În primăvara anului 1761, orașul Bistrița, unul dintre cele mai importante centre urbane ale Transilvaniei, devenea scena unei mobilizări fără precedent. Magistratul orașului hotăra, la 16 aprilie, să întâmpine cu fast și deferență pe nou-numitul comandant general al Ardealului, baronul Adolf Nikolaus von Buccow. Decizia nu era una întâmplătoare, ci reflecta realitățile dure ale epocii, în care autoritatea habsburgică își întărea controlul asupra provinciei.

Pregătirile au fost ample și minuțioase. Drumurile au fost reparate pentru a permite o intrare demnă de rangul înaltului oaspete. Banderiile, simboluri ale loialității și organizării locale, au fost formate cu grijă, iar pivnițele orașului au fost aprovizionate cu vinuri alese. Nu mai puțin de 74 de cai și numeroase trăsuri au fost puse la dispoziție, pregătite să răspundă oricărei cerințe a comandantului și alaiului său.

Dar dincolo de această imagine a fastului și a obedienței, se ascunde o realitate mult mai complexă și mai dureroasă pentru românii ardeleni. Numirea lui Bucov nu era doar un eveniment administrativ, ci începutul unei perioade tensionate, marcate de măsuri dure împotriva populației românești majoritare, în special în plan religios și social. În anii care au urmat, același Bucov avea să rămână în memoria colectivă drept cel care a ordonat distrugerea a zeci de mănăstiri ortodoxe, încercând să frângă rezistența spirituală a românilor din Transilvania.

Astfel, ziua de 16 aprilie 1761 capătă o dublă semnificație. Pe de o parte, ea ilustrează mecanismele de putere ale Imperiului Habsburgic și modul în care elitele urbane erau constrânse sau dispuse să se conformeze acestora. Pe de altă parte, pentru români, acest moment anunță o perioadă de încercări, în care credința, identitatea și rădăcinile lor aveau să fie puse la grea încercare.

În fața acestor presiuni, românii nu au rămas însă fără glas. Din satele și mănăstirile Ardealului s-a ridicat o rezistență tăcută, dar fermă. Credința ortodoxă, limba și tradițiile au fost păstrate cu prețul suferinței, iar memoria acestor vremuri a devenit parte din conștiința națională.

Privind retrospectiv, întâmpinarea fastuoasă a lui Bucov la Bistrița nu este doar o simplă filă de cronica urbană, ci un simbol al contrastului dintre aparență și realitate: între strălucirea protocolului oficial și lupta nevăzută a unui popor pentru a-și păstra ființa. Este o lecție de istorie care ne amintește că demnitatea națională nu se măsoară în fastul ceremoniilor, ci în puterea de a rezista și de a dăinui.

Astăzi, evocarea acestui moment nu trebuie să fie doar un exercițiu de memorie, ci și un prilej de reflecție asupra identității și unității românești. În ciuda vitregiilor istoriei, spiritul românesc a rămas neclintit, iar aceasta este adevărata biruință.

Articolul 16 Aprilie 1761 – Magistratul Bistriţei hotăreşte să se recomande graţiei nou numitului comandant general în Ardeal, baronului Adolf Bucov apare prima dată în Glasul.info.

Oameni care habar nu au câți bani se pot face din minereuri rare, sar imediat să-i facă pe alții putiniști dacă își doresc redeschiderea minelor.

Câți dintre români știu că s-au oferit străinii să ne decolmateze anumite sectoare ale Dunării, “gratis”, singura pretenție a lor fiind să le dăm mâlul cu minereuri rare cărat de Dunăre prin trecerea sa prin aproape întreaga Europă?

Câți dintre români știu că japonezii s-au oferit să monteze “gratis” la fostul SIDEX Galați niște filtre care să oprească noxele, singura lor pretenție fiind să le dăm particulele de minereuri rare care se opreau în acele filtre?

Câți dintre români știu că străinii jinduiau după sterilul din minele de aur și cupru din țara noastră, atrași nu atât de aurul și cuprul infim care se putea recupera de acolo, cât de multitudinea minereurilor rare care se găsesc în sterilul respectiv?

Cât de ușor este să îngurgitezi propaganda antiromânească și să nu pui deloc mintea la contribuție. Minele au fost sabotate și închise premeditat, au fost “făcute” neprofitabile prin prostul management și prin multă hoție. De ce sunt profitabile peste tot prin lume și numai la noi nu? Eliminând hoția și trădarea, se pot face profitabile și la noi!

Lumea a evoluat, tehnologiile au evoluat, iar piața minereurilor rare a devenit deja una considerată de multe țări una strategică.

Numai cei îndoctrinați de Mucea și propaganda sorosiștă nu realizează că acum nu mai sapi doar după pepite de aur, ci se deschid noi oportunități în minerit, numai să și știi să le exploatezi.

PS: Programul politic al Partidului Glasul Neamului ( Glasul Neamului PGN ) include redeschiderea și retehnologizarea minelor din România, precum și pregătirea de personal calificat pentru a pune în valoare resursele din subsolul țării noastre. Noi milităm pentru folosirea resurselor țării pentru poporul român, pentru folosul și bunăstarea poporului român. Da, ne dorim redeschiderea minelor și a multor altor industrii distruse de către trădătorii care s-au perindat în fruntea țării în ultimele trei decenii!

Articolul Partidul Glasul Neamului: “Redeschideți minele și industria mineritului!” apare prima dată în Glasul.info.

Dacă Facebook a lăsat-o puțin mai moale cu cenzura în România spre deosebire de anii trecuți, mai ales în ceea ce privește ideologiile, LGBT și medicină, Tik Tok a fost capturat de ploșnițăriile sorosiște din România sub falsele argumente ale “fraudării” alegerilor de către ruși în România.

Sorosiștii din România i-au pus căpăstru Tik Tok-ului și practică o cenzură care i-ar face invidioși până și pe bolșevicii de la începutul secolului trecut sau liderii Partidului Comunist din China.

Politicienii români care au sesizat și au mai și avut atitudine cât de cât față de această mizerie mai mult decât evidentă, pot fi numărați pe degetele de la o mână.

Dacă ne raportăm la Constituția României, oare parlamentarii români nu au responsabilitatea să vegheze la apărarea și la respectarea Constituției în România?

Ce faceți bă în Parlament? Dormiți ca boii pe coadă?

PS: Alegerile din 2024 au trecut, și-au pus ei cu mâna pe cine au dorit, însă cenzura a devenit chiar și mai draconică decât înainte. Unii sunt politicieni doar ca să șadă ca o masă amorfă în Parlamentul României, sau se mai mișcă și ei pentru a apăra drepturile constituționale ale poporului român?

Culmea cenzurii pe Tik Tok: dacă pomenești de sarmalele mâncate de mucușoriști e interpretat ca limbaj care incită la ură!??? 🤣🤣🤣🤣🤣 Nici comuniștii nu erau așa tâmpiți!

Pe Tik Tok nu poți publica pamflete despre Lucian Mândruță. Încalcă regulile comunității. 🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣 Sorosiștii care se ocupă cu cenzura pe Tik Tok au decis că sarmalele incită la ură!?? 🤣🤣🤣🤣

Articolul Ce faceți bă în Parlament? Dormiți ca boii pe coadă? apare prima dată în Glasul.info.

La 14 aprilie 1896, în sălile austere ale Tribunalul din Turda, s-a consumat un episod care, deși aparent minor în registrele juridice ale vremii, avea să devină o mărturie vie a luptei românilor pentru demnitate națională în Transilvania aflată sub stăpânire austro-ungară.

În boxa acuzaților se afla un tânăr învățător român, Laurian Maior (sau Maier, cum apare în unele documente), un om al cărții, dar mai ales un om al conștiinței. Vina sa? Nu una de drept comun, nu una care să tulbure ordinea publică în sensul real al cuvântului, ci una care izvora din iubirea de neam: a cântat „Doina lui Lucaciu”.

Această doină, inspirată de figura marelui tribun Vasile Lucaciu, nu era doar un simplu cântec, ci un strigăt colectiv al românilor ardeleni, o expresie a dorului de libertate și a dorinței de afirmare identitară. În ochii autorităților maghiare, însă, ea devenise un act de sfidare, o provocare directă la adresa ordinii impuse.

Procesul intentat lui Laurian Maior dezvăluie, în esență, tensiunea profundă dintre lege și dreptate. Legea imperiului condamna manifestările naționale românești, însă dreptatea istorică era de partea celor care, precum învățătorul din Habic, refuzau să-și uite limba, cultura și credința. Verdictul inițial, patru luni de temniță,a fost o încercare de intimidare, un exemplu menit să înfricoșeze alte conștiințe vii. Dar nici apelul la Tabla Regească, nici confirmarea sentinței de către Curia nu au putut înăbuși adevărul moral al cauzei sale, pedeapsa fiind redusă la două luni.

Dincolo de zidurile reci ale închisorii, Laurian Maior a rămas un simbol al învățătorului român care nu doar educă, ci și luminează conștiințe. Activitatea sa ulterioară, legată de satele Maiorești și Habic, confirmă acest rol. În preajma anului de grație 1918, când visul secular al unității naționale prindea contur, el se afla în fruntea comunității, contribuind la organizarea Consiliului Național Român și participând ca delegat la marea adunare de la Alba Iulia.

Astfel, procesul din 14 aprilie 1896 nu trebuie privit ca un simplu act juridic, ci ca o pagină de martiriu civic și național. În acea zi, în fața unei instanțe străine de sufletul românesc, s-a judecat nu doar un om, ci însăși dorința unui popor de a exista prin sine.

Iar verdictul istoriei, spre deosebire de cel al tribunalului, a fost limpede: oameni precum Laurian Maior nu au fost învinși, ei au fost, de fapt, temelia pe care s-a ridicat România unită.

Articolul 14 Aprilie 1896 – Învățătorul Laurian Maior din Habic a fost condamnat la 4 luni temniță pentru că a cântat „Doina lui Lucaciu” apare prima dată în Glasul.info.

În istoria neamului românesc există zile care nu trebuie uitate, nu pentru a hrăni ura, ci pentru a păstra vie memoria suferinței și a demnității. Data de 6 aprilie 1949 marchează unul dintre acele momente de cumpănă: decizia luată de conducerea Partidul Comunist al Uniunii Sovietice prin Hotărârea nr. 1290-467cc, care avea să deschidă calea uneia dintre cele mai dramatice deportări din istoria românilor dintre Prut și Nistru.

Această hotărâre, emisă în cadrul aparatului represiv sovietic, a vizat populația din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, un teritoriu rupt din trupul Moldovei istorice. Sub pretextul „epurării elementelor ostile”, mii de familii românești au fost etichetate drept „chiaburi”, „dușmani ai poporului” sau „colaboratori”, într-un limbaj rece și cinic, menit să justifice o tragedie umană.

În realitate, vina acestor oameni era adesea una singură: aceea de a fi rămas ancorați în valorile lor, credință, muncă, proprietate și identitate națională. Țărani harnici, gospodari, intelectuali sau simpli credincioși au fost smulși din casele lor, din vatra strămoșească, și transformați în victime ale unui experiment social brutal.

Hotărârea din 6 aprilie a fost pusă în aplicare câteva luni mai târziu, în noaptea de 6 spre 7 iulie 1949, prin operațiunea conspirativă „IUG” (Sud). În acea noapte, liniștea satelor românești a fost sfâșiată de bătăi în uși, de plânsete și de ordine strigate în limbi străine. Familii întregi, bătrâni, femei, copii, au fost urcate în vagoane de marfă și deportate în îndepărtatele regiuni ale Kazahstan, în Siberia sau în alte colțuri reci și ostile ale imperiului sovietic.

Acolo, departe de casă, românii deportați au fost supuși unui regim de muncă silnică, foamete și umilință. Mulți nu s-au mai întors niciodată. Alții au revenit după ani de suferință, purtând în suflet răni nevindecate, dar și o credință neclintită în identitatea lor.

Această dramă colectivă nu a fost doar o acțiune administrativă, ci o încercare sistematică de dezrădăcinare, de ștergere a memoriei și de frângere a spiritului românesc. Și totuși, în fața acestei prigoane, românii au dovedit o forță tăcută, dar de neînvins: au continuat să vorbească limba română, să-și păstreze credința și să transmită mai departe copiilor lor conștiința apartenenței la același neam.

Astăzi, la decenii distanță, avem datoria morală de a ne pleca frunțile în fața celor care au suferit și de a spune răspicat: nu uităm. Nu uităm nedreptatea, nu uităm lacrimile, dar mai ales nu uităm puterea de a rezista.

Pentru că memoria acestor martiri nu este doar o lecție de istorie, este temelia demnității noastre naționale.

Articolul 6 Aprilie 1949 – Hotărârea Biroului Politic al CC al PC al URSS Nr. 1290-467cc prin care romanii erau deportati în Kazahstan, Asia Centrală şi Siberia apare prima dată în Glasul.info.

Partidul Glasul Neamului – o nouă voce pe scena politică românească

Într-un context politic marcat de tensiuni ideologice, de neîncredere publică și de o tot mai accentuată nevoie de reprezentare autentică, pe scena politică din România își face apariția Partidul Glasul Neamului, o formațiune care își asumă deschis o orientare naționalistă și suveranistă, revendicându-se din valorile tradiționale ale poporului român.

Noul partid se conturează ca o platformă de reunire a unor oameni politici și activiști proveniți din formațiuni precum S.O.S. România, AUR și PNCR, care au decis să își unească experiența și viziunea într-un proiect comun. Această convergență nu este una întâmplătoare, ci reflectă o tendință mai amplă de consolidare a curentului național în România, într-un moment în care tot mai mulți cetățeni își doresc o reprezentare politică ancorată în interesul național și în identitatea românească.

La conducerea Partidului Glasul Neamului se află Fandel Mihai, în calitate de președinte, o figură care își asumă rolul de catalizator al acestei mișcări. Alături de acesta, Consiliul Național de Conducere are menirea de a asigura coerența strategică și organizatorică a partidului, într-un efort de a construi o structură solidă și eficientă la nivel național.

Discursul formațiunii se axează pe idei precum suveranitatea statului, protejarea resurselor naționale, sprijinirea familiei tradiționale, valorizarea culturii românești și întărirea identității naționale. În același timp, partidul își propune să ofere soluții concrete pentru problemele economice și sociale ale României, pledând pentru o dezvoltare echilibrată, care să pună în centrul său cetățeanul român.

Apariția Partidului Glasul Neamului vine pe fondul unei reconfigurări a spectrului politic, în care segmentul electoratului naționalist caută alternative credibile și coerente. Prin mesajul său și prin structura sa, noua formațiune încearcă să se poziționeze ca o voce fermă în apărarea intereselor României, adresându-se celor care consideră că direcția actuală a politicii trebuie recalibrată.

Rămâne de văzut în ce măsură Partidul Glasul Neamului va reuși să se impună în competiția politică și să câștige încrederea electoratului. Cert este însă că apariția sa adaugă o nouă dimensiune dezbaterii publice și contribuie la dinamica unei scene politice aflate într-o continuă transformare.

Într-o perioadă în care identitatea, suveranitatea și demnitatea națională revin în prim-planul discursului public, Partidul Glasul Neamului își asumă misiunea de a deveni un reper pentru cei care cred într-o Românie puternică, unită și fidelă valorilor sale fundamentale.

Cei care vor să alăture acestui proiect politic naționalist o pot face aici: ÎNSCRIERE

www.glasulneamului.ro/adeziune

Articolul Partidul Glasul Neamului – o nouă voce pe scena politică românească apare prima dată în Glasul.info.

VICEPREMIERUL SALVINI: “COMUNITATEA ROMÂNĂ, MODEL DE INTEGRARE. STĂNĂȘEL, EXEMPLU DE ADEVĂRATĂ INTEGRARE. SPRIJIN TOTAL PENTRU ACEASTĂ INIȚIATIVĂ”

Roma, 27 martie 2026 – Sală arhiplină, interes mediatic internațional și o mobilizare fără precedent la Camera Deputaților, unde ieri a avut loc conferința de presă organizată de Lega pentru recunoașterea comunității române ca minoritate lingvistică națională.

La eveniment au participat jurnaliști din presa italiană, românească și internațională, parlamentari din mai multe forțe politice, autorități civile și religioase italiene și române, precum și un reprezentant al Ambasadei României în Italia. Evenimentul a fost urmărit de numeroase instituții media din Italia, România și din presa internațională. În centrul inițiativei se află propunerile legislative depuse în Parlamentul Italiei, care vizează modificarea legii nr. 482/1999 pentru a include limba română printre cele protejate oficial de statul italian.

Deschiderea lucrărilor a fost făcută de Claudiu Stănășel, Vicepreședinte al Consiliului Local din Prato și promotor al inițiativei, născut în România și ajuns unul dintre cele mai vizibile exemple de integrare și participare politică în Italia:  “Astăzi nu vorbim doar despre o conferință de presă, ci despre un moment istoric. Vorbim despre cea mai mare comunitate străină din Italia, formată din oameni care muncesc, construiesc, cresc familii și contribuie zilnic la dezvoltarea acestei țări. Vorbim despre peste un milion de oameni pentru care limba română nu este doar un mijloc de comunicare, ci o parte esențială a identității lor. Comunitatea românească reprezintă astăzi a doua forță de muncă din Italia, după cea italiană, și contribuie în mod concret la economia națională, generând aproximativ 2% din PIB-ul Italiei în fiecare an. Limba română este, de asemenea, a doua cea mai vorbită limbă din Italia, după limba italiană. Această inițiativă înseamnă recunoaștere, respect și responsabilitate. Nu divide, ci unește: consolidează un model de integrare bazat pe respectarea regulilor, identitate și participare activă la viața publică.”

În plan legislativ au intervenit inițiatorii proiectelor. Senatoarea Tilde Minasi, prima firmatară a propunerii de lege la Senat, a declarat: “Prin această propunere intervenim asupra legii 482 din 1999 pentru a adapta cadrul normativ la realitatea actuală. Limba română este astăzi cea mai răspândită limbă maternă în rândul cetățenilor străini din Italia, iar această inițiativă recunoaște această evoluție într-un mod coerent și echilibrat.”Deputatul Francesco Bruzzone, primul firmatar al propunerii de lege la Camera Deputaților, a subliniat: “Este necesară o actualizare a legislației privind minoritățile lingvistice pentru a reflecta schimbările sociale și demografice. Comunitatea română este una dintre cele mai integrate din Italia, iar recunoașterea limbii și culturii sale reprezintă un pas firesc.”

Apoi a intervenit Stefan Stănășel, președintele organizației “Coordinamento Nazionale Cittadini Romeni in Italia”: “Pentru comunitatea românească, aceasta este o zi istorică. Este rezultatul unei lupte duse de peste două decenii de generații întregi de români din Italia. Este o luptă dusă de asociații, de voluntari, de familii care au crezut în importanța păstrării limbii și identității lor. Astăzi știm că Guvernul Italiei, reprezentat de vicepremierul Matteo Salvini, va duce la bun sfârșit acest parcurs, garantând recunoașterea istorică a comunității românești din Italia și recunoașterea oficială a contribuției și identității acesteia.”

Intervenția de închidere i-a aparținut Vicepremierului Italiei, Matteo Salvini, care a declarat: “Comunitatea română reprezintă astăzi cea mai mare comunitate străină din Italia și constituie un exemplu concret de integrare pozitivă, bazată pe muncă, familie, antreprenoriat și participare la viața socială a țării noastre. Este comunitatea cea mai reprezentativă, limba cea mai răspândită și, după cea italiană, comunitatea de lucrători și lucrătoare cea mai numeroasă din Italia. Italia și România împărtășesc rădăcini culturale profunde și relații economice tot mai solide. Acesta este un pas important pentru recunoașterea contribuției comunității române la societatea italiană. Această inițiativă legislativă, într-un moment complicat la nivel național și internațional, reprezintă un semnal puternic și pozitiv: un mesaj de libertate de exprimare, de manifestare, de afirmare și de integrare reală. Mă adresez întregii clase politice italiene, atât majorității, cât și opoziției, pentru că sunt convins că întregul Parlament italian poate aproba în unanimitate o lege atât de importantă, care vorbește generațiilor viitoare și transmite un mesaj pozitiv și constructiv. Sunt sigur că ne vom revedea în curând la o nouă conferință de presă pentru a sărbători adoptarea acestei legi. Sunt bucuros că, într-un moment complicat, transmitem peste un milion de oameni – români, italieni, italo-români și româno-italieni – un mesaj clar de prietenie, respect reciproc și prezență.”

Salvini, în concluzie, a evidențiat rolul fundamental al lui Claudiu Stănășel:  “Claudiu Stanasel este un exemplu de adevărată integrare. Sunt mândru să îl susțin și să susțin această propunere de lege și sunt convins că va face o treabă excelentă și la nivel național, susținut de întregul nostru partid.”

Evenimentul marchează un parcurs legislativ care duce la una dintre cele mai importante recunoașteri instituționale pentru comunitatea română din toată diaspora.  

Articolul  ROMA, ZI ISTORICĂ LA CAMERA DEPUTAȚILOR. DE LA INIȚIATIVA LUI STANASEL LA ANGAJAMENTUL GUVERNULUI ITALIAN PENTRU RECUNOAȘTEREA COMUNITĂȚII ROMÂNE CA MINORITATE NAȚIONALĂ apare prima dată în Glasul.info.

În primăvara fierbinte a anului revoluționar 1848, când vechile imperii începeau să se clatine sub presiunea ideilor moderne, la Sibiu se contura una dintre cele mai limpezi și ferme voci ale conștiinței naționale românești: Simion Bărnuțiu. Ziua de 26 martie 1848 marchează un moment de profundă importanță, redactarea celei de-a doua proclamații adresate românilor din Transilvania, un document care avea să devină nu doar un apel, ci un adevărat program de afirmare națională.

Într-o epocă în care românii erau lipsiți de drepturi politice și considerați o națiune tolerată în propria lor țară, Bărnuțiu ridică o idee simplă, dar revoluționară prin forța ei: unitatea în jurul principiului național. „Adunați-vă în jurul principiului național”, acest îndemn nu era o simplă chemare retorică, ci o direcție strategică, o linie de demarcație între supunere și demnitate. În viziunea sa, națiunea nu putea exista fără conștiință de sine, fără solidaritate și fără afirmarea drepturilor sale legitime.

26 Martie 1848 – Simion Bărnuțiu redacta o a doua proclamație: “Adunați-vă în jurul principiului național, aici să stați, de aici să porniți, acesta să-l pretindeți înainte de toate – chiar pentru aceea nicio o uniune cu ungurii, care nu vor să știe de acest princpiu”

Proclamația redactată la Sibiu și răspândită cu rapiditate de către juriști în toate centrele românești a avut rolul de a trezi masele și de a coagula elitele. Ea venea într-un moment critic, când se conturau planuri de unire a Transilvaniei cu Ungaria fără consultarea românilor. Răspunsul lui Bărnuțiu a fost categoric: nicio uniune fără recunoașterea națiunii române ca egală în drepturi. Această poziție fermă îl consacră drept unul dintre cei mai lucizi și neclintiți ideologi ai Revoluției Române din Transilvania.

Personalitatea lui Simion Bărnuțiu este emblematică pentru intelectualul militant al secolului al XIX-lea. Născut la 21 iulie 1808 în Bocșa, Sălaj, el își începe formarea într-un cadru modest, dar își desăvârșește educația la Blaj, centrul renașterii naționale românești din Transilvania. Acolo, după studiile teologice, devine profesor de istorie universală, contribuind la formarea unei generații conștiente de originile și drepturile sale.

Destinul său nu a fost lipsit de obstacole. Implicarea într-un proces i-a întrerupt parcursul academic, dar nu i-a frânt voința. Se mută la Sibiu, unde studiază dreptul, aprofundând instrumentele juridice care aveau să-i susțină argumentația politică. Astfel, discursul său nu era doar pasional, ci fundamentat pe principii solide de drept și echitate.

În 1848, Bărnuțiu devine una dintre vocile centrale ale mișcării naționale. Ideile sale vor influența decisiv desfășurarea evenimentelor, inclusiv Marea Adunare Națională de la Blaj, unde românii își vor afirma, pentru prima dată în mod organizat și masiv, revendicările. El nu cere privilegii, ci drepturi; nu invocă trecutul doar ca glorie, ci ca fundament al unui viitor în care românii să fie recunoscuți ca națiune.

Prin gândirea sa, Simion Bărnuțiu a oferit Revoluției de la 1848 din Transilvania o coloană vertebrală ideologică. A înțeles că fără un principiu clar, cel național, orice construcție politică este fragilă și sortită eșecului. De aceea, mesajul său rămâne actual: unitatea, demnitatea și conștiința identitară sunt pilonii pe care se clădește existența unui popor.

Astăzi, evocând momentul de la 26 martie 1848, nu rememorăm doar un episod istoric, ci reafirmăm o lecție de luciditate și curaj. Într-o lume aflată în transformare, Simion Bărnuțiu a știut să spună limpede cine sunt românii și ce li se cuvine. Iar această claritate a devenit, peste timp, una dintre temeliile afirmării națiunii române.

Articolul 26 Martie 1848 – Simion Bărnuțiu redacta o a doua proclamație: “Adunați-vă în jurul principiului național, aici să stați, de aici să porniți, acesta să-l pretindeți înainte de toate – chiar pentru aceea nicio o uniune cu ungurii, care nu vor să știe de acest princpiu” apare prima dată în Glasul.info.

Prăbușirea unui regim și haosul adus de bolșevism în Ungaria

Ziua de 21 martie 1919 rămâne un moment de cotitură dramatic în istoria Europei Centrale, când statul maghiar, slăbit de înfrângerea din Primul Război Mondial, a fost aruncat într-o criză profundă de conducere și identitate. În centrul acestui colaps s-a aflat figura controversată a lui Mihály Károlyi, un lider care, în loc să ofere stabilitate și direcție, a demonstrat o lipsă evidentă de fermitate în fața provocărilor istorice.

După prezentarea Notei Vix de către Antantă la 20 martie 1919, o cerere drastică de retragere militară ce prefigura noi granițe nefavorabile, guvernul maghiar a intrat într-o stare de paralizie. Prim-ministrul Dénes Berinkey și Károlyi s-au dovedit incapabili să ia o decizie clară: nici nu au acceptat, dar nici nu au avut curajul să respingă ultimatumul. Această indecizie a fost fatală.

Demisia lui Berinkey a declanșat o reacție în lanț. Károlyi, în loc să apere statul, a ales să predea puterea, mizând naiv pe social-democrați. În realitate, aceștia conspirau deja cu comuniștii conduși de Béla Kun. Astfel, în doar câteva ore, Ungaria a fost transformată într-un experiment radical: Republica Sovietică Ungară.

Această tranziție nu a fost rezultatul unei voințe populare clare, ci mai degrabă consecința directă a slăbiciunii politice și a lipsei de caracter a lui Károlyi. În loc să reziste presiunilor externe și să negocieze cu demnitate, el a abandonat conducerea țării, lăsând-o pradă unui regim extremist care a instaurat teroarea și haosul.

Ironia istoriei face ca același Károlyi să devină rapid victimă a propriilor decizii: arestat de regimul comunist chiar în prima zi, el fuge ulterior în exil, părăsind definitiv Ungaria. Această fugă simbolizează nu doar un eșec personal, ci și o abandonare a responsabilității față de propriul popor.

În contrast, România a demonstrat claritate strategică și voință politică. La 10 aprilie 1919, armata română a intervenit pentru a preveni extinderea bolșevismului și pentru a apăra integritatea Transilvaniei. Această acțiune a contribuit decisiv la stabilizarea regiunii și la înfrângerea regimului lui Béla Kun.

Ulterior, forțe conservatoare și naționale, printre care Miklós Horthy și István Bethlen, au încercat să reconstruiască statul maghiar din ruinele lăsate de experimentul comunist și de conducerea defectuoasă a lui Károlyi.

Privind retrospectiv, evenimentele din martie 1919 reprezintă un exemplu clar al modului în care lipsa de fermitate și viziune a unui lider poate duce la prăbușirea unui stat. Károlyi nu doar că nu a apărat interesele Ungariei, dar a facilitat, prin indecizie și naivitate, instaurarea unui regim care a adus suferință propriului popor.

Pentru România, acest moment istoric subliniază importanța unei conduceri puternice și a unei politici externe ferme. Lecția este clară: în fața marilor provocări, națiunile supraviețuiesc nu prin compromisuri slabe, ci prin curaj, unitate și luciditate strategică.

Articolul 21 Martie 1919 – Prim-ministrul maghiar Mihály Károlyi precizează într-o alocuțiune adresată poporului că nu poate accepta pierderile teritoriale cerute de puterile Antantei, și predă puterea unui guvern de stânga radical, condus de comunistul Béla Kun apare prima dată în Glasul.info.

În fiecare an, la 21 martie, românii își întorc privirea către una dintre cele mai demne și curajoase provincii istorice, Oltenia, și către unul dintre cei mai mari fii ai săi, Tudor Vladimirescu. Ziua Olteniei nu este doar o simplă comemorare, ci o reafirmare a spiritului de dreptate, demnitate și curaj care a animat poporul român în momentele sale de răscruce.

La 21 martie 1821, Tudor Vladimirescu intra în București în fruntea pandurilor săi, purtând cu sine năzuințele unei întregi națiuni. Deși grosul oastei a rămas cantonat în zona Mănăstirea Cotroceni, prezența sa în capitală a marcat un moment decisiv în desfășurarea Revoluția de la 1821, prima mare mișcare de emancipare națională din epoca modernă a românilor.

Revoluția începuse în Oltenia, la 4 februarie 1821, prin celebra Proclamație de la Padeș, unde Tudor Vladimirescu a chemat poporul la luptă împotriva nedreptăților și abuzurilor. Glasul său a fost, de fapt, glasul unei națiuni întregi care cerea dreptate socială, respectarea legilor și înlăturarea domniilor fanariote. Astfel, Oltenia a devenit leagănul unei mișcări care avea să schimbe cursul istoriei românilor.

Instituirea Zilei Olteniei ca sărbătoare publică, prin Legea nr. 65/2017, promulgată la 13 aprilie 2017 și publicată în Monitorul Oficial al României, reprezintă o recunoaștere oficială a rolului esențial pe care această regiune l-a avut în afirmarea identității naționale. Inițiativa, susținută de parlamentari din mai multe formațiuni politice, demonstrează că valorile promovate de Tudor Vladimirescu depășesc granițele ideologice și rămân un reper comun pentru întreaga societate românească.

Ziua Olteniei este, așadar, o zi a memoriei și a recunoștinței. Este momentul în care instituțiile culturale, autoritățile și mass-media sunt chemate să readucă în conștiința publică faptele de vitejie ale pandurilor și idealurile care i-au animat. Dar, mai presus de toate, este o zi în care fiecare român este invitat să reflecteze asupra valorilor care ne definesc ca popor: curajul, solidaritatea și dorința de libertate.

Oltenia nu este doar o regiune geografică, este un simbol al rezistenței și al demnității românești. Prin jertfa și hotărârea oamenilor săi, ea a arătat că schimbarea este posibilă atunci când există voință și credință în dreptate. Astăzi, la 21 martie, cinstim nu doar trecutul, ci și responsabilitatea noastră de a duce mai departe moștenirea lăsată de Tudor Vladimirescu.

La mulți ani, Oltenia!

Articolul 21 Martie – Ziua Olteniei, ziua când Tudor Vladimirescu intră în București, dar grosul oastei pandurilor rămâne cantonat în zona Mânăstirii Cotroceni apare prima dată în Glasul.info.