Insurecția armată din 1917 din Rusia bolșevizată rostogolea la doar câțiva ani după lovitura de stat bolșevică, tot felul de mișcări anarhiste prin întreaga Europă.

La Iași, acolo unde se găsea atât o pătură de intelectuali de stânga, cât și culmea, oameni foarte potenți financiari dispuși să sprijine astfel de mișcări sociale, au izbucnit încă de la începutul anului 1920 greve și ample ciocniri violente între cetățenii bolșevizați ai Iașului și anticomuniști.

Pe fabricile din Iași apăruse drapelul roșu al bolșevicilor, iar simbolurile statului român, steagul tricolor, stemele regale și portretele regelui erau îndepărtate și călcate în picioare, fiind înlocuite cu fotografii de dimensiuni uriașe cu Karl Marx, Troțki şi Racowski. Cine putea sta în spatele organizării și finanțării unei asemenea recuzite, care pentru acele vremuri presupuneau eforturi mari, atât din punct de vedere logistic, cât și financiar?

Ciocnirile violente dintre cele două tabere din Iași deveniseră atât de frecvente, încât în tabăra anticomuniștilor se organizase până și un soi de asistență medicală de urgență improvizată acordată celor răniți în confruntările cu bolșevicii.

Ca și acum, statul român de atunci era vulnerabil, abia își revenea după război și încerca să pună bazele unei administrații pe un teritoriu care se mărise nesperat de mult, cu suprafețe considerabile, dar care aduceau odată cu ele și probleme istorice precum prezența unor comunități cu minorități nu tocmai prietenoase cu neamul românesc.

În ciuda infuziei evidente de bani în mișcările boleșvice și a unei logistici mai bune a mișcărilor de extremă stânga, anticomuniștii ieșeni au reușit să elibereze fabricile din Iași ocupate de către bolșevici și să reia funcționarea acestora, angajând muncitori noi care să continuie din mers instructajul și producția fabricilor.

Străzile Iașului însă au fost martorele unor momente dramatice în februarie 1920, cu mulțimi furioase, dezlănțuite, care se năpusteau unele asupra celorlalte, în timp ce locatarii din împrejurimi priveau totul cu spaimă de după perdelele de la geamuri.

La 40 de ani de la grevele din anul 1920, izbucnite prin toată țara, greve care au condus în cele din urmă la declanșarea Grevei generale din România, autoritățile comuniste din România au emis o serie aniversară de timbre pentru aceste evenimente destabilizatoare din istoria României, glorificând manifestările și fabricând eroi ai “luptei socialiste”.

Articolul 11 februarie 1920, momentul când pe fabricile din Iași era arborat drapelul roșu, iar regele era înlocuit cu Karl Marx, Troțki şi Racowski apare prima dată în Glasul.info.

La 11 februarie 1945, după câteva acțiuni patriotice curajoase, generalul Nicolae Rădescu, ultimul prim-ministru al unui guvern român liber înainte de instaurarea regimului comunist în România, se refugiază în Ambasada Britanică de la București.

Abia peste câteva luni va reuși prin intermedierea diplomaților britanici să obțină azil politic, mai întâi în Cipru, iar mai apoi în Portugalia. Prin intervenția lui Constantin Vișoianu, generalului Nicolae Rădescu i-a fost oferită protecția din partea britanicilor, astfel că fostul prim-ministru s-a refugiat la Legația Marii Britanii din București, cu puțin timp înainte ca agenții poliției să ajungă la domiciliul său.

Citește și: Generalul Nicolae Rădescu: “Timp de trei luni cat a durat guvernarea mea, trupele sovietice s-au dedat la jafuri si omorarea oamenilor la intamplare“

Britanicii l-au ținut pe generalul Nicolae Rădescu 9 luni în Cipru, refuzându-i pe perioada desfășurării negocierilor ce se desfășurau la Conferința de Pace, în urma încheierii celui de-al Doilea Război Mondial eliberarea documentelor de călătorie în afara Ciprului, cel mai probabil pentru a nu-i irita pe sovietici în timpul negocierilor, cunoscându-se intenția generalului Rădescu de a susține cauza României în cadrul negocierilor.

Citește și: PERSONALITATE ANTICOMUNISTĂ comemorată la București. Generalului Nicolae Rădescu i se va dedica 2015 ca an omagial

Pe fondul instabilității politice și economice a țării, regele Mihai l-a numit pe generalul Nicolae Rădescu la data de 6 decembrie 1944, în funcția de prim-ministru al României. Avea să fie însă o guvernare foarte scurtă, de numai trei luni de zile, însă care a rămas în istorie ca ultima încercare de împotrivire la instalarea regimului comunist în țară.

Citește și: În luna februarie au organizat numeroase demonstraţii, cerând demisia guvernului Rădescu

S-a confruntat însă cu o perioadă foarte grea: sabotaje, manifestații de stradă, schimbarea prefecților în anumite județe fără acordul guvernului etc., toate acestea culminând cu evenimentele din ziua de 24 februarie 1945. Este vorba de manifestația antiguvernamentală organizată de F.N.D. în Piața Palatului din București, prilej cu care s-au tras focuri de armă înspre manifestanți și, deși rapoartele procurorilor arătau limpede că nu armata a făcut acest lucru, ziarele comuniste din zilele următoare au cerut pedepsirea „călăului Rădescu” și înlocuirea guvernului cu unul „cu adevărat democratic”. Dar ceea ce i-a iritat cel mai mult pe reprezentanții F.N.D. a fost discursul curajos rostit de primul-ministru în seara aceleiași zile la radio, în care explica desfășurarea evenimentelor.

Frontul Național Democrat (FND) reprezenta o coaliție politică formată în jurul Partidului Comunist Român (PCR) și formată din: Partidul Național Liberal, Partidul Național Țărănesc, Partidul Social Democrat Român, și sateliții PCR-ului ( Partidul Socialist-Țărănesc, Uniunea Patrioților, Frontul Plugarilor, partidul maghiar MADOSZ, etc).

Sovieticii interzic publicarea în presă și difuzarea discursului rostit de primul-ministru Rădescu la radio, îngrijorați fiind de o eventuală revoltă antisovietică la nivel național în România. La 28 februarie 1945, datorită presiunilor trimisului Moscovei, Andrei I. Vâșinski, generalul Nicolae Rădescu își prezintă demisia Regelui, care a fost nevoit să o accepte.

Una dintre primele măsuri adoptate de noul Consiliu de Miniștri prin Petru Groza, președintele acestui consiliu, a fost fixarea unui domiciliu obligatoriu pentru generalul Rădescu și totodată interzicerea oricărui fel de vizită.

La scurtă vreme după instalarea cu guvernului Groza, regele Mihai este nevoit să semneze la 19 martie 1945 două decrete prin care generalul Rădescu era trecut în poziția de rezervă prin încetarea chemării temporare în activitate.

Articolul 11 februarie 1945 – După câteva manifestări patriotice, generalul Rădescu se refugiază la Ambasada Britanică din București apare prima dată în Glasul.info.

Conferința de la Ialta, numită și Conferința din Crimeea a fost întâlnirea din 4-11 februarie 1945 dintre liderii SUA, Marea Britanie și Uniunea Sovietică. Delegațiile au fost conduse de către Roosevelt, Winston Churchill, și Stalin.

Destinele a sute de mii români au fost hotărâte prin câteva mâzgălituri pe un șervețel. Pe cât de trist, pe atât și de sinistru. Deși vedem anual, atât în Vestul “civilizat”, cât și în Estul încă “sălbatic”, fastuoase parade de celebrare a “Victoriei”, noi românii mai degrabă simțim multă, foarte multă silă, și la adresa ipocritelor parade din vest, și la a celor din est.

Ba chiar uneori, parcă înadins pentru a ne răsuci cuțitul în rană, îi vedem sărbătorind împreună hăcuirea Europei, atât pe satrapii din Est, cât și pe cei din Vest, adunați laolaltă și hlizind prostește în lumina blițurilor.

Conferința de la Ialta, mai ales la câțiva ani după ce-au “transpirat” în presă și societate anumite informații, când s-au aflat detalii ocultate la nivel oficial, a pus asupra celui de-al doilea război mondial eticheta unei sinistre conspirații globaliste, menită să-și atingă niște scopuri profund oculte.

Chiar încă din acel februarie 1945, omenirea încă nu era ferm convinsă că a câștigat tabăra potrivită. Cum să stai la aceeași masă cu Stalin, cel care pornise întregul tăvălug al celui de-al război mondial de mână cu Hitler? Cum să rabzi și să înghiți în sec “broaște”, când vezi că se împart premii ale păcii în numele lui Stalin?

Conferința de la Ialta a debutat din start cu o mare nedreptate făcută Poloniei de către URSS, pe atât de mare cât și cea făcută României, țară care în ciuda actului de la 23 august 1944, a fost tratată ca o țară învinsă și ca o pradă de război, atât pentru URSS cât și pentru occidentali:

Stalin: „Pentru poporul sovietic, Polonia nu este doar o chestiune de orgoliu, ci și una de securitate. De-a lungul istoriei, Polonia a fost coridorul prin care inamicul a atacat Rusia. Pentru noi, Polonia este o problemă de viață și de moarte”.

Deși mare parte a lumii a răsuflat ușurată la încheierea celui de-al doilea război mondial, compromisurile mai mult decât rușinoase și nedemne din partea unor puteri mondiale precum Marea Britanie și SUA, au lăsat un gust amar după Conferința de la Ialta.

Articolul Între 4 și 11 februarie 1945 a avut loc Conferința de la Ialta: împărțirea României între hiene din Est și din Vest apare prima dată în Glasul.info.

Pe 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Romaniei, este silit sa abdice, ca urmare a conjuratiei pregatite de coalitia dintre conservatori si liberal–radicali (“monstruoasa coalitie”). Regimul personal instituit de Cuza dupa 2 mai 1864 a provocat nemultumirea liberalilor radicali, care ulterior au facut cartel cu conservatorii; acest fapt a slabit pozitiile domnitorului si a animat activitatea monstruoasei coalitii (denumire promovata in epoca de presa favorabila lui Cuza), hotarata sa-l inlature.

Complotistii au reusit sa-si realizeze planurile atragand de partea lor o fracțiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca s.a.), si l-au constrans pe domnitor sa abdice in noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit insusi Al. I. Cuza, care nu numai ca nu a luat masuri in privinta factorilor reactionari, ci, intr-un discurs, se arata dispus sa renunte la tron in favoarea unui principe strain precum prevedea una din dorintele divanelor ad-hoc din 1857 (fapt sustinut si de o scrisoare adresata unui diplomat strain).

Pe actul iscalit de Cuza scria:

[alert-announce]„Noi, Alexandru Ioan I, conform dorintei natiunii intregi si angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astazi, 11 februarie 1866, carma guvernului in mana unei Locotenențe Domnesti si a Ministrului ales de popor“.[/alert-announce]
[one_half]

Romania sub semnul modernizarii. De la Alexandru Ioan Cuza la Carol I (1859 – 1914) – Nicolae Isar

[/one_half]
Doua zile mai tarziu, Cuza – impreuna cu sotia, amanta si cei doi fii – a parasit Bucurestiul spre Brasov.

A fost instituita o locotenența domneasca alcatuita din Lascar Catargiu, Nicolae Golescu si colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul și Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiana, dar acesta nu a acceptat coroana.Provizoratul locotenenței domnești a luat sfarsit abia dupa ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat sa devina principe al Romaniei, la 10 mai 1866. Proclamarea domnitorului Carol I si aprobarea Constitutiei din 1866 s-au facut printr-un plebiscit cu rezultate asemanatoare (peste 99% voturi pentru) cu cel din mai 1864.

Aceasta abdicare silita putea avea consecinte grave pentru Romania, pentru ca:

1. dupa inlaturarea lui Cuza, satele au fost inspaimantate ca reforma agrara nu va mai avea loc.
2.  la 3 aprilie 1866 la Iasi a avut loc o demonstrație (orchestrata de Rusia) a Miscarii Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Tara Romaneasca si a promovat un candidat obscur la tronul Moldovei: Nunuta Roznovanu,
3.  Poarta Otomana a mobilizat armata la Dunare pentru a interveni in Romania, unirea fiind recunoscuta doar pe timpul domniei lui Cuza.

Restul vietii sale si-a petrecut-o in exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena si Wiesbaden. A incercat sa revina in tara ca persoana privata, dar nu a reusit. Domnitorul Carol I a transmis cererile Consiliului de Ministri, care a refuzat sa acorde permis de intrare in țara.

A fost inmormantat initial la Biserica Domneasca de langa Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorintei sale, iar dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iasi.

Sursa: ro.wikipedia.org

Articolul Monstruoasa Coaliție: În noaptea de 10-11 februarie 1866, complotiștii îl constrâng să abdice pe Al. I. Cuza apare prima dată în Glasul.info.