În istoria neamului românesc există zile care nu trebuie uitate, nu pentru a hrăni ura, ci pentru a păstra vie memoria suferinței și a demnității. Data de 6 aprilie 1949 marchează unul dintre acele momente de cumpănă: decizia luată de conducerea Partidul Comunist al Uniunii Sovietice prin Hotărârea nr. 1290-467cc, care avea să deschidă calea uneia dintre cele mai dramatice deportări din istoria românilor dintre Prut și Nistru.

Această hotărâre, emisă în cadrul aparatului represiv sovietic, a vizat populația din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, un teritoriu rupt din trupul Moldovei istorice. Sub pretextul „epurării elementelor ostile”, mii de familii românești au fost etichetate drept „chiaburi”, „dușmani ai poporului” sau „colaboratori”, într-un limbaj rece și cinic, menit să justifice o tragedie umană.

În realitate, vina acestor oameni era adesea una singură: aceea de a fi rămas ancorați în valorile lor, credință, muncă, proprietate și identitate națională. Țărani harnici, gospodari, intelectuali sau simpli credincioși au fost smulși din casele lor, din vatra strămoșească, și transformați în victime ale unui experiment social brutal.

Hotărârea din 6 aprilie a fost pusă în aplicare câteva luni mai târziu, în noaptea de 6 spre 7 iulie 1949, prin operațiunea conspirativă „IUG” (Sud). În acea noapte, liniștea satelor românești a fost sfâșiată de bătăi în uși, de plânsete și de ordine strigate în limbi străine. Familii întregi, bătrâni, femei, copii, au fost urcate în vagoane de marfă și deportate în îndepărtatele regiuni ale Kazahstan, în Siberia sau în alte colțuri reci și ostile ale imperiului sovietic.

Acolo, departe de casă, românii deportați au fost supuși unui regim de muncă silnică, foamete și umilință. Mulți nu s-au mai întors niciodată. Alții au revenit după ani de suferință, purtând în suflet răni nevindecate, dar și o credință neclintită în identitatea lor.

Această dramă colectivă nu a fost doar o acțiune administrativă, ci o încercare sistematică de dezrădăcinare, de ștergere a memoriei și de frângere a spiritului românesc. Și totuși, în fața acestei prigoane, românii au dovedit o forță tăcută, dar de neînvins: au continuat să vorbească limba română, să-și păstreze credința și să transmită mai departe copiilor lor conștiința apartenenței la același neam.

Astăzi, la decenii distanță, avem datoria morală de a ne pleca frunțile în fața celor care au suferit și de a spune răspicat: nu uităm. Nu uităm nedreptatea, nu uităm lacrimile, dar mai ales nu uităm puterea de a rezista.

Pentru că memoria acestor martiri nu este doar o lecție de istorie, este temelia demnității noastre naționale.

Articolul 6 Aprilie 1949 – Hotărârea Biroului Politic al CC al PC al URSS Nr. 1290-467cc prin care romanii erau deportati în Kazahstan, Asia Centrală şi Siberia apare prima dată în Glasul.info.

Partidul Glasul Neamului – o nouă voce pe scena politică românească

Într-un context politic marcat de tensiuni ideologice, de neîncredere publică și de o tot mai accentuată nevoie de reprezentare autentică, pe scena politică din România își face apariția Partidul Glasul Neamului, o formațiune care își asumă deschis o orientare naționalistă și suveranistă, revendicându-se din valorile tradiționale ale poporului român.

Noul partid se conturează ca o platformă de reunire a unor oameni politici și activiști proveniți din formațiuni precum S.O.S. România, AUR și PNCR, care au decis să își unească experiența și viziunea într-un proiect comun. Această convergență nu este una întâmplătoare, ci reflectă o tendință mai amplă de consolidare a curentului național în România, într-un moment în care tot mai mulți cetățeni își doresc o reprezentare politică ancorată în interesul național și în identitatea românească.

La conducerea Partidului Glasul Neamului se află Fandel Mihai, în calitate de președinte, o figură care își asumă rolul de catalizator al acestei mișcări. Alături de acesta, Consiliul Național de Conducere are menirea de a asigura coerența strategică și organizatorică a partidului, într-un efort de a construi o structură solidă și eficientă la nivel național.

Discursul formațiunii se axează pe idei precum suveranitatea statului, protejarea resurselor naționale, sprijinirea familiei tradiționale, valorizarea culturii românești și întărirea identității naționale. În același timp, partidul își propune să ofere soluții concrete pentru problemele economice și sociale ale României, pledând pentru o dezvoltare echilibrată, care să pună în centrul său cetățeanul român.

Apariția Partidului Glasul Neamului vine pe fondul unei reconfigurări a spectrului politic, în care segmentul electoratului naționalist caută alternative credibile și coerente. Prin mesajul său și prin structura sa, noua formațiune încearcă să se poziționeze ca o voce fermă în apărarea intereselor României, adresându-se celor care consideră că direcția actuală a politicii trebuie recalibrată.

Rămâne de văzut în ce măsură Partidul Glasul Neamului va reuși să se impună în competiția politică și să câștige încrederea electoratului. Cert este însă că apariția sa adaugă o nouă dimensiune dezbaterii publice și contribuie la dinamica unei scene politice aflate într-o continuă transformare.

Într-o perioadă în care identitatea, suveranitatea și demnitatea națională revin în prim-planul discursului public, Partidul Glasul Neamului își asumă misiunea de a deveni un reper pentru cei care cred într-o Românie puternică, unită și fidelă valorilor sale fundamentale.

Cei care vor să alăture acestui proiect politic naționalist o pot face aici: ÎNSCRIERE

www.glasulneamului.ro/adeziune

Articolul Partidul Glasul Neamului – o nouă voce pe scena politică românească apare prima dată în Glasul.info.

VICEPREMIERUL SALVINI: “COMUNITATEA ROMÂNĂ, MODEL DE INTEGRARE. STĂNĂȘEL, EXEMPLU DE ADEVĂRATĂ INTEGRARE. SPRIJIN TOTAL PENTRU ACEASTĂ INIȚIATIVĂ”

Roma, 27 martie 2026 – Sală arhiplină, interes mediatic internațional și o mobilizare fără precedent la Camera Deputaților, unde ieri a avut loc conferința de presă organizată de Lega pentru recunoașterea comunității române ca minoritate lingvistică națională.

La eveniment au participat jurnaliști din presa italiană, românească și internațională, parlamentari din mai multe forțe politice, autorități civile și religioase italiene și române, precum și un reprezentant al Ambasadei României în Italia. Evenimentul a fost urmărit de numeroase instituții media din Italia, România și din presa internațională. În centrul inițiativei se află propunerile legislative depuse în Parlamentul Italiei, care vizează modificarea legii nr. 482/1999 pentru a include limba română printre cele protejate oficial de statul italian.

Deschiderea lucrărilor a fost făcută de Claudiu Stănășel, Vicepreședinte al Consiliului Local din Prato și promotor al inițiativei, născut în România și ajuns unul dintre cele mai vizibile exemple de integrare și participare politică în Italia:  “Astăzi nu vorbim doar despre o conferință de presă, ci despre un moment istoric. Vorbim despre cea mai mare comunitate străină din Italia, formată din oameni care muncesc, construiesc, cresc familii și contribuie zilnic la dezvoltarea acestei țări. Vorbim despre peste un milion de oameni pentru care limba română nu este doar un mijloc de comunicare, ci o parte esențială a identității lor. Comunitatea românească reprezintă astăzi a doua forță de muncă din Italia, după cea italiană, și contribuie în mod concret la economia națională, generând aproximativ 2% din PIB-ul Italiei în fiecare an. Limba română este, de asemenea, a doua cea mai vorbită limbă din Italia, după limba italiană. Această inițiativă înseamnă recunoaștere, respect și responsabilitate. Nu divide, ci unește: consolidează un model de integrare bazat pe respectarea regulilor, identitate și participare activă la viața publică.”

În plan legislativ au intervenit inițiatorii proiectelor. Senatoarea Tilde Minasi, prima firmatară a propunerii de lege la Senat, a declarat: “Prin această propunere intervenim asupra legii 482 din 1999 pentru a adapta cadrul normativ la realitatea actuală. Limba română este astăzi cea mai răspândită limbă maternă în rândul cetățenilor străini din Italia, iar această inițiativă recunoaște această evoluție într-un mod coerent și echilibrat.”Deputatul Francesco Bruzzone, primul firmatar al propunerii de lege la Camera Deputaților, a subliniat: “Este necesară o actualizare a legislației privind minoritățile lingvistice pentru a reflecta schimbările sociale și demografice. Comunitatea română este una dintre cele mai integrate din Italia, iar recunoașterea limbii și culturii sale reprezintă un pas firesc.”

Apoi a intervenit Stefan Stănășel, președintele organizației “Coordinamento Nazionale Cittadini Romeni in Italia”: “Pentru comunitatea românească, aceasta este o zi istorică. Este rezultatul unei lupte duse de peste două decenii de generații întregi de români din Italia. Este o luptă dusă de asociații, de voluntari, de familii care au crezut în importanța păstrării limbii și identității lor. Astăzi știm că Guvernul Italiei, reprezentat de vicepremierul Matteo Salvini, va duce la bun sfârșit acest parcurs, garantând recunoașterea istorică a comunității românești din Italia și recunoașterea oficială a contribuției și identității acesteia.”

Intervenția de închidere i-a aparținut Vicepremierului Italiei, Matteo Salvini, care a declarat: “Comunitatea română reprezintă astăzi cea mai mare comunitate străină din Italia și constituie un exemplu concret de integrare pozitivă, bazată pe muncă, familie, antreprenoriat și participare la viața socială a țării noastre. Este comunitatea cea mai reprezentativă, limba cea mai răspândită și, după cea italiană, comunitatea de lucrători și lucrătoare cea mai numeroasă din Italia. Italia și România împărtășesc rădăcini culturale profunde și relații economice tot mai solide. Acesta este un pas important pentru recunoașterea contribuției comunității române la societatea italiană. Această inițiativă legislativă, într-un moment complicat la nivel național și internațional, reprezintă un semnal puternic și pozitiv: un mesaj de libertate de exprimare, de manifestare, de afirmare și de integrare reală. Mă adresez întregii clase politice italiene, atât majorității, cât și opoziției, pentru că sunt convins că întregul Parlament italian poate aproba în unanimitate o lege atât de importantă, care vorbește generațiilor viitoare și transmite un mesaj pozitiv și constructiv. Sunt sigur că ne vom revedea în curând la o nouă conferință de presă pentru a sărbători adoptarea acestei legi. Sunt bucuros că, într-un moment complicat, transmitem peste un milion de oameni – români, italieni, italo-români și româno-italieni – un mesaj clar de prietenie, respect reciproc și prezență.”

Salvini, în concluzie, a evidențiat rolul fundamental al lui Claudiu Stănășel:  “Claudiu Stanasel este un exemplu de adevărată integrare. Sunt mândru să îl susțin și să susțin această propunere de lege și sunt convins că va face o treabă excelentă și la nivel național, susținut de întregul nostru partid.”

Evenimentul marchează un parcurs legislativ care duce la una dintre cele mai importante recunoașteri instituționale pentru comunitatea română din toată diaspora.  

Articolul  ROMA, ZI ISTORICĂ LA CAMERA DEPUTAȚILOR. DE LA INIȚIATIVA LUI STANASEL LA ANGAJAMENTUL GUVERNULUI ITALIAN PENTRU RECUNOAȘTEREA COMUNITĂȚII ROMÂNE CA MINORITATE NAȚIONALĂ apare prima dată în Glasul.info.

În primăvara fierbinte a anului revoluționar 1848, când vechile imperii începeau să se clatine sub presiunea ideilor moderne, la Sibiu se contura una dintre cele mai limpezi și ferme voci ale conștiinței naționale românești: Simion Bărnuțiu. Ziua de 26 martie 1848 marchează un moment de profundă importanță, redactarea celei de-a doua proclamații adresate românilor din Transilvania, un document care avea să devină nu doar un apel, ci un adevărat program de afirmare națională.

Într-o epocă în care românii erau lipsiți de drepturi politice și considerați o națiune tolerată în propria lor țară, Bărnuțiu ridică o idee simplă, dar revoluționară prin forța ei: unitatea în jurul principiului național. „Adunați-vă în jurul principiului național”, acest îndemn nu era o simplă chemare retorică, ci o direcție strategică, o linie de demarcație între supunere și demnitate. În viziunea sa, națiunea nu putea exista fără conștiință de sine, fără solidaritate și fără afirmarea drepturilor sale legitime.

26 Martie 1848 – Simion Bărnuțiu redacta o a doua proclamație: “Adunați-vă în jurul principiului național, aici să stați, de aici să porniți, acesta să-l pretindeți înainte de toate – chiar pentru aceea nicio o uniune cu ungurii, care nu vor să știe de acest princpiu”

Proclamația redactată la Sibiu și răspândită cu rapiditate de către juriști în toate centrele românești a avut rolul de a trezi masele și de a coagula elitele. Ea venea într-un moment critic, când se conturau planuri de unire a Transilvaniei cu Ungaria fără consultarea românilor. Răspunsul lui Bărnuțiu a fost categoric: nicio uniune fără recunoașterea națiunii române ca egală în drepturi. Această poziție fermă îl consacră drept unul dintre cei mai lucizi și neclintiți ideologi ai Revoluției Române din Transilvania.

Personalitatea lui Simion Bărnuțiu este emblematică pentru intelectualul militant al secolului al XIX-lea. Născut la 21 iulie 1808 în Bocșa, Sălaj, el își începe formarea într-un cadru modest, dar își desăvârșește educația la Blaj, centrul renașterii naționale românești din Transilvania. Acolo, după studiile teologice, devine profesor de istorie universală, contribuind la formarea unei generații conștiente de originile și drepturile sale.

Destinul său nu a fost lipsit de obstacole. Implicarea într-un proces i-a întrerupt parcursul academic, dar nu i-a frânt voința. Se mută la Sibiu, unde studiază dreptul, aprofundând instrumentele juridice care aveau să-i susțină argumentația politică. Astfel, discursul său nu era doar pasional, ci fundamentat pe principii solide de drept și echitate.

În 1848, Bărnuțiu devine una dintre vocile centrale ale mișcării naționale. Ideile sale vor influența decisiv desfășurarea evenimentelor, inclusiv Marea Adunare Națională de la Blaj, unde românii își vor afirma, pentru prima dată în mod organizat și masiv, revendicările. El nu cere privilegii, ci drepturi; nu invocă trecutul doar ca glorie, ci ca fundament al unui viitor în care românii să fie recunoscuți ca națiune.

Prin gândirea sa, Simion Bărnuțiu a oferit Revoluției de la 1848 din Transilvania o coloană vertebrală ideologică. A înțeles că fără un principiu clar, cel național, orice construcție politică este fragilă și sortită eșecului. De aceea, mesajul său rămâne actual: unitatea, demnitatea și conștiința identitară sunt pilonii pe care se clădește existența unui popor.

Astăzi, evocând momentul de la 26 martie 1848, nu rememorăm doar un episod istoric, ci reafirmăm o lecție de luciditate și curaj. Într-o lume aflată în transformare, Simion Bărnuțiu a știut să spună limpede cine sunt românii și ce li se cuvine. Iar această claritate a devenit, peste timp, una dintre temeliile afirmării națiunii române.

Articolul 26 Martie 1848 – Simion Bărnuțiu redacta o a doua proclamație: “Adunați-vă în jurul principiului național, aici să stați, de aici să porniți, acesta să-l pretindeți înainte de toate – chiar pentru aceea nicio o uniune cu ungurii, care nu vor să știe de acest princpiu” apare prima dată în Glasul.info.

Prăbușirea unui regim și haosul adus de bolșevism în Ungaria

Ziua de 21 martie 1919 rămâne un moment de cotitură dramatic în istoria Europei Centrale, când statul maghiar, slăbit de înfrângerea din Primul Război Mondial, a fost aruncat într-o criză profundă de conducere și identitate. În centrul acestui colaps s-a aflat figura controversată a lui Mihály Károlyi, un lider care, în loc să ofere stabilitate și direcție, a demonstrat o lipsă evidentă de fermitate în fața provocărilor istorice.

După prezentarea Notei Vix de către Antantă la 20 martie 1919, o cerere drastică de retragere militară ce prefigura noi granițe nefavorabile, guvernul maghiar a intrat într-o stare de paralizie. Prim-ministrul Dénes Berinkey și Károlyi s-au dovedit incapabili să ia o decizie clară: nici nu au acceptat, dar nici nu au avut curajul să respingă ultimatumul. Această indecizie a fost fatală.

Demisia lui Berinkey a declanșat o reacție în lanț. Károlyi, în loc să apere statul, a ales să predea puterea, mizând naiv pe social-democrați. În realitate, aceștia conspirau deja cu comuniștii conduși de Béla Kun. Astfel, în doar câteva ore, Ungaria a fost transformată într-un experiment radical: Republica Sovietică Ungară.

Această tranziție nu a fost rezultatul unei voințe populare clare, ci mai degrabă consecința directă a slăbiciunii politice și a lipsei de caracter a lui Károlyi. În loc să reziste presiunilor externe și să negocieze cu demnitate, el a abandonat conducerea țării, lăsând-o pradă unui regim extremist care a instaurat teroarea și haosul.

Ironia istoriei face ca același Károlyi să devină rapid victimă a propriilor decizii: arestat de regimul comunist chiar în prima zi, el fuge ulterior în exil, părăsind definitiv Ungaria. Această fugă simbolizează nu doar un eșec personal, ci și o abandonare a responsabilității față de propriul popor.

În contrast, România a demonstrat claritate strategică și voință politică. La 10 aprilie 1919, armata română a intervenit pentru a preveni extinderea bolșevismului și pentru a apăra integritatea Transilvaniei. Această acțiune a contribuit decisiv la stabilizarea regiunii și la înfrângerea regimului lui Béla Kun.

Ulterior, forțe conservatoare și naționale, printre care Miklós Horthy și István Bethlen, au încercat să reconstruiască statul maghiar din ruinele lăsate de experimentul comunist și de conducerea defectuoasă a lui Károlyi.

Privind retrospectiv, evenimentele din martie 1919 reprezintă un exemplu clar al modului în care lipsa de fermitate și viziune a unui lider poate duce la prăbușirea unui stat. Károlyi nu doar că nu a apărat interesele Ungariei, dar a facilitat, prin indecizie și naivitate, instaurarea unui regim care a adus suferință propriului popor.

Pentru România, acest moment istoric subliniază importanța unei conduceri puternice și a unei politici externe ferme. Lecția este clară: în fața marilor provocări, națiunile supraviețuiesc nu prin compromisuri slabe, ci prin curaj, unitate și luciditate strategică.

Articolul 21 Martie 1919 – Prim-ministrul maghiar Mihály Károlyi precizează într-o alocuțiune adresată poporului că nu poate accepta pierderile teritoriale cerute de puterile Antantei, și predă puterea unui guvern de stânga radical, condus de comunistul Béla Kun apare prima dată în Glasul.info.

În fiecare an, la 21 martie, românii își întorc privirea către una dintre cele mai demne și curajoase provincii istorice, Oltenia, și către unul dintre cei mai mari fii ai săi, Tudor Vladimirescu. Ziua Olteniei nu este doar o simplă comemorare, ci o reafirmare a spiritului de dreptate, demnitate și curaj care a animat poporul român în momentele sale de răscruce.

La 21 martie 1821, Tudor Vladimirescu intra în București în fruntea pandurilor săi, purtând cu sine năzuințele unei întregi națiuni. Deși grosul oastei a rămas cantonat în zona Mănăstirea Cotroceni, prezența sa în capitală a marcat un moment decisiv în desfășurarea Revoluția de la 1821, prima mare mișcare de emancipare națională din epoca modernă a românilor.

Revoluția începuse în Oltenia, la 4 februarie 1821, prin celebra Proclamație de la Padeș, unde Tudor Vladimirescu a chemat poporul la luptă împotriva nedreptăților și abuzurilor. Glasul său a fost, de fapt, glasul unei națiuni întregi care cerea dreptate socială, respectarea legilor și înlăturarea domniilor fanariote. Astfel, Oltenia a devenit leagănul unei mișcări care avea să schimbe cursul istoriei românilor.

Instituirea Zilei Olteniei ca sărbătoare publică, prin Legea nr. 65/2017, promulgată la 13 aprilie 2017 și publicată în Monitorul Oficial al României, reprezintă o recunoaștere oficială a rolului esențial pe care această regiune l-a avut în afirmarea identității naționale. Inițiativa, susținută de parlamentari din mai multe formațiuni politice, demonstrează că valorile promovate de Tudor Vladimirescu depășesc granițele ideologice și rămân un reper comun pentru întreaga societate românească.

Ziua Olteniei este, așadar, o zi a memoriei și a recunoștinței. Este momentul în care instituțiile culturale, autoritățile și mass-media sunt chemate să readucă în conștiința publică faptele de vitejie ale pandurilor și idealurile care i-au animat. Dar, mai presus de toate, este o zi în care fiecare român este invitat să reflecteze asupra valorilor care ne definesc ca popor: curajul, solidaritatea și dorința de libertate.

Oltenia nu este doar o regiune geografică, este un simbol al rezistenței și al demnității românești. Prin jertfa și hotărârea oamenilor săi, ea a arătat că schimbarea este posibilă atunci când există voință și credință în dreptate. Astăzi, la 21 martie, cinstim nu doar trecutul, ci și responsabilitatea noastră de a duce mai departe moștenirea lăsată de Tudor Vladimirescu.

La mulți ani, Oltenia!

Articolul 21 Martie – Ziua Olteniei, ziua când Tudor Vladimirescu intră în București, dar grosul oastei pandurilor rămâne cantonat în zona Mânăstirii Cotroceni apare prima dată în Glasul.info.

Articol de Florin Dobrescu

S-au împlinit zilele acestea 5 ani de la infamul act de demitere din funcția de subsecretar de stat a domnului Octav Bjoza.

M-am gândit să fac publice câteva aspecte, considerând că fiecare din noi suntem datori a consemna amintiri care, laolaltă, vor alcătui istoria pestilențialei clise morale din viața publică a acestor ani. Faptele trebuie cunoscute, căci altfel se pierd în neantul ce ne înghite hulpav zilele și anii, iar golurile rămase în istoria recentă nu vor folosi decât acelorași depravați, care o vor scrie dupa cum le convine.                    

În plus, am o datorie morală față de domnul Octav Bjoza, întrucât – trebuie să o spun deschis – în mare parte a plătit și pentru mine și pentru instituția pe care o reprezint, Fundația Ion Gavrilă Ogoranu.

Comunicatul din 12 martie 2021: un gest de demnitate

Puțini cunosc motivele reale pentru care Octav Bjoza a fost demis de primul-ministru liberal Câțu, într-o manieră în care nu se procedează nici cu o femeie de serviciu, și nici faptul că în spatele deciziei, forțată de mult prea influentul la acel moment Andrei Muraru, stăteau ani de zile de presiuni făcute asupra președintelui AFDPR. 

Oficial se știe doar că subsecretarul de stat Octav Bjoza a fost demis ca urmare a unui comunicat transmis presei la 12 martie 2021, în care – în numele AFDPR – își exprima revolta pentru modul în care parlamentarii înțelegeau să trateze problema discriminării urmașilor foștilor deținuți politic pe mai multe criterii, între care apartenența ideologică a părinților lor.  Octav Bjoza se afla încă din anul anterior într-un acut conflict cu deputatul Silviu Vexler, inițiatorul unei prevederi legislative ce discrimina urmașii unei largi categorii de luptători anticomuniști, respectiv pe copiii celor menționați în arhivele Securității ca fiind „legionari”.

În comunicatul cu pricina, referindu-se la împărțirea luptătorilor anticomuniști pe crtierii ideologice, Octav Bjoza anunțase că “nu acceptăm falsificarea încă o dată a istoriei recente a României (pentru prima, a se vedea Mihai Roller)” și readusese în prim plan preponderența elementelor de etnie evreiască în conducerea structurilor represive ale regimului comunist de după ocuparea țării de către sovietici: “Chiar vreți să vă amintim cine au fost primii trei șefi ai Securității Poporului, care au săvârșit cele mai abominabile crime din lumea comunistă europeană, lucru recunoscut și de marele disident rus Aleksandr Soljenițîn?!? Poate că da: Alexandru Nicolschi, Mișu Dulgheru și Tudor Sepeanu!” El recursese la o comparație în oglindă cu cazul urmașilor de legionari, arătând că, de asemenea, nici toți cei 3-4 milioane de membri ai fostului Partid Comunist Român, împreună cu familiile lor, nu puteai fi făcuți răspunzători pentru crimele săvârșite de conducerea regimului respectiv. Și încheia, în cel mai echilibrat mod, cu un apel la mult dorita reconciliere în fața Istoriei: “Acum, după 80 de ani, să nu ne mai lăsăm bântuiți de stafiile acestora și împreună, indiferent de etnie, culte sau politici, să veghem ca astfel de fapte să nu se mai petreacă în această țară! A răsuci la nesfârșit cuțitul într-o rană demult cicatrizată înseamnă că nu facem decât să întreținem o stare de tensiune nemeritată de nimeni!”.

Din păcate, destinatarii acestui mesaj oficial nu au înțeles sensul demersului lui Octav Bjoza, dovedind ei înșiși un radicalism și o intoleranță specifică spiritelor totalitare. Muraru și premierul Câțu l-au acuzat că ar fi pus în seama comunității evreiești vina pentru instaurarea comunismului în România. Mai mult, noua inchiziție a gândirii avea să amendeze dur considerațiile prin care Bjoza pusese în discuție nu suferințele evreilor în timpul războiului, ci numărul victimelor atribuite de tezele oficiale Holocaustului. Lobby-ul rețelei de bussinesmani ai Memoriei, gen Vexler și Alexandru Florian, care cangrena atunci inclusiv capul statului, adică Președenția, prin Andrei Muraru, aveau să-l execute în cele din urmă pe liderul AFDPR. Acesta a fost demis la 16 martie 2021, printr-o decizie emisă de primul ministru, “ noaptea, ca hoții”.

Presiuni asupra lui Octav Bjoza

Ceea ce nu s-a știut până acum și consider că trebuie spus fără menajamente, este faptul că, imediat după accederea la Cotroceni a lui Klaus Iohannis, perioadă în care Andrei Muraru, ajuns consilier prezidențial și, practic, trăgător-șef de sfori în politica românească (oricum, Iohannis era mai mult un decor în politica românească), asupra lui Octav Bjoza s-au exercitat repetate presiuni vizând conduita lui în raport cu memoria luptei anticomuniste și, concret, cu anumite persoane fizice și juridice.

Dar să ne întoarcem la sfârșitul lui 2014, când – sfătuit de Muraru – proaspătul președinte îl decora de liderul AFDPR, ca un semn de considerație al statului român pentru suferințele deținuților politici din perioada 1945-1989, dar și ca lovitură de imagine cu care care adormitul din frumoasa pădure Cotroceni să-și inaugureze mandatul. Deși profesia de bază a lui Andrei Muraru este – o spun fără menajamente – aceea de “holocaustolog”, el ocupase un timp scaunul de șef al IICCMER, încercând să acapareze zona cercetării comunismului și crimelor acestuia. A urmat reacția unei fosile a comunsimului românesc, care și ea mâncase o pâine bună de pe urma studiului comunismului pe vremea lui Băsescu. Vladimir Tismăneanu l-a atacat la baionetă pe rivalul său Muraru pentru că sfătuise președenția să decoreze un deținut politic pe care îl acuza de simpatii legionare și de legături apropriate cu Florin Dobrescu și Fundația Ion Gavrilă Ogoranu. Nu a fost greu să fie găsite pe internet participările liderului AFDPR la numeroase manifestări memoriale dedicate unor eroi ai rezistenței proveniți din mediile legionare sau evocarea apreciativă a unora dintre aceștia, față de care dezvoltase o adevărată admirație în timpul detenției (fenomen deseori întâlnit în memoriile multor deținuți politici, inclusiv la Nicolae Steinhardt). 

În mai anul următor, Octav Bjoza era din nou ținta unui atac, de astă dată din partea Institutului Elie Wiesel – prin Alexandru Florian, și Centrului pentru Monitorizarea Antisemitismului – prin Maximilian Katz. Motivul: participarea sa alături de Lucia Hossu Longin și subsemnatul (taxat de cei doi, drept “neofascist”), la o manifestare dedicată lui Ion Gavrilă Ogoranu, organizată de fundația omonimă la Muzeul de Istorie a Bucureștiului. Cele două oficine acuzau că un membru al guvernului român (Bjoza era subsecretar de stat) ar fi participat la o manifestare catalogată de cele două oficine drept “legionară” (evident, un fals: în realitate fusese o manifestare memorial-istorică, fără tentă ideologică). Consecințele scandalului, intens mediatizat, aveau să se abată nu doar

asupra bietului șef al foștilor deținuți politici. Până și funcționarii Muzeului de Istorie al Capitalei aveau să fie puși să dea cu subsemnatul. Iar intervenția slugarnică a primarului general de atunci, Sorin Oprescu, s-a soldat literalmente cu interdicția, atât a Fundației Ogoranu, cât și a mea, ca persoană fizică, de a mai închiria sala instituției în scopul desfășurării oricărui fel de evenimente (nici în ziua de azi nu suntem primiți în acea instituție – pentru a înțelege ce fel de “democrație” există în România!). Puțin a lipsit ca presiunile exercitate de puternicul lobby evreiesc, pentru demiterea lui Octav Bjoza din funcția de subsecretar de stat, să nu dea rezultate, și doar intervenția fostului președinte al României, domnul Emil Constantinescu (e notorie relația domniei sale de prietenie și colaborare cu Bjoza), la premierul Victor Ponta, a făcut ca liderul AFDPR să-și păstreze funcția guvernamentală.

De atunci, în repetate rânduri, atât cu ocazia întâlnirilor la recepțiile de la Palatul Cotroceni, cât și cu alte prilejuri, Andrei Muraru i-a recomandat insistent domnului Octav Bjoza distanțarea de Fundația Ion Gavrilă Ogoranu și de subsemnatul, personal. Cereri pe care, trebuie să o spun, de fiecare dată domnul Bjoza mi le-a adus la cunoștință (beneficiam de o relație apropiată cu dumnealui, aflându-ne în permanent contact). Consilierul prezidențial căuta să-l convingă pe bătrânul luptător că relația cu mine și cu fundația pe care o reprezint ar dăuna grav poziției sale publice, neuitând să-l avertizeze că, de nu va rupe aceste relații, prejudiciile nu vor întârzia să apară, el nemaiputând face nimic pentru a-l ajuta. Trebuie notat că, la început, Muraru manifesta o solicitudine aparte față de șeful AFDPR, sperând că va reuși să îl influențeze în sensul dorit de el și că va anexa imensul capital moral al foștilor deținuți politici în beneficiul administrației Iohannis și grupului său de interese. Muraru a mers până într-acolo încât a insistat ca Octav Bjoza să nu mai participle la comemorarea anuală a rezistenței anticomuniste făgărășene de la Sâmbăta de Sus, ba chiar a cerut ca acesta să organizeze, sub egida Secretaruatului de stat și AFDPR, în același loc, o comemorare paralelă, la o altă dată.

Evident, domnul Octav Bjoza a respins constant aceste solicitări, exprimând poziția principială pe care, ca șef al AFDPR și subsecretar de stat, a adoptat-o, fără excepție: ținând cont că Rezistența anticomunistă a fost unică, indivizibilă pe criterii politice sau doctrinare, domnia sa a considerat firească păstrarea echidistantă a relațiilor cu urmașii TUTUROR grupărilor implicate în Rezistență, indiferent de proveniența politică a combatanților respectivi, și menținerea unor reșații normale cu toate organizațiile, fără dicriminare. Nu puțini au fost aceia care, aflați ori ajunși în posturi înalte, au preferat să nu mă mai cunoască atunci când conjuncturi ale mizerabilei politici bucureștene m-au transformat în țintă a denigrărilor sau măsurilor punitive. Octav Bjoza nu a înțeles să se comporte așa. Domnia sa a refuzat constant să întrerupă relația cu noi, conștient fiind că aceasta îi vulnerabiliza poziția oficială.

Ceea ce nu știau cercurile de interese din spatele lui Muraru, este că, după 1990, în cadrul filialei Brașov a AFDPR, Octav Bjoza avusese o relație aparte cu veterani ai luptei de rezistență anticomunistă, precum Neculae Purcărea, dr. Teofil Mija, Nicu Păun, Ion Agapie, Alexandru Salcă, Petre Baicu. Virgil Mateiaș și alții, care îi fuseseră adevărați mentori și îl susținuseră în poziția de șef al filialei județene. Inclusiv cu Ion Gavrilă Ogoranu avusese o relație foarte apropiată.

Două lumi față în față: urmașul unui stalinist și luptătorul anticomunist

Pentru a înțelege cum era perceput și tratat Octav Bjoza de o anumită parte a politrucilor din sistemul statului român,dar și de unde veneau ideile lui Muraru, am să povestesc o întâmplare tot din mai 2015.

Era sâmbătă, 9 mai, și am fost sunat de dl Octav Bjoza. Tocmai plecase de la recepția organizată de președintele Klaus Iohannis de ziua Europei, și era sufocat de indignare. Îmi spunea că nu i se mai întâmplase așa ceva până atunci. Profitând de eveniment, încercase să lege o discuție cu directorul Institutului Holocaustului, prezent la fața locului, convins fiind că dialogul este întotdeauna o cale de aplanare și soluționare a tensiunilor și adversităților. Dorindu-și stingerea acestui absurd război al Memoriei, voia demult să găsească prilejul deschiderii unei căi de comunicare cu atât de vehementul Alexandru Florian. Acesta însă, atunci când a fost abordat, i-a întors literalmente spatele bătrânului luptător. Dincolo de inadmisibilul comportament, având în vedere diferența de vârstă dintre cei doi și cadrul în care se desfășura scena, gestul constituia o ofensă pentru însăși comunitatea foștilor deținuți politici, pe care Bjoza o reprezenta în calitatea sa oficială. Consternat și jignit, acesta a insistat, dar a primit, peste umăr, acest răspuns de la Florian: “Cu dumneata nu stau de vorbă, fiindcă  dai girul moral fasciștilor.” El a răspuns nedumeririi liderului AFDPR, explicându-i că, apărând în public alături de Florin Dobrescu, participând la manifestări organizate de acesta și Fundația Ogoranu, acordă acestora girul său moral și îi legitimează.

Și astăzi, mărturisesc, după 11 ani, încerc aceeași stupoare în fața unei atare logici… Ca să nu mai vorbesc de ipostaza revoltătoare a batjocurii arătate de urmașul unui stalinist, față de un luptător anticomunist, la 26 de ani de la Revoluție.

Suferința nu are culoare politică. Păcatul mutilării istoriei Rezistenței românești

Octav Bjoza considera că suferința nu are culoare politică și credea cu tărie într-un principiu promovat de generațiile care după 1990 au condus AFDPR: acela că Rezistența anticomunistă nu poate fi împărțită pe nici un fel de criterii, așa cum au dorit anumite cercuri de lobby. După cum nu se pot decupa din istoria Rezistenței românești anumite figuri de luptători, doar pentru că nu sunt agreate azi de unele zone de lobby. De altfel, statul român însuși, așa cum era firesc, a asumat acest principiu încă din 1990, când – după anumite dispute pe temă – a ales să nu discrimineze pe foștii deținuți politici proveniți din rândurile legionarilor, recunoscându-le în mod egal cu ceilalți statutul de victime ale regimului totalitar și beneficiari ai Decretului-lege 118 din 1990.

Era firesc ca amendamentul la proiectul legislativ inițiat de deputatul minorității evreiești Silviu Vexler, de a exclude de la drepturile cuvenite urmașilor deținuților politici pe copiii foștilor legionari (părinții lor beneficiind, paradoxal, de prevederile DL 118/1990!), să fie contestat vehement de dl Octav Bjoza. Toamna anului 2020 și prima parte a anului 2021 au fost cele mai solicitante pentru bătrânul luptător. El a depus eforturi supraomenești, fiind supus unei presiuni morale colosale, neacceptând în ruptul capului să se resemneze cu nedreapta situație creată de deputații minorităților naționale, cu sprijinul slugarnic al majorității covârșitoare a celorlalți parlamentari.

Poziția publică asumată la 12 martie 2021 era ultimul lucru pe care îl mai găsise de cuviință a-l face, atunci când nesimțirea instituționalizată a Parlamentului, Guvernului și Președenției își bătuse joc pur și simplu de obrazul său brăzdat de suferință. Era conștient că va fi eliminat din funcția guvernamentală, dar a ales  ridicarea la un alt nivel, de astă data public, a unui absurd război al Memoriei, un război purtat de instituțiile lașe ale statului român, umăr lângă umpăr cu cercuri de lobby toxice, împotriva celor care, după 1945, au reprezentat răscumpărarea morală a obrazului României pătat de lașități și trădări.

Execuția

Consilierul Andrei Muraru renunțase demult să mai facă presiuni asupra lui Octav Bjoza, căci renunțase la ideea de a-l acapara. Acesta îmi mărturisea că Muraru îl evita constant, ignorându-l, ori de câte ori își intersectau pașii. Așadar, nu numai că nu l-a apărat pe Bjoza de uraganul ce s-a abătut asupra lui după publicarea comunicatului. Ba chiar a cerut premierului Câțu să-l demită. Iar acesta a executat. Omul care își sacrificase tinerețea, familia, opunându-se comunismului, petrecând ani în bolgiile comuniste și-n lagărul de la Periprava, fiind ținut în lanțuri uneori, era destituit fără măcar o discuție prealabilă, fără niște explicații omenești. Avea să afle că a fost destituit, în timpul nopții, de la televizor.

Mărturisesc că, de mai multe ori pe parcursul anilor 2019 și 2020, nemulțumit de ingratitudinea statului față de memoria luptătorilor anticomuniști, dl Bjoza îmi împărtășise imensa lui silă și dorința de a demisiona, cu o explicație publică pe măsură, cerându-mi și mie părerea. De fiecare dată, am opinat că era nevoie de dânsul în acea funcție importantă și l-am îndemnat să mai rămână. În ultima vreme însă nu își mai dorea defel să rămână în funcție, în condițiile în care copiii camarazilor săi erau supuși unei asemenea nedreptăți. Considera asta un compromis. Așadar, pierderea calității de subsecretar de stat nu fusese în sine o lovitură pentru omul Bjoza. Lovitura a constituit-o modul în care a fost demis, atitudinea atâtor oameni care, brusc, nu-l mai cunoșteau, dacă nu cumva îl și huleau.

La fel de mizerabilă a fost presa mainstream. Televiziunile, care în anii anteriori se băteau pentru prezența sa în platouri, i-au ignorat reacția, nebăgându-l în seamă, dovenind încă o data că mass-media în România nu e decât un decor în mâna structurilor statului (singura excepție a fost Victor Ciutacu, acesta invitându-l în platoul postului TV, în timp ce restul tăceau asurzitor). Îmi amintesc că, imediat după demitere, am inițiat o petiție de protest față de Guvernul României, petiție la care am invitat să se ralieze (și au făcut-o!) personalități, oameni de cultură, reprezentanți ai partidelor parlamentare, foști deținuți politici și urmași ai acestora, dar și la vocea tuturor acestora, presa s-a comportat ca un zid inert al tăcerii.

Și în aceste condiții, Octav Bjoza nu a demobilizat. Și-a continuat cu aceeași dârzenie și neodihnă activitatea, muncind zi și noapte, alergând peste tot în țară și în afară, unde se cerea prezența sa, făcând demersuri la toate nivelurile oficiale. Nu a făcut cunoscut cazul în străinătate, deși AFDPR era membră INTERASSO (o federație a organizațiilor foștilor deținuți politici din toate țările comuniste, care putea da reverberații internaționale știrii că, în România, liderul luptătorilor anticomuniști era tratat în felul ăsta), pentru a nu prejudicia imaginea țării sale (eu nu aș face la fel; cred că statul acesta merită să fie prezentat peste tot în adevărata lumina a ticăloșiei instituțiilor sale…).

Toată suprasolicitarea de ani de zile, dar mai ales stresul și loviturile primite în acele ultime luni, și-au spus în cele din urmă cuvântul. În iulie 2021, în preziua congresului AFDPR, dl Octav Bjoza se prăbușea în biroul său din strada Mântuleasa, pradă unui grav accident vascular cerebral. Pe masă se afla pregătită declarația publică prin care, în numele AFDPR, urma să restituie statului român decorația primită de la președintele Iohannis, în semn de protest față de atitudinea oficialităților față de o mare parte a urmașilor foștilor deținuți politici. Un gest cutremurător care denunța, în fața Istoriei, nu doar ingratitudinea statului român postcomunist față de Rezistența anticomunistă, ci chiar revenirea la o logică a adversității între aceasta și stat. Punerea sub semnul îndoielii a realizării fireștii și mult clamatei reconcilieri naționale după 1989.

În lipsa lui Octav Bjoza, declarația nu a mai devenit însă act oficial. Nimeni nu și-a asumat adoptarea ei. Intervențiile medicale de urgență au reușit, cu greu, să-l smulgă morții, însă cu un preț uriaș în ceea privește urmările asupra sănătății.

Iată prețul plătit de un om care și-a sacrificat tinerețea în închisorile regimului comunist, și și-a dedicat anii senectuții, când alții se bucură de tihna pensiei, unei munci titanice, fără odihnă, pentru perpetuarea și cinstirea memoriei Rezistenței anticomuniste, pentru promovarea drepturilor supraviețuitorilor represiunii și urmașilor acestora. Încă o dată, ne-am reamintit de cuvintele spuse de Principesa Ileana Părintelui Arsenie Boca: “România e țara în care succesul nu are succes”…

Articolul S-a frânt, dar nu s-a îndoit. Pentru prima oară, DEZVĂLUIRI: pentru ce a plătit fostul subsecretar de stat Octav Bjoza apare prima dată în Glasul.info.

Data de 17 martie 1928 rămâne înscrisă în istoria României ca un moment de profundă vibrație națională și spirituală, în care vocea Bisericii s-a ridicat cu demnitate pentru apărarea unității sufletești a neamului. În acea zi, episcopul Roman R. Ciorogariu a deschis dezbaterile asupra Legii cultelor în Senatul României, oferind nu doar un discurs politic, ci o veritabilă lecție de patriotism, credință și responsabilitate istorică.

Într-o epocă în care România Mare își căuta echilibrul și consolidarea după realizarea idealului național, pericolul dezbinării religioase apărea ca o amenințare reală la adresa unității statului. Episcopul Ciorogariu a înțeles cu limpezime că forța unei națiuni nu stă doar în hotarele sale geografice, ci mai ales în coeziunea spirituală a poporului. De la tribuna Senatului, el a vorbit cu ardoare despre necesitatea păstrării unei identități religioase care să susțină unitatea națională, avertizând că fisurile din sufletul colectiv pot deveni răni adânci în trupul țării.

Discursurile sale nu erau simple intervenții legislative, ci adevărate mărturisiri de credință. În ele vibra dragostea pentru neam și pentru Biserică, văzute ca două dimensiuni inseparabile ale existenței românești. Pentru el, a fi bun creștin și bun român nu era o alegere, ci o datorie sfântă, o continuitate firească între valorile spirituale și cele naționale.

Prin întreaga sa activitate, episcopul Ciorogariu s-a impus ca un model de slujire devotată. Cuvântul său, rostit cu putere și claritate, a format generații, a inspirat conștiințe și a întărit credința într-un destin comun al românilor. Nu întâmplător a fost numit „Nestorul Oradiei”, simbol al înțelepciunii și al echilibrului într-o lume aflată în transformare.

Viziunea sa profetică asupra viitorului României a fost una luminoasă și plină de speranță. El credea într-o țară respectată, puternică prin valorile sale morale, în care vizitatorii să găsească nu doar frumusețe, ci și un izvor de inspirație și credință în destinul poporului român. Această credință nu era una abstractă, ci rodul unei vieți dedicate slujirii și sacrificiului.

Chiar și în fața morții, episcopul a rămas fidel idealurilor sale. Testamentul său moral este o chemare peste timp la unitate, credință și responsabilitate: zidirea României începe în sufletele oamenilor. El nu a lăsat doar cuvinte, ci o moștenire spirituală, o direcție clară pentru generațiile viitoare.

Astăzi, privind înapoi la momentul 17 martie 1928, înțelegem că adevărata forță a unei națiuni se construiește prin oameni care au curajul să spună adevărul și să apere valorile fundamentale. Episcopul Roman Ciorogariu rămâne un astfel de reper, un păstor de suflete, un tribun al neamului și un simbol al unității românești.

Într-o lume în continuă schimbare, mesajul său rămâne la fel de actual: o Românie puternică se clădește pe credință, pe unitate și pe conștiința apartenenței la același destin.

Articolul 17 Martie 1928 – Discursul de la Senat al episcopului Roman R. Ciorogariu legat de pericolul dezbinării religioase a românilor și pericolul reprezentat de această dezbinare pentru România Mare apare prima dată în Glasul.info.

Pe 17 martie 1848, în plin vârtej al revoluțiilor europene, vocea lui Kossuth Lajos răsuna puternic în Regatul Ungariei, purtând cu sine idealurile libertății, dar și umbrele unei viziuni exclusiviste. În timp ce pentru unii această perioadă a însemnat trezirea conștiinței naționale și lupta pentru drepturi, pentru românii din Transilvania mesajul a fost unul alarmant, chiar amenințător.

Declarația atribuită lui Kossuth,conform căreia libertatea și egalitatea ar implica absorbția altor popoare de către elementul maghiar, reflectă o realitate dureroasă a epocii: idealurile revoluționare nu erau întotdeauna universale. În locul unei Europe a popoarelor egale, se contura uneori o Europă a dominației naționale, în care identitatea celor mai puternici risca să fie impusă celorlalți.

Pentru români, care formau majoritatea populației în Transilvania, dar nu beneficiau de recunoaștere politică egală, aceste idei nu puteau fi acceptate. Ele intrau în contradicție directă cu propriile aspirații de libertate, drepturi și afirmare națională. În același an, românii aveau să-și exprime clar voința la Adunarea de la Blaj din 1848, unde mii de oameni au cerut egalitate în drepturi, recunoaștere națională și respect pentru limba și cultura română.

Spiritul patriotic românesc s-a format și întărit tocmai în fața acestor provocări. Nu din dorința de dominație asupra altora, ci din nevoia de a supraviețui ca națiune. Figuri precum Avram Iancu au devenit simboluri ale rezistenței și demnității, apărând drepturile românilor într-un context tensionat și adesea ostil.

Evenimentele din 1848 ne arată că libertatea adevărată nu poate exista fără respect reciproc între popoare. Lecția pe care o putem desprinde astăzi este clară: patriotismul autentic nu înseamnă excluderea sau asimilarea altora, ci afirmarea propriei identități în armonie cu diversitatea.

Astfel, 17 martie 1848 rămâne nu doar o dată istorică, ci un moment de reflecție asupra sensului libertății și al demnității naționale. Pentru români, este o amintire a luptei pentru drepturi și a curajului de a spune „nu” oricărei forme de dominație, reafirmând, peste timp, valorile care stau la baza unei națiuni unite și demne.

Asta a însemnat “Revoluția maghiară de la 1848” pentru românii din Ardeal și Banat și de pe teritoriul Ungariei de astăzi, însă prea puțini dintre românii care se înghesuie azi să felicite “15 Martie 1848” mai înțeleg asta din păcate. Au ajuns unii dintre români să felicite în mod public și deschis genocidul etnic antiromânesc declanșat la 15 martie 1848!

Articolul 17 Martie 1848, Kossuth Lajos: „Libertatea voastră este spânzurătoarea, drepturile voastre de egalitate înseamnă că popoarele care împart teritoriile cu ungurii, vor trebui să fie absorbite de elementul maghiar!” apare prima dată în Glasul.info.

Astăzi, 15 martie 2026, au fost depuse jerbe de flori cu tricolor românesc din partea ASTRA Carei la bustul Eroului Național Avram Iancu și la bustul ideologului Revoluției pașoptiste, Simion Bărnuțiu.

Cele mai reprezentative personalități al Revoluției Române Pașoptiste au fost  Avram Iancu și Simion Bărnuțiu.

Simion Bărnuțiu a studiat la Carei între anii 1820-1825, la Liceul Piarist.

An de an depunem la Carei coroane  de flori în memoria celor doi români care au luptat pentru drepturile poporului român dar mai ales împotriva alipirii Transilvaniei la Ungaria așa cum doreau revoluționarii maghiari.

La data de 15 martie 1848, Avram Iancu şi Aron Pumnul au dat de la Târgu Mureș strigătul răsculării împotriva anexării Transilvaniei la Ungaria , act votat în Dieta ungară întrunită la Pojon. Ei chemau poporul la o pri­mă adunare la Blaj, în Duminica Tomii, adunarea legendară din 3/15 Mai, pe Câmpia Libertăţii…. Programul Revoluţiei Române, formulat în 16 puncte era intitulat „PETIŢIUNEA NAŢIONALĂ”.

Punctul 1 solicita independenţa naţională a naţiunii române şi egalitatea în drepturi cu celelalte naţiuni din Transilvania. Se cereau apoi desfiinţarea iobăgiei fără nicio despăgubire din partea ţăranilor, libertăţi economice şi politice, învăţământ în limba română, etc.

Punctul 16 preciza că… „până când naţiunea română nu va fi naţiune constituită şi organizată cu vot deliberativ şi decisiv, reprezentată în camera legislativă…”.

În acelaşi timp, în „PETIŢIUNEA NAŢIONALĂ” nu era acceptată nicio dezbatere şi încercare de unire a Transilvaniei cu Ungaria.

În calitate de PREFECT GENERAL, adică de conducător militar al revoluţiei româneşti, a fost numit tânărul avocat AVRAM IANCU.

Guvernul Bolojan sfidează istoria românilor și postează pe pagina oficială un mesaj prin care felicită comunitatea maghiară de 15 martie, ziua  în care la Pojon s-a votat alipirea Transilvaniei la Ungaria.

Cu alte cuvinte, Guvernul României sărbătorește RUPEREA TRANSILVANIEI din trupul României, de la 15 martie 1848!

Asta  înseamnă să nu cunoști istorie și să scuipi pe sacrificiul de sânge al lui Avram Iancu și al moților săi! Din partea unui discriminator de români cum este Bolojan Ilie nici nu te poți astepta la altceva.

Buletin de Carei

Articolul La Carei au fost cinstiți eroii Avram Iancu și Simion Bărnuțiu care în 15 martie 1848 au declanșat revoluția pașoptistă după votul din Dieta Ungariei prin care se dorea alipirea Transilvaniei apare prima dată în Glasul.info.