Răscoala țărănească din 1907 este încă un eveniment foarte ocultat, atât de către istorici, cât și de către mulți dintre reprezentanții statului român. De ce? Pentru că este o istorie rușinoasă, a fraticidului comandat ca și azi, de interese externe, de interese total contrare poporului român.

Ca și azi, când din exteriorul României sunt acaparate tot mai multe și mai multe suprafețe de teren pe teritoriul țării noastre (n.r. se pare că nu ne învățăm minte niciodată cu privire la ce ni s-a întâmplat de-a lungul istoriei), și atunci în 1907 populația țării ajunsese la un moment de vârf, când i se umpluse paharul suferinței și al batjocurii din partea unor exploatatori venetici care au subjugat ca și azi statul român, de la cele mai înalte poziții în stat, până la cele mai joase.

Din motive foarte stranii, manualele noastre de istorie n-au avut incluse între coperțile lor și asemenea informații despre răscoala țărănească de la 1907, precum aceste relatări de la Brăila:

“În timpul răscoalei țărănești de la Brăila, un preot se așează în fața sutelor de țărani veniți din comuna Viziru și alte locuri din județ, cerându-le să nu forțeze intrarea în oraș, acolo unde îi aștepta armata pregătită în poziții de tragere.”

Deși țăranilor li se promiseseră pământ atunci când au fost duși la moarte în Războiul de Independență din 1877-1878, autoritățile nu se ținuseră de cuvânt. În locul respectării promisiunilor, liberalii îi așteptau pe țărani tot cu moarte, tot cu gloanțe.

Din nordul Bucovinei controlat de austrieci, trustul lui Mochi Fischer, marele arendaș pe domeniile căruia izbucnise viforul Răscoalei de la Flămânzi, se întinsese atât de mult în josul Moldovei, încât ajunsese să dețină până și în județul Brăila sub formă de arendă în jur de 5500 de hectare. În contrast, circa 10000 de familii de țărani români nu dețineau nici măcar o palmă de pământ.

Una dintre cele mai des pomenite revendicări ale țăranilor revoltați de pe întreg cuprinsul țării era renunțarea la arendaș, adică să dispară personajul care se interpunea între negocierea directă dintre țăranul român și proprietarul terenului.

“E mai rău câinele decât stăpânul“, spuneau țăranii care avea de a face cu acești noi arendași străini ai moșierilor

La Brăila, sub amenințarea armelor, țăranii au acceptat să negocieze. Au urmat momente de tensiune, în urma cărora țăranii care tot continuau să se adune de pe satele din întreg județul, începeau să dea semne de agresivitate. Sub toată această presiune, proprietarii și arendașii din județ au cedat și au promis că vor da curs cerințelor țăranilor.

“Noroc că arendașii și proprietarii au avut prudența de a ceda, alminteri cine știe dacă am fi fost scutiți de priveliștea pe care am văzut-o în alte părți. Braila e serios amenințată căci și in județul nostru fierberea e tot așa de mare, nemulțumirile tot așa de adânci ca și aiurea. Amenințarea armatei și concesiile promise, au facut țăranii să se retragă spre satele lor amenințând că dacă în 5 zile, nu se vor satisface cererile lor se vor întoarce în numar și mai mare”, scria Conservatorul de Brăila

Din documentele care se păstrează încă la Arhivele Militare Române, putem vedea că situația de la Brăila se putea solda și acolo cu un carnagiu precum în alte locuri din țară, dacă părțile nu ar fi ajuns la negocieri.

“La 13 martie (n.r. 1907) au avut loc următoarele dislocări de detaşamente ale regimentului: Un detaşament compus din 1 ofiţer şi 77 trupă, sub comanda locotenentului Ignat Eugeniu, s-a trimis cu calea ferată la comuna Şuţeşti, judeţul Brăila, în care regiune a operat până la 25 martie, după care s-a retras la regiment Tot în această zi, s-a dat ordin Companiei 12 Teritoriale Viziru să concentreze 100 [de] soldaţi cu schimbul, contingentul 1905 şi 1906, cu care să pornească în direcţia Şuţeşti din judeţul Brăila în susţinerea detaşamentului locotenentului Ignat Eugeniu, unde operează până la 16 martie, când se retrage la regiment.

La 17 martie, un detaşament compus din 2 ofiţeri şi 153 trupă, sub comanda căpitanului Vasiliu Ştefan, s-a trimis în direcţia Slobozia–Cireşu şi de acolo la Ulmu, comună din judeţul Brăila, unde operează până la 26 martie, când se înapoiază la corp. ” (sursa: Arhivele Militare Române, Colecţii arhivistice, fond 1 030, dosar nr. 1, ff. 150-152)

În acele zile la Brăila situația de pe străzi ajunsese atât de tensionată, încât până și consulii străini, de origine evreiască, luau în calcul părăsirea teritoriului României de teama răscoalelor țărănești care le afectau interesele de pe moșiile din județul Brăila. Un astfel de exemplu era și familia Mendl, care oferea consulii Norvegiei și Suediei înainte de izbucnirea Primului Război Mondial.

Din presa vremii de la 1907: O scrisoare a lui Mochi Fischer

“Dl. Mochi Fischer, acela pe care țăranii îl numesc “Domnu Trust” , publică în ziarul “Cronica israelită” … pardon, în “Adevărul” o scrisoare, apărându-se de învinuirile ce i se aduc că din cauza d-lui s-au revoltat țăranii din Moldova. În această scrisoare citim următoarele:

“Focul când este aprins, datoria fiecărui om este de a aduce apă, iar nu gaz. Sunt un om domnule director, care în viața mea n-am turnat nici în timpuri liniștite gaz, ci numai apă, dar în timpurile de față?… Fac apel!”

Să nu mai facă apel, și nici chiar recurs d. Mochi Fischer, că o să piarză procesul: pesemne a uitat că nu mai e ministrul de justiție amicul și salariatul său d. Alecu Bădărău”, scria 29 Martie 1907, publicația Furnica în numărul 133

Galerie Foto:

Articolul Istorii neștiute: La 12 martie 1907, un preot le cere sutelor de țărani să nu pătrundă în Brăila, unde-i aștepta armata pregătită de represalii apare prima dată în Glasul.info.

Ioana d’Arc din oastea lui Avram Iancu, astfel este catalogată Pelaghia Roșu de către istorici

În timpul celei de-a doua lupte de la Mărișel, din 12 martie 1849, Pelaghia Roșu a comandat în luptă femeile din sat.

Pentru că nu erau suficienți combatanți din rândul barbaților din sat, care era atacat de armata maghiară, femeile din sat s-au mobilizat pentru a lua parte activă la luptă. Au ales-o comandant pe Pelaghia Roșu, iar la momentul oportun ele au declanșat un atac călare asupra inamicului, care speriat de această intervenție, crezând că e atacat de cavaleria moților, a întrerupt lupta și s-a retras în debandadă.

Armata revoluționară maghiară (una dintre cele mai bune din Europa în acea perioadă) a încercat în mai multe rânduri să cucerească localitatea. Înfrântă de două ori, a pornit o a treia ofensivă, în 12 martie 1849, cu 1600 de oameni. Pentru că aparatorii erau în inferioritate numerică, femeile din Mărișel, conduse de Pelaghia Roșu, au recurs la o stratagemă: îmbracate bărbătește, au apărut pe un munte în spatele ungurilor, cu flinte și buciume:

“(…) sosind la pozițiile menite pentru dânsa, Pelaghia Roșu sufla în bucium, femeile calarețe se iviră din toate lăturile, înălțară un strigat mare și se puseră în mișcare” spune Avram Iancu în celebrul său Raport catre Franz Josef.
Crezând că sunt atacați, ungurii s-au retras în dezordine, lasând 30 de morți. La trecerea precipitată a Someșului Rece, alții din 100 din ei s-au înecat. În timp ce mărișelenii au avut numai trei inși de oblojit.

După faptele pline de eroism de la Mărișel, atât moții din zonă cât și românii din alte părți ale țării, au numit-o Ioana d’Arc din oastea lui Avram Iancu, prețuind-o și pomenind-o în povestirile lor ca pe o adevărată eroină. Speriate de victoriile Pelaghiei Roșu, anumite căpetenii maghiare au oferit chiar și o recompensă pe capul Ioanei d’Arc a românilor, însă nu s-a găsit nimeni dispus s-o trădeze.”

Și pe 6 iulie 1849 Pelaghia Roșu a fost în fruntea trupelor lui Avram Iancu și l-a ucis pe nebunaticul și rebelul comandant maghiar Vasvari Pal. La 10 iulie 1870 Pelaghia Roșu a trecut în lumea drepților, fiind înmormantată în cimitirul satului Mărișel.

Pelaghia Roșu a fost recompensată, în 1850, de  guvernatorul Transilvaniei, generalul austriac Wolgemuth, pentru meritele avute în timpul Revoluţiei pașoptiste. În actul de recompensa se spun urmatoarele:

„Pe temeiul preaînaltei împuterniciri dela 21 August 1850, ordonez, să se dee Pelagiei Roșu, mama lui Andreiu Roșu din Mărișel, decorat cu crucea de aur pentru merite, suma de o sută florini, drept premiu pentru demonstrația săvârșită cu istețime în contra insurgenților, pentru eliberarea satului ei, punându-se în fruntea unei cete de femei.”

Articolul Și românii au avut femei războinice: la 12 martie 1849, Pelaghia Roșu comanda femeile în luptă apare prima dată în Glasul.info.