, Ung, Sabolc(iu), Solnoc și Cionsgrad.

Despre județele Bichiș și Cenad știm că au fost teritorii incorporate României între anii 1919-1920 și cedate Ungariei după Tratatul de la Trianon, deși erau județe cu importante comunități de români. În cei doi ani, cele două județe au fost sub administrație românească și populația de acolo a participat până și la alegerile din anul 1919 din România Mare.

Consiliul Dirigent al Transilvaniei a fost un organism politic provizoriu, cu atribuții legislative, executive și administrative limitate, al Transilvaniei, în perioada 2 decembrie 1918 și 4 aprilie 1920. Din acest consiliu făceau parte 15 membri, cu Iuliu Maniu președinte, Alexandru Vaida-Voievod (vicepreședinte), Ștefan Cicio-Pop (vicepreședinte), Aurel Vlad (vicepreședinte), Vasile Goldiș (vicepreședinte), Aurel Lazăr, Ioan Suciu, Iosif Jumanca, Romul Boilă, Emil Hațieganu, Ion Flueraș, Victor Bontescu, Vasile Lucaciu, Octavian Goga și Valeriu Braniște.

Consiliul Dirigent al Transilvaniei a avut un rol foarte important în organizarea tranziției și adaptării administrative a Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria în timpul unirii acestor teritorii cu România. Organizația avea filiale locale care au ușurat tranziția și adaptarea în timp record la noua stare administrativă a acestor teritorii. De asemenea au jucat un rol extrem de important asigurând logistica și informații esențiale din punct de vedere militar pentru Armata Română, angajată încă într-un război atipic cu bandele bolșevice ungare ale lui Bela Kun.

Prin activitatea sa eficientă, Consiliul Dirigent al Transilvaniei a reușit să separe jurisdicția județelor Ugocea, Bichiș și Cenad și să le subordoneze statului român, însă lipsa unor buni negociatori și diplomați ai României au făcut ca în cele din urmă România să piardă aceste județe și să le cedeze Ungariei după Tratatul de la Trianon din 1920.

Participând la alegerile parlamentare din anul 1919 din România, românii din județele Bichiș, Cenad și Ugocea au avut până și reprezentanți în Parlamentul României.

Articolul 2 Ianuarie 1919 – Consiliul Dirigent al Transilvaniei decide organizarea administrativă a teritoriilor unite cu România apare prima dată în Glasul.info.

A fost 24 ianuarie 2023.

România a sărbătorit Ziua Unirii.

Au fost manifestări la București și Iași.

Nu știu de ce la Iași nu s-a sărbătorit ziua de 5 ianuarie, zi în care a fost ales Cuza domn al Moldovei.

Pe 24 ianuarie a fost ales Cuza domn al Munteniei.

Iată cum descrie un ziarist de la TIMPUL aceste manifestări din cele două foste capitale.

Incisiv şi frustrant articolul ziaristului Mihai Ogrinji. Pune “degetul pe rană”!

Ar fi meritat un sincer BRAVO, numai că el, dar încă şi alţi numeroşi confraţi de breaslă şi mai mulţi “istorici” continuă să folosescă parşiv sintagma nelegiuită de … Mica Unire…!

Nu, Domnule Ogrinji, Unirea Principatelor reprezintă de departe URIAŞA victorie a înfăptuirii ţelului de Unire exprimat răspicat la Revoluţia din 1848! Să ţineţi asta bine minte!

Cât priveşte “bălăcărelile” sărbătorii Unirii de la Iaşi şi Bucureşti aveţi mare dreptate în a le înfiera. E o blasfemie faţă de făuritorii Unirii, care au pus mai presus de interesele personale pe cel al naţiunii române.

Adevărata sărbătorire a Zilei Naţionale a Unirii Principatelor are loc la Iaşi, la Castanul Unirii de la Vişan, singurul martor viu al acelor zile fierbinţi de sub măreţia Castanului când s-a plămădit subversiv aluatul Unirii. Din păcate, în vârstă de 276 de ani, Castanul Unirii de la Vişan-Iaşi, dublu Monument, se află tot în proprietatea privată în care a fost re-descoperit în 2002, fără a fi fost repus de atunci încoace în drepturile sale monumentale, deşi s-au făcut intervenţii la toate instituţiile îndrituite ale României (Primărie, CJ, Prefectură, Ministerul Culturii, Guvern)!

Ei, bine, numai la Castanul Unirii de la Vişan Hora Unirii întinsă în jurul acestuia este simţită sufleteşte, cu mândrie patriotică, aşa cum a fost şi anul acesta! Are habar D-nul Ciucă de Castanul Unirii de la Vişan? Şi ceilalţi “demnitari” ?

Cu simţire, Mihai Caba

Articolul Are habar D-nul Ciucă de Castanul Unirii de la Vişan? Şi ceilalţi “demnitari”? apare prima dată în Glasul.info.

Pentru ca procentul celor care vor reunirea să fie majoritar, măcar de acum încolo, fiecare leu donat sau investit, trebuie însoțit de un steag tricolor, adică de un program românesc desfășurat la nivel de stat, atât din punct de vedere cultural-educațional cât și politic. Vă ajutăm economic, dar nu pentru a rămâne Republica Moldova, ci pentru a vă reuni cu Țara Mamă, aceasta este direcția corectă, care trebuie exprimată extrem de clar. Condiții impuse pentru o programă scolară care să cuprindă istoria adevărată, condiții impuse pentru emisiuni pro unioniste la televiziuni și posturile de radio, înființarea unor televiziuni și radiouri în acest sens, condiții peste condiții pentru fiecare bănuț. Rusia si-a făcut prea bine treaba în Basarabia, pentru fiecare centimetru cub de gaz și copeică amărâtă și-a impus om cu om în politică, a impus prim-miniștri, presedinți și în primul rând o propagandă desfășurată pe toate planurile, fără de care acei politicieni rusofili nu ar fi fost aleși. România, cu sumele enorme de caritate tâmpă sau de idioțenie utilă, nu a impus mai nimic, sau ce a generat a fost total anapoda, rezultatul se vede. Marea ”victorie”, tot socialistă și ea, este Maia Sandu, expresia perfectă a prieteniei ruso-UE din Basarabia, Maia rămânând acum bineînteles pe ”rit vechi” marca Germania. Pe de altă parte, într-o aproape altă ordine de idei, fiecare bănuț unguresc virat de guvernul Orban (susținut masiv financiar de Moscova) spre Transilvania, vine însoțit cu un steag maghiar, adică cu sute de programe economice și educațional-culturale pro-autonomie pe criteriu etnic. Fiecare ”biscuit” unguresc dat ungurilor si familiilor mixte din România are pe el vopsit steagul Ungariei, țara vecină știind cum să lupte pentru teritorii care din punct de vedere istoric nu sunt ale lor, în schimb România nu vrea să le redobândească pe cele care îi aparțin de drept, referindu-mă aici atât la Basarabia, cât și pe cele ce aparțin Ucrainei sau Serbiei. Suntem prinși într-un clește al intereselor străine, de către state și entități supra-statale. Soluția este un stat cu adevărat românesc, generat de o conștiință națională capabilă să producă o clasă politică și civică care să tindă măcar spre Reperul Mihai Eminescu. Nu este ceva imposibil de atins, ne trebuie ”doar” ceva curaj în a spune NU atunci când este cazul și mai ales DA pentru România.

Avem atâtea avantaje geopolitice, atâtea resurse masive, ce încă nu sunt toate în mâna străinilor, avem o Istorie și atâta sânge vărsat pentru ea, nu suntem o țară minoră, ci cu politicieni mici.

Aveți Nădejde, ne vom ridica!

de Mihai Tîrnoveanu

Articolul În statul artificial Republica Moldova, România nu trebuie să facă ca până acum acte de filantropie sau propagandă UE, ci acte de reunificare. apare prima dată în Glasul.info.

Românii din Basarabia și Transnistria organizează un Partid Național Moldovenesc (la 3 aprilie 1917, Vasile Stroescu fiind președinte de onoare); el este susținut de îndata și în Bugeac: la 11 aprilie se organizează Comitetul național de la Bolgrad (Ion Andronic, Ștefan Ciobanu – viitorul mare cărturar, F. Mungiu, G. Grigorescu, D. Lungu).

Ștefan Ciobanu a fost un istoric și academician român, autor al unor lucrări importante despre literatura română veche, cultura românească în Basarabia sub ocupație rusească, demografia Basarabiei, susținător fervent al introducerii limbii române în școlile din Basarabia, vicepreședinte al Academiei Române între 1944-1948.

Citește și: DESPRE ROMANII DIN BUGEAC

Valul revendicăilor naționale nu putea să ocolească Basarabia: în aprilie 1917 s-a format Partidul Național Moldovenesc, promotor al intereselor naționale și al luptei pentru unirea cu România; spre sfârșitul anului se proclamă autonomia Basarabiei și se înființează Sfatul Țării, un adevărat parlament democratic constituit; la 2/15 decembrie 1917, întemeindu-se pe principiile cuprinse în Declarația drepturilor popoarelor din Rusia – emanată de bolșevici la scurt timp după preluarea puterii la 7 noiembrie 1917 – a fost proclamată Republica Democratică Moldovenească.

[one_half]

Basarabia, plai romanesc – Eliferie Rogoi, Mihai Rogai

[/one_half]

În această atmosferă politică efervescentă, Ștefan Ciobanu nu putea sta deoparte, cu atât mai mult cu cât încă din vremea studenției el fusese un susținător al societății culturale românești „Deșteptarea”, ce urmărea promovarea intereselor populației românești din Imperiul rus. Recunoscut ca promotor al intereselor naționale ale românilor basarabeni și ca un intelectual de valoare, prieten cu poetul Alexie Mateevici, autorul tulburătoarei poezii Limba noastră, Ștefan Ciobanu a fost purtat de evenimente, ajungând între fruntașii luptei pentru unire. A fost ales în Sfatul Țării, apoi în comitetul director al acestui parlament al Basarabiei, unde, datorită pregătirii sale, a fost numit șef al resortului învățământ.

“Din anul 1917, Ştefan Ciobanu a revenit în Basarabia, unde va fi angajat ca profesor secundar la Bolgrad. În atmosfera politică clocotindă a anului 1917, el nu putea sta deoparte, cu atât mai mult cu cât încă din vremea studenţiei fusese un susţinător al societăţii culturale româneşti „Deşteptarea”, care a fost înfiinţată în 1908 în cadrul Universităţii de la Kiev din iniţiativa lui Ştefan Ciobanu şi Simeon Murafa de la Facultatea de Drept. Din „Pământenie”, care era o organizaţie a studenţilor basarabeni ce-şi făceau studiile le Kiev, făceau parte: poetul Alexei Mateevici, Daniel Ciugureanu, fraţii Vlad şi Gheorghe Cazacliu, Vladimir Decusară, Efrem Dumbravă, Vladimir Bogos, Şt. Berechet, M. Mihailovici ş.a. – toţi luptători înflăcăraţi pentru renaşterea naţională, adepţi ai Unirii Basarabiei cu Ţara. La acţiunile „Pământeniei” luau parte şi studenţi din România, care îşi făceau studiile la Universitatea din Kiev”, scrie dacoromania-alba.ro

Articolul 11 Aprilie 1917: Se organizează Comitetul național de la Bolgrad, valul revendicărilor naționale pentru Unirea cu România pornindu-se și în Bugeac apare prima dată în Glasul.info.

Cuvânt Moldovenesc a fost o gazetă politică săptămânală, publicată în limba română dar cu caractere chirilice, apărută la Chişinău între 5 iunie 1914 – 7 ianuarie 1919. A jucat un rol important în coagularea mişcării pentru unitatea naţională a românilor basarabeni. După 1917 a fost oficiosul Sfatului Ţării.

Iniţial sub redacţia lui N. N. Alexandri, a fost apoi condusă de Pantelimon Halippa. A publicat scrieri fundamentale ale culturii române şi a dat glas mesajelor politice mai multor fruntaşi români. A publicat şi un supliment lunar de „literatură şi ştiinţă practică” cu acelaşi nume. Ambele publicaţii erau tipărite cu caractere chirilice.

Cuvânt moldovenesc a fost un ziar (săptămânal) publicat în Gubernia Basarabia (1913→17), apoi în Republica Democratică Moldovenească (1917→18), și pentru o scurtă perioadă după Marea Unire. Proprietarul revistei/ziarului a fost Vasile Stroiescu. Revista “Cuvânt Moldovenesc” a luat ființă în Mai 1913, iar ziarul “Cuvânt Moldovenesc” în 1914. Prima ediție a fost tipărită la 1 ianuarie 1914, iar ultima la 7 ianuarie 1919. Primul redactor-șef a fost Nicolae Alexandri, înlocuit la 2 aprilie 1917 de către Pantelimon Halippa. Printre colaboratori s-au numărat: Simion Murafa, Ion Pelivan, Daniel Ciugureanu, Onisifor Ghibu, Gheorghe Stârcea, Theodor Inculeț (fratele lui Ion Inculeț) etc.

La 21 martie 1943, Cuvântul moldovenesc a reapărut sub conducerea lui Leon T. Boga și Iorgu Tudor.

La 130 de ani de la nașterea lui Leon Boga, Director al Arhivelor Statului de la Chişinău, al Liceului ”Alexandru Donici” şi al ziarului ”Cuvânt Moldovenesc”, Poșta Moldovei a emis un plic cu marcă fixă pentru a marca împlinirea a 130 de ani de la naşterea lui Leon Boga.

Articolul 9 Aprilie 1917: În ziarul Cuvânt moldovenesc a fost publicat programul Partidului național moldovenesc, în care se afirma apartenența molodovenilor la poporul român apare prima dată în Glasul.info.

Duminică, 27 Martie 2022, patrioții ieșeni sunt așteptați în număr cât mai mare la la Parohia Sfântul Ioan Botezătorul din sat Bârnova pentru a participa la la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie și Pomenire a făptuitorilor Unirii Basarabiei cu România din anul 1918. Slujba va avea loc la Parohia Sfântul Ioan Botezătorul din sat Bârnova și va fi oficiată de IPS Teofan Mitropolitul Moldovei și Bucovinei și PS Antonie Episcop de Bălți.

Redăm integral comunicatul primarului comunei Bârnova, domnul Mihai Bălan:

“Dragii mei bârnoveni și români de pretutindeni,

Vă invit cu mare bucurie să participăm împreună, Duminică – 27 Martie, la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie și Pomenire a făptuitorilor Unirii Basarabiei cu România din anul 1918. Slujba va avea loc la Parohia Sfântul Ioan Botezătorul din sat Bârnova și va fi oficiată de IPS Teofan Mitropolitul Moldovei și Bucovinei și PS Antonie Episcop de Bălți.

𝟐𝟕 𝑴𝒂𝒓𝒕𝒊𝒆 𝟏𝟗𝟏𝟖 – Această dată cu însemnătate istorică extraordinară pentru toți românii este incrustată cu litere de aur în Cartea de Istorie a Neamului nostru strămoșesc.

Vom avea deosebita onoare de a primi în sânul comunității noastre înalți demnitari, personalități de stat de pe ambele maluri ale Prutului, înalte fețe bisericești, militari, istorici, oameni de cultură și alți oaspeți dragi înfrățiți prin sânge și același gând de Reunire a României noastre iubite. Vom evoca împreună personalitatea marcantă a celui care a fost Președintele Sfatului Țării din Basarabia acum 104 ani, ION INCULEȚ, simbolul mărețului act patriotic de întregire a neamului românesc, erou național deopotrivă al României și al Basarabiei.

Dragi români, vă îndemn să fiți liberi în gândire și luminați în inimi ! Să prețuim dragostea frățească și să păstrăm mereu vie în sufletele noastre dorința de Reunire cu Basarabia, pentru că am fost, suntem și vom fi frați pe vecie . Așa să ne ajute Dumnezeu!

𝑪𝒖 𝒑𝒓𝒆𝒕̦𝒖𝒊𝒓𝒆,𝑴𝒊𝒉𝒂𝒊 𝑩𝑨𝑳𝑨𝑵 𝒑𝒓𝒊𝒎𝒂𝒓𝒖𝒍 𝒄𝒐𝒎𝒖𝒏𝒆𝒊 𝑩𝑨𝑹𝑵𝑶𝑽𝑨”, scrie pe facebook primarul comunei Bârnova, județul Iași, Mihai Balan

Articolul 27 Martie 2022: Pomenirea marilor făptuitori ai Unirii Basarabiei cu România din 1918 apare prima dată în Glasul.info.

Unioniștii din România și Republica Moldova își dau întâlnire la Iași, duminică, pe 24 ianuarie, de Ziua Unirii Principatelor Române. Acțiunea 2012 va sărbători  ziua Unirii Principatelor Române printr-un marș al unioniștilor care va începe de la ora 12:00 din fața Palatului Culturii.

La 162 de ani de la evenimentul care a pus bazele României moderne, la Iași vor fi fluturate steaguri tricolore, vor fi afișate pe bannere mesaje privind necesitatea reîntregirii naționale și vor fi intonate cântece patriotice de unioniști din toate colțurile țării, inclusiv de la Chișinău.

După marș, participanții se vor reuni la ora 16:00, la Palas Mall, sala Chopin, pentru a fi prezenți la Congresul patrioților implicați activ în realizarea dezideratului Unirii Basarabiei cu România. Evenimentul va debuta cu un moment artistic susținut de maestrul Nicolae Voiculeț. La Congres au fost invitați membri ai societății civile și politicieni de pe ambele maluri ale Prutului.

 „În fiecare an sărbătorim Unirea Principatelor Române la Iași, locul unde România modernă <<s-a născut>> la 1859, atunci când unionistul Alexandru Ioan Cuza a început să împlinească visul de aur al tuturor românilor. Datoria noastră este să acționăm, acum, mai mult ca niciodată pentru a împlini acest vis, prin revenirea pe deplin a fraților noștri de peste Prut la Patria Mamă. După un an extrem de dificil pentru întreaga omenire, în care cetățenii României au dat dovadă de solidaritate necondiționată pentru conaționalii lor din Republica Moldova, pornim la drum cu noi proiecte ce vizează tinerii de peste Prut”, a declarat Ștefan Lupu, Vicepreședinte al Platforma Unionistă Acțiunea 2012.

Articolul Unioniștii strâng rândurile la Iași: Unioniștii din România și Republica Moldova își dau întâlnire la Iași, duminică, pe 24 ianuarie apare prima dată în Glasul.info.

La distanță mică de Iași, în satul Vișan din comuna Bârnova, ieșenii au o adevărată comoară vie: un dublu monument, un monument istoric și totodată un monument al naturii. Este vorba despre “Castanul Unirii”, castanul sub care la 25 mai 1856 s-a rostit un jurământ sacru și s-a întemeiat „Asociaţia de Luptă pentru Unire”.

O pagină de istorie mai puțin știută din lupta și efortul depus de elita intelectuală a Moldovei pentru Unirea Principatelor Române, așteaptă azi să fie redescoperită pe o mică proprietate privată, aflată astăzi în posesia doamnei Margareta Crăescu.

La 25 mai 1856 Vasile Alecsandri, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu, Costache Hurmuzachi, Dimitrie Ralet, Petre Mavrogheni, părintele arhimandrit Neofit Scriban, Costachi Rolla şi Emilian Florescu au întemeiat „Asociaţia de Luptă pentru Unire”.

La umbra acestui măreț castan, „Asociaţia de luptă pentru unire”, prin Vasile Alecsandri, redactează Jurământul membrilor Asociaţiei:

“Sub acest măreț castan
Noi jurăm toți în frăție
Ca de azi să nu mai fie
Nici valah, nici moldovan

Ci, să fim numai români
Într-un gând, într-o unire
Și să ne dăm mâni cu mâni
Pentru-a țării fericire!”

La 25 Mai 1856, fruntașii din mediul cultural, politic și economic din Moldova, se reuneau în taină la umbra unui castan de pe moșia lui Petre Mavrogheni, punând bazele unei asociații de luptă pentru Unire.

“Locul acesta a fost special ales pentru ca iscoadele stăpânirii să nu-i descopere pe unioniştii ce stabileau principiile după care vor lupta pentru realizarea unirii. La respectiva întrunire participau: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costachi Negri, Dimitrie Ralet, Constantin Hurmuzachi, Petre Mavrogheni, părintele arhimandrit Neofit Scriban, Costachi Rolla şi Emilian Florescu.”, spunea prof. univ. dr. Mandache Leocov

Deși a fost declarat “Monument al Istoriei şi al Naturii“, din păcate “mărețul castan” pomenit în versurile lui Vasile Alecsandri în jurământul membrilor „Asociaţiei de Luptă pentru Unire” a fost de-a lungul timpului victima unor acte de vandalism, prin care niște inconștienți au încercat să-l usuce turnând pe el diverse substanțe toxice.

Un asemenea monument istoric și al naturii ar merita mai multă considerație și grijă din partea celor însărcinați să protejeze patrimoniul nostru cultural și istoric, fie numai și prin prisma a ceea ce reprezintă un astfel de monument, redescoperit prin eforturile și cercetările efectuate de către profesorul Mandache Leocov.

Galerie Foto:

[envira-gallery id=”110345″]

Articolul Castanul Unirii și jurământul sacru de la 25 Mai 1856 de sub arborele declarat monument istoric apare prima dată în Glasul.info.

27 martie se mută din stradă la Marea Adunare Online

“În fiecare an, toți cei care simt românește se reuneau pe 27 martie și sărbătoreau Unirea Basarabiei cu România votată la 1918 de către Sfatul Țării. În 2020, din cauza pandemiei Covid-19, nu vom mai putea sărbători în stradă, dar Acțiunea 2012 vă invită să participați la Marea Adunare Online – cea  mai amplă manifestație virtuală pentru Reunire.

„Suntem cu toții conștienți de provocarea în fața căreia se află întreaga omenire, pandemia Covid-19. Acest lucru nu ne va opri din a ne bucura și a ne aminti că suntem români și că pe 27 martie se împlinesc 102 ani de când Sfatul Țării din Basarabia a votat Unirea cu Patria Mamă România! Pe 27 martie, nu ne vom asuma niciun risc și nici nu vom ajuta inamicul să se răspândească mai departe sărbătorind în stradă, anul acesta #StămAcasă și vom participa la cea mai amplă manifestație online.”

Astfel, fie că vă aflați la București, la Chișinău, la Roma, la Paris sau oriunde în lume, pe 27 martie, oricine simte românește poate participa la Marea Adunare Online.

Tot ce trebuie să faceți este să dați PARTICIP la evenimentul de pe Facebook, după care să faceți o scurtă filmare, în care să transmiteți un mesaj unionist, un cântec sau o poezie și apoi să trimiteți acest scurt video însoțit de numele vostru complet și locul în care vă aflați la adresa contact@actiunea2012.ro, prin platforma https://wetransfer.com/, sau pe whatsapp la +40726437267.

Mesajele voastre de solidaritate, de Unire, de unitate vor fi difuzate live pe 27 martie 2020, începând cu ora 16:00 pe pagina de Facebook Basarabia e România.

Participă la Marea Adunare Online și nu uita: pandemia va trece, dar noi tot români rămânem!”, se arată în comunicatul de presă al Platformei Unioniste Acțiunea 2012

Articolul 27 martie se mută din stradă la Marea Adunare Online: pandemia Covid-19 nu ne va opri din a ne bucura și a ne aminti că suntem români apare prima dată în Glasul.info.