Euro Education Federation salută organizarea dezbaterii publice anunțate de Primăria Municipiului Târgu Jiu pentru data de 09.05.2026, privind proiectele de hotărâre referitoare la reglementarea desfășurării activităților de jocuri de noroc și la interzicerea organizării și exploatării acestora pe raza municipiului.

Considerăm că această inițiativă reprezintă un pas important către protejarea interesului public, a sănătății sociale și a viitorului generațiilor tinere deoarece, în ultimii ani, fenomenul jocurilor de noroc a devenit o problemă tot mai prezentă în comunitățile din România, cu efecte negative asupra familiilor, educației, sănătății mintale și stabilității economice a cetățenilor.

Din perspectiva Euro Education Federation, jocurile de noroc nu mai pot fi tratate exclusiv ca o activitate economică, ci trebuie analizate și prin prisma impactului social profund pe care îl generează. Dependența de jocuri de noroc afectează în special tinerii și persoanele vulnerabile, contribuind la abandon școlar, îndatorare, anxietate, depresie și destrămarea relațiilor familiale.

În acest context, ne exprimăm public susținerea pentru măsurile care vizează limitarea și, acolo unde comunitățile locale consideră necesar, interzicerea activităților de jocuri de noroc în proximitatea spațiilor educaționale, a cartierelor rezidențiale și a zonelor intens circulate de tineri.

Totodată, solicităm în mod expres autorităților locale și județene din întreaga țară să ia în considerare organizarea unor dezbateri publice similare și să analizeze oportunitatea adoptării unor măsuri mai ferme privind controlul sau interzicerea jocurilor de noroc la nivel local. Administrațiile publice trebuie să pună pe primul loc siguranța socială, sănătatea comunităților și protecția generațiilor viitoare.

Euro Education Federation încurajează participarea activă a societății civile, a mediului educațional, a specialiștilor și a cetățenilor la astfel de consultări publice, pentru ca deciziile adoptate să reflecte nevoile reale ale comunităților.

Avem credința că România are nevoie de politici publice curajoase și responsabile, orientate spre educație, prevenție și protejarea interesului public, iar reducerea impactului jocurilor de noroc reprezintă un obiectiv esențial în această direcție.

Euro Education Federation

Târgu Jiu, 7 mai 2026

Articolul COMUNICAT DE PRESĂ: Euro Education Federation susține inițiativa privind dezbaterea publică referitoare la reglementarea și interzicerea jocurilor de noroc în Municipiul Târgu Jiu apare prima dată în Glasul.info.

Drept la replică al președintelui Fundației, dl Coriolan Baciu, referitor la articolul publicat în 2 mai 2026, cu titlul „Ion Gavrilă Ogoranu, comemorat la Galtiu cu cântece legionare, dar «fără salutul interzis», de simpatizanți ai Mișcării”

”La data de 02.05.2026 s-au derulat la Galtiu, comuna Sântimbru, județul Alba o serie de evenimente dedicate memoriei cunoscuților luptători anticomuniști Ana și Ion Gavrilă Ogoranu, organizate de Fundația « Ion Gavrilă Ogoranu » pentru a marca împlinirea a 20 de ani de la trecerea în eternitate a acestora. La evenimente a participat și o echipă a «Alba 24», având în compunere un reporter și un cameraman.

Relatarea acestora, publicată de redacția « Alba 24 », la scurt timp dupa finalizarea manifestărilor, și preluată de mai multe publicații online din țară, conține grave inadvertențe, de natură să aducă organizatorilor serioase probleme de imagine și mai mult chiar, posibile consecințe penale.

Accentul reporterului pus pe caracterul «legionar» al manifestărilor nu corespunde în nici un fel realității și nu face decât să creeze controverse și confuzii în spațiul public.

Inventarea de uniforme legionare cu «pantaloni de camuflaj» și a altor semne si simboluri inexistente demonstreaza lipsa completă de documentare a reporterului și obstinația de a transforma un eveniment memorial decent și derulat fără nici un incident într-un potențial generator de anchete penale în baza legislației represive în vigoare în prezent.

În realitate, cei aproape 150 de participanți la eveniment au fost în mare majoritate oameni care i-au cunoscut personal pe Ana si Ion Gaavrilă Ogoranu și care au apreciat participarea la comemorare ca pe o cinstire adusa unor eroi extraordinari ai luptei de rezistență anticomunistă.

Tinerii prezenți s-au comportat cu reținere și interes pentru toate etapele manifestării, astfel încât, cei prezenți din partea jandarmeriei si poliției nu au semnalat nici un fel de incident.

Cântecul intonat de participanți la mormântul lui Ion Gavrilă si al Anei, «Plânge printre ramuri luna», este un cântec care s-a cântat de mii de ori la mormintele foștilor deținuti politic sau la monumentele comemorative ale luptei anticomuniste, fără a mai fi considerat în mod necesar cântec cu caracter «legionar».

Fundația «Ion Gavrilă Ogoranu» este dedicată memoriei luptei de rezistență anticomunistă și cinstirii eroilor acestei lupte, dar și-a asumat și misiunea de a onora victimele regimurilor totalitare care au suferit cele mai teribile represiuni și împilări, fără a le deosebi de proveniența lor politică, religioasă sau etnică.

În acest sens, în ultimii aproape 20 de ani, am colaborat îndeaproape cu asociațiile foștilor deținuți politic, cu alte organizații ale societății civile sau cu autorități publice locale sau centrale, care au obiective asemănătoare, pentru a găsi cele mai corecte abordări ale servirii și documentării adevărului istoric, pentru a asigura generațiilor tinere accesul la întâmplări extraordinare care au marcat devenirea noastră ca națiune în vremuri foarte grele. Iar toată povestea de dragoste, suferință și jertfă a Anei și a lui Ion Gavrilă Ogoranu reprezintă o bază morală , spirituală și culturală pentru generațiile ce vor veni.

Cei care au participat din partea «Alba 24» ar fi trebuit să constate că  parastasul de comemorare, marcarea cu o placă a casei memoriale și organizarea acestei case ca un spațiu cu valențe muzeale au fost elementele serioase și importante ale comemorării de la Galtiu din data de 2 mai 2026, iar relatările despre închipuite manifestări legionare sunt doar manifestări ale senzaționalismului de presă.”

Președinte al Fundației Ion Gavrilă Ogoranu

Coriolan Baciu

Articolul Replica Fundației Ogoranu la articolul tendențios publicat de Alba 24 despre manifestările comemorative de la Galtiu. apare prima dată în Glasul.info.

COMUNICAT DE PRESĂ
Partidul Glasul Neamului

Iașul, capitală culturală vie: pentru repunerea bustului lui Octavian Goga și declararea Copoului muzeu în aer liber

Partidul Glasul Neamului solicită public Primăriei Municipiului Iași demararea de urgență a procedurilor necesare pentru repunerea bustului poetului Octavian Goga pe amplasamentul său inițial, precum și inițierea unui proiect de declarare a zonei Copou, inclusiv întreg Bulevardul Carol I, drept muzeu în aer liber.

Această inițiativă nu este doar un act de reparație simbolică, ci o datorie culturală și morală față de patrimoniul spiritual al României. Octavian Goga reprezintă una dintre vocile fundamentale ale literaturii române, un poet al suferinței și al demnității naționale, ale cărui versuri au exprimat cu forță identitatea, aspirațiile și durerile poporului român. Opera sa nu poate fi separată de contextul istoric și de contribuția sa majoră la afirmarea conștiinței naționale.

Eliminarea sau marginalizarea simbolurilor culturale autentice sub pretexte ideologice sau politice reprezintă o practică incompatibilă cu valorile unei societăți democratice. Cultura nu trebuie supusă cenzurii de moment, ci protejată, contextualizată și pusă în valoare pentru generațiile viitoare.

Declararea Copoului și a Bulevardului Carol I drept muzeu în aer liber ar constitui un demers inovator la nivel național. Iașul, oraș-simbol al culturii românești, are oportunitatea de a deveni primul municipiu din România care creează un astfel de spațiu dedicat memoriei colective, unde personalitățile istorice și culturale sunt prezentate în mod echilibrat, fără filtrul distorsionant al ideologiilor trecătoare.

Un asemenea proiect ar permite repunerea bustului lui Octavian Goga în locul său legitim, într-un cadru legal și cultural adecvat, consolidând statutul Iașului de capitală spirituală a României. Totodată, ar transforma Copoul într-un veritabil traseu cultural, accesibil publicului larg, elevilor, studenților și turiștilor, contribuind la educația civică și la promovarea valorilor autentice.

Partidul Glasul Neamului face apel la autoritățile locale, la mediul academic și la societatea civilă să susțină acest demers, în spiritul respectului față de istorie, cultură și identitate națională.

Cultura nu se șterge. Cultura se păstrează, se înțelege și se transmite mai departe.

Partidul Glasul Neamului
Iași, România

Articolul Partidul Glasul Neamului: Solicităm Primăriei Iași să declare Copoul și întreg Bulevardul Carol I muzeu în aer liber și să repună bustul lui Octavian Goga la loc unde a fost! apare prima dată în Glasul.info.

20 Aprilie 1919 – Potrivit unor documente maghiare, ucigașii preotului martir Izidor Silaghi, atât sergentul / plutonierul (n.r. őrmestert) Rapolti cât și alți doi membri ai Armatei Roșii, care fuseseră deja condamnați pentru furt și tâlhărie de tribunalul militar comunist, dar și pentru că l-au ucis pe Izidor Silaghi, un preot român din Papbiko (n.r. Bicău, jud. Satu Mare), au fost executați în dimineaţa zilei de 20 aprilie 1919, în curtea cazărmii armatei pentru complicitate la uciderea lui.

În zorii zilei de 20 aprilie 1919, într-o perioadă de haos și violență care a cuprins Transilvania și părțile de nord ale României după prăbușirea vechilor imperii, s-a consumat un act de justiție cu puternică încărcătură morală. Potrivit documentelor vremii, cei care au participat la uciderea preotului român Izidor Silaghi au fost executați în curtea unei cazarme militare, după ce fuseseră deja condamnați pentru fapte grave, inclusiv crimă.

Acest moment nu a fost doar o simplă aplicare a unei sentințe, ci o reparație simbolică pentru o nedreptate strigătoare la cer. Moartea martirică a părintelui Silaghi, petrecută cu doar două luni înainte, la 19 februarie 1919, a rămas în memoria românilor ca un exemplu de jertfă și demnitate în fața brutalității.

Născut la 28 ianuarie 1878, în județul Satu Mare, într-o familie de oameni ai școlii și ai bisericii, Izidor Silaghi a fost format în spiritul datoriei față de neam și credință. Studiile sale, urmate la Carei, Beiuș, Oradea și Budapesta, l-au pregătit pentru o misiune nu doar pastorală, ci și națională. A slujit în mai multe parohii din Bihor și Satu Mare, iar în anii decisivi ai Marii Uniri s-a implicat activ în viața comunității românești, fiind ales membru al Consiliului Național Român din cercul Seini.

După proclamarea Unirii de la 1 Decembrie 1918, tensiunile din regiune nu s-au stins. Dimpotrivă, în zonele unde autoritatea statului român nu era încă pe deplin consolidată, bande înarmate și unități dezorganizate au recurs la intimidări, arestări și acte de violență împotriva românilor. În acest context, părintele Silaghi a devenit o țintă.

Arestat la 18 februarie 1919 de o patrulă bolșevică, a fost supus unor bătăi și umilințe greu de imaginat. I s-au fabricat acuzații, i s-a cerut să-și trădeze credința și idealul național. În fața brutalității, răspunsul său a rămas demn și profund uman: „Nu sunt câine să mă omorâți așa!”. Aceste cuvinte, simple și cutremurătoare, sintetizează întreaga sa statură morală.

A doua zi, pe 19 februarie, a fost dus peste râu și ucis mișelește. Trupul său a fost ascuns, iar familia și credincioșii au rămas în incertitudine până la descoperirea lui. Soția sa a cutreierat orașe întregi în căutarea unui răspuns, într-o dramă personală care reflectă suferința unui întreg neam.

Execuția ucigașilor, la 20 aprilie 1919, a venit ca o confirmare că, în ciuda vremurilor tulburi, crimele nu rămân nepedepsite. Chiar și într-un context dominat de instabilitate politică și militară, ideea de dreptate a reușit să se impună.

Astăzi, memoria lui Izidor Silaghi este păstrată prin monumentul ridicat la Seini, o cruce de piatră care veghează peste liniștea locului și amintește generațiilor de sacrificiul său. Nu este doar un semn funerar, ci o mărturie vie a unei epoci în care credința, identitatea și demnitatea au fost apărate cu prețul vieții.

20 aprilie 1919 rămâne astfel o zi a dreptății și a memoriei. O zi în care sângele martirilor nu a fost uitat, iar jertfa lor a primit, fie și târziu, o recunoaștere. Pentru români, asemenea momente nu sunt doar pagini de istorie, ci repere morale, dovezi că, în cele mai grele încercări, spiritul național și credința nu pot fi zdrobite.

Articolul 20 aprilie 1919 – Dreptatea târzie pentru martirul român Izidor Silaghi: au fost executați în Ungaria ucigașii săi apare prima dată în Glasul.info.

Mărturia unei inimi de țară: Curtea Domnească din Bacău

În cronica vie a neamului românesc, data de 20 aprilie 1491 rămâne înscrisă ca o clipă de lumină și statornicie: prima atestare documentară a Curții Domnești din Bacău. Nu este doar o simplă mențiune într-un hrisov, ci dovada vie a unei organizări statale temeinice, a unei Moldove care își cunoștea rostul și își apăra ființa sub sceptrul lui Ștefan cel Mare.

În acea vreme, Moldova înceta să mai fie doar un teritoriu, și devenise o construcție vie, întărită prin credință, prin sabie și prin înțelepciune. Curtea Domnească din Bacău devine un punct strategic esențial, o verigă între drumurile comerciale și voința politică a domniei. Aici, în inima Țării de Jos, pulsa o administrație activă, se judecau pricini, se luau decizii și se veghea asupra echilibrului unei țări mereu amenințate.

Această curte nu era întâmplătoare. Ea a fost încredințată lui Alexandru al Moldovei, fiul lui Ștefan cel Mare, ca dovadă a încrederii și a viziunii politice a marelui voievod. Într-o epocă în care domnia era adesea itinerantă, stabilirea unei reședințe pentru coregent arată nu doar organizare, ci și o strategie clară de continuitate a puterii.

La umbra zidurilor de piatră și a turlei bisericii Precista, ridicată în acei ani de glorie, s-a conturat o Moldovă a ordinii și a credinței. Aici, între 1489 și 1491, s-a înălțat nu doar o biserică, ci un simbol al legăturii dintre cer și pământ, dintre conducător și popor. Tetraevanghelul dăruit în 1491 nu este doar un obiect liturgic, ci o mărturie a unei epoci în care cultura, credința și puterea mergeau mână în mână.

Prima atestare documentară din 20 aprilie 1491 vorbește despre „curțile de la Bacău” ca despre o realitate deja consolidată. Aceasta nu era o construcție efemeră, ci un centru de comandă, de supraveghere și de organizare. Din acest loc se veghea asupra drumurilor comerciale ce legau Moldova de Transilvania și Țara Românească, consolidând poziția strategică a Bacăului.

Dar istoria nu este doar despre ziduri și acte, ci despre spirit. Curtea Domnească din Bacău este expresia unei epoci de demnitate, în care conducătorii nu doar domneau, ci slujeau țara. Este simbolul unei Moldove care știa să-și crească fiii pentru a-i pune în slujba neamului, care își întărea instituțiile și își apăra credința.

Astăzi, ruinele acestei curți nu sunt tăcute. Ele vorbesc despre o vreme în care unitatea, responsabilitatea și credința erau temelia statului. Ele ne amintesc că istoria nu trebuie doar cunoscută, ci înțeleasă și dusă mai departe.

20 aprilie 1491 nu este doar o dată. Este o chemare. O chemare la memorie, la respect și la continuitate. Pentru că acolo unde au fost cândva ziduri domnești, trebuie să rămână, peste veacuri, conștiința unui neam.

Articolul 20 Aprilie 1491 – Prima atestare documentară a Curţii domneşti la Bacău apare prima dată în Glasul.info.

În primăvara anului 1761, orașul Bistrița, unul dintre cele mai importante centre urbane ale Transilvaniei, devenea scena unei mobilizări fără precedent. Magistratul orașului hotăra, la 16 aprilie, să întâmpine cu fast și deferență pe nou-numitul comandant general al Ardealului, baronul Adolf Nikolaus von Buccow. Decizia nu era una întâmplătoare, ci reflecta realitățile dure ale epocii, în care autoritatea habsburgică își întărea controlul asupra provinciei.

Pregătirile au fost ample și minuțioase. Drumurile au fost reparate pentru a permite o intrare demnă de rangul înaltului oaspete. Banderiile, simboluri ale loialității și organizării locale, au fost formate cu grijă, iar pivnițele orașului au fost aprovizionate cu vinuri alese. Nu mai puțin de 74 de cai și numeroase trăsuri au fost puse la dispoziție, pregătite să răspundă oricărei cerințe a comandantului și alaiului său.

Dar dincolo de această imagine a fastului și a obedienței, se ascunde o realitate mult mai complexă și mai dureroasă pentru românii ardeleni. Numirea lui Bucov nu era doar un eveniment administrativ, ci începutul unei perioade tensionate, marcate de măsuri dure împotriva populației românești majoritare, în special în plan religios și social. În anii care au urmat, același Bucov avea să rămână în memoria colectivă drept cel care a ordonat distrugerea a zeci de mănăstiri ortodoxe, încercând să frângă rezistența spirituală a românilor din Transilvania.

Astfel, ziua de 16 aprilie 1761 capătă o dublă semnificație. Pe de o parte, ea ilustrează mecanismele de putere ale Imperiului Habsburgic și modul în care elitele urbane erau constrânse sau dispuse să se conformeze acestora. Pe de altă parte, pentru români, acest moment anunță o perioadă de încercări, în care credința, identitatea și rădăcinile lor aveau să fie puse la grea încercare.

În fața acestor presiuni, românii nu au rămas însă fără glas. Din satele și mănăstirile Ardealului s-a ridicat o rezistență tăcută, dar fermă. Credința ortodoxă, limba și tradițiile au fost păstrate cu prețul suferinței, iar memoria acestor vremuri a devenit parte din conștiința națională.

Privind retrospectiv, întâmpinarea fastuoasă a lui Bucov la Bistrița nu este doar o simplă filă de cronica urbană, ci un simbol al contrastului dintre aparență și realitate: între strălucirea protocolului oficial și lupta nevăzută a unui popor pentru a-și păstra ființa. Este o lecție de istorie care ne amintește că demnitatea națională nu se măsoară în fastul ceremoniilor, ci în puterea de a rezista și de a dăinui.

Astăzi, evocarea acestui moment nu trebuie să fie doar un exercițiu de memorie, ci și un prilej de reflecție asupra identității și unității românești. În ciuda vitregiilor istoriei, spiritul românesc a rămas neclintit, iar aceasta este adevărata biruință.

Articolul 16 Aprilie 1761 – Magistratul Bistriţei hotăreşte să se recomande graţiei nou numitului comandant general în Ardeal, baronului Adolf Bucov apare prima dată în Glasul.info.

Oameni care habar nu au câți bani se pot face din minereuri rare, sar imediat să-i facă pe alții putiniști dacă își doresc redeschiderea minelor.

Câți dintre români știu că s-au oferit străinii să ne decolmateze anumite sectoare ale Dunării, “gratis”, singura pretenție a lor fiind să le dăm mâlul cu minereuri rare cărat de Dunăre prin trecerea sa prin aproape întreaga Europă?

Câți dintre români știu că japonezii s-au oferit să monteze “gratis” la fostul SIDEX Galați niște filtre care să oprească noxele, singura lor pretenție fiind să le dăm particulele de minereuri rare care se opreau în acele filtre?

Câți dintre români știu că străinii jinduiau după sterilul din minele de aur și cupru din țara noastră, atrași nu atât de aurul și cuprul infim care se putea recupera de acolo, cât de multitudinea minereurilor rare care se găsesc în sterilul respectiv?

Cât de ușor este să îngurgitezi propaganda antiromânească și să nu pui deloc mintea la contribuție. Minele au fost sabotate și închise premeditat, au fost “făcute” neprofitabile prin prostul management și prin multă hoție. De ce sunt profitabile peste tot prin lume și numai la noi nu? Eliminând hoția și trădarea, se pot face profitabile și la noi!

Lumea a evoluat, tehnologiile au evoluat, iar piața minereurilor rare a devenit deja una considerată de multe țări una strategică.

Numai cei îndoctrinați de Mucea și propaganda sorosiștă nu realizează că acum nu mai sapi doar după pepite de aur, ci se deschid noi oportunități în minerit, numai să și știi să le exploatezi.

PS: Programul politic al Partidului Glasul Neamului ( Glasul Neamului PGN ) include redeschiderea și retehnologizarea minelor din România, precum și pregătirea de personal calificat pentru a pune în valoare resursele din subsolul țării noastre. Noi milităm pentru folosirea resurselor țării pentru poporul român, pentru folosul și bunăstarea poporului român. Da, ne dorim redeschiderea minelor și a multor altor industrii distruse de către trădătorii care s-au perindat în fruntea țării în ultimele trei decenii!

Articolul Partidul Glasul Neamului: “Redeschideți minele și industria mineritului!” apare prima dată în Glasul.info.

Dacă Facebook a lăsat-o puțin mai moale cu cenzura în România spre deosebire de anii trecuți, mai ales în ceea ce privește ideologiile, LGBT și medicină, Tik Tok a fost capturat de ploșnițăriile sorosiște din România sub falsele argumente ale “fraudării” alegerilor de către ruși în România.

Sorosiștii din România i-au pus căpăstru Tik Tok-ului și practică o cenzură care i-ar face invidioși până și pe bolșevicii de la începutul secolului trecut sau liderii Partidului Comunist din China.

Politicienii români care au sesizat și au mai și avut atitudine cât de cât față de această mizerie mai mult decât evidentă, pot fi numărați pe degetele de la o mână.

Dacă ne raportăm la Constituția României, oare parlamentarii români nu au responsabilitatea să vegheze la apărarea și la respectarea Constituției în România?

Ce faceți bă în Parlament? Dormiți ca boii pe coadă?

PS: Alegerile din 2024 au trecut, și-au pus ei cu mâna pe cine au dorit, însă cenzura a devenit chiar și mai draconică decât înainte. Unii sunt politicieni doar ca să șadă ca o masă amorfă în Parlamentul României, sau se mai mișcă și ei pentru a apăra drepturile constituționale ale poporului român?

Culmea cenzurii pe Tik Tok: dacă pomenești de sarmalele mâncate de mucușoriști e interpretat ca limbaj care incită la ură!??? 🤣🤣🤣🤣🤣 Nici comuniștii nu erau așa tâmpiți!

Pe Tik Tok nu poți publica pamflete despre Lucian Mândruță. Încalcă regulile comunității. 🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣 Sorosiștii care se ocupă cu cenzura pe Tik Tok au decis că sarmalele incită la ură!?? 🤣🤣🤣🤣

Articolul Ce faceți bă în Parlament? Dormiți ca boii pe coadă? apare prima dată în Glasul.info.

La 14 aprilie 1896, în sălile austere ale Tribunalul din Turda, s-a consumat un episod care, deși aparent minor în registrele juridice ale vremii, avea să devină o mărturie vie a luptei românilor pentru demnitate națională în Transilvania aflată sub stăpânire austro-ungară.

În boxa acuzaților se afla un tânăr învățător român, Laurian Maior (sau Maier, cum apare în unele documente), un om al cărții, dar mai ales un om al conștiinței. Vina sa? Nu una de drept comun, nu una care să tulbure ordinea publică în sensul real al cuvântului, ci una care izvora din iubirea de neam: a cântat „Doina lui Lucaciu”.

Această doină, inspirată de figura marelui tribun Vasile Lucaciu, nu era doar un simplu cântec, ci un strigăt colectiv al românilor ardeleni, o expresie a dorului de libertate și a dorinței de afirmare identitară. În ochii autorităților maghiare, însă, ea devenise un act de sfidare, o provocare directă la adresa ordinii impuse.

Procesul intentat lui Laurian Maior dezvăluie, în esență, tensiunea profundă dintre lege și dreptate. Legea imperiului condamna manifestările naționale românești, însă dreptatea istorică era de partea celor care, precum învățătorul din Habic, refuzau să-și uite limba, cultura și credința. Verdictul inițial, patru luni de temniță,a fost o încercare de intimidare, un exemplu menit să înfricoșeze alte conștiințe vii. Dar nici apelul la Tabla Regească, nici confirmarea sentinței de către Curia nu au putut înăbuși adevărul moral al cauzei sale, pedeapsa fiind redusă la două luni.

Dincolo de zidurile reci ale închisorii, Laurian Maior a rămas un simbol al învățătorului român care nu doar educă, ci și luminează conștiințe. Activitatea sa ulterioară, legată de satele Maiorești și Habic, confirmă acest rol. În preajma anului de grație 1918, când visul secular al unității naționale prindea contur, el se afla în fruntea comunității, contribuind la organizarea Consiliului Național Român și participând ca delegat la marea adunare de la Alba Iulia.

Astfel, procesul din 14 aprilie 1896 nu trebuie privit ca un simplu act juridic, ci ca o pagină de martiriu civic și național. În acea zi, în fața unei instanțe străine de sufletul românesc, s-a judecat nu doar un om, ci însăși dorința unui popor de a exista prin sine.

Iar verdictul istoriei, spre deosebire de cel al tribunalului, a fost limpede: oameni precum Laurian Maior nu au fost învinși, ei au fost, de fapt, temelia pe care s-a ridicat România unită.

Articolul 14 Aprilie 1896 – Învățătorul Laurian Maior din Habic a fost condamnat la 4 luni temniță pentru că a cântat „Doina lui Lucaciu” apare prima dată în Glasul.info.

În istoria neamului românesc există zile care nu trebuie uitate, nu pentru a hrăni ura, ci pentru a păstra vie memoria suferinței și a demnității. Data de 6 aprilie 1949 marchează unul dintre acele momente de cumpănă: decizia luată de conducerea Partidul Comunist al Uniunii Sovietice prin Hotărârea nr. 1290-467cc, care avea să deschidă calea uneia dintre cele mai dramatice deportări din istoria românilor dintre Prut și Nistru.

Această hotărâre, emisă în cadrul aparatului represiv sovietic, a vizat populația din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, un teritoriu rupt din trupul Moldovei istorice. Sub pretextul „epurării elementelor ostile”, mii de familii românești au fost etichetate drept „chiaburi”, „dușmani ai poporului” sau „colaboratori”, într-un limbaj rece și cinic, menit să justifice o tragedie umană.

În realitate, vina acestor oameni era adesea una singură: aceea de a fi rămas ancorați în valorile lor, credință, muncă, proprietate și identitate națională. Țărani harnici, gospodari, intelectuali sau simpli credincioși au fost smulși din casele lor, din vatra strămoșească, și transformați în victime ale unui experiment social brutal.

Hotărârea din 6 aprilie a fost pusă în aplicare câteva luni mai târziu, în noaptea de 6 spre 7 iulie 1949, prin operațiunea conspirativă „IUG” (Sud). În acea noapte, liniștea satelor românești a fost sfâșiată de bătăi în uși, de plânsete și de ordine strigate în limbi străine. Familii întregi, bătrâni, femei, copii, au fost urcate în vagoane de marfă și deportate în îndepărtatele regiuni ale Kazahstan, în Siberia sau în alte colțuri reci și ostile ale imperiului sovietic.

Acolo, departe de casă, românii deportați au fost supuși unui regim de muncă silnică, foamete și umilință. Mulți nu s-au mai întors niciodată. Alții au revenit după ani de suferință, purtând în suflet răni nevindecate, dar și o credință neclintită în identitatea lor.

Această dramă colectivă nu a fost doar o acțiune administrativă, ci o încercare sistematică de dezrădăcinare, de ștergere a memoriei și de frângere a spiritului românesc. Și totuși, în fața acestei prigoane, românii au dovedit o forță tăcută, dar de neînvins: au continuat să vorbească limba română, să-și păstreze credința și să transmită mai departe copiilor lor conștiința apartenenței la același neam.

Astăzi, la decenii distanță, avem datoria morală de a ne pleca frunțile în fața celor care au suferit și de a spune răspicat: nu uităm. Nu uităm nedreptatea, nu uităm lacrimile, dar mai ales nu uităm puterea de a rezista.

Pentru că memoria acestor martiri nu este doar o lecție de istorie, este temelia demnității noastre naționale.

Articolul 6 Aprilie 1949 – Hotărârea Biroului Politic al CC al PC al URSS Nr. 1290-467cc prin care romanii erau deportati în Kazahstan, Asia Centrală şi Siberia apare prima dată în Glasul.info.