Dacă de-a lungul istoriei lor românii ar fi avut parte măcar de un sfert din sprijinul primit de Ungaria din partea Occidentului creștin, atunci România ar fi fost azi o mare putere europeană. Nu poți să nu remarci din scrisorile adresate de Ștefan cel Mare principilor creștini și papalității, atât disperarea cât și îndârjirea cu care era hotărât să lupte în acest colț de Europă pentru cauza creștinătății. Și care i-au fost răspunsurile la aceste apeluri sincere?

Din cauza orgoliilor occidentale au eșuat lamentabil și rușinos în cele din urmă și cruciadele, aducând mai degrabă deservicii majore creștinismului, decât foloase majore pe termen lung. La fel s-a întâmplat și cu susținerea luptei antiotomane a domnitorilor români, care de cele mai multe ori s-au aflat de unii singuri împotriva uneia dintre cele mai formidabile și înspăimântătoare mașini de război pe care le văzuse vreodată Europa creștină: armata otomană.

Bătălia de la Podul Înalt de pe 10 ianuarie 1475, atunci când Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, a zdrobit la Vaslui armatele otomane conduse de Suleiman Pașa, este una dintre cele mai mari și glorioase victorii ale creștinismului împotriva Imperiului Otoman.

După victoria de la Podul Înalt, Ștefan cel Mare le-a trimis suveranilor Poloniei și Ungariei mai multe steaguri din cele capturate de la turci, însoțite de o scrisoare:

„Către coroana ungurească și către toate țările, în care va ajunge această scrisoare, sănătate. Noi, Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă tuturor cărora le scriu, și vă doresc tot binele, și vă spun domniilor voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme și este încă pierzătorul întregii creștinătăți și, în fiece zi se gândește cum ar putea să supună și să nimicească toată creștinătatea. De aceea facem cunoscut domniilor voastre că pe la Boboteaza trecută, mai sus numitul turc (adică sultanul Mahomed) a trimis în țara noastră și împotriva noastră o mare oștire în număr de 120.000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman Pașa. Auzind și văzând noi acestea, am luat sabia în mână, am mers împotriva dușmanilor creștinătății, i-am biruit și i-am călcat în picioare și pe toți i-am trecut sub ascuțișul sabiei noastre.”

În vreme ce regele Poloniei n-a luat nici o măsură pentru a-l sprijini pe Ștefan cel Mare, nelăsându-se înduplecat nici măcar de solicitările nobilililor lituanieni care înțeleseseră foarte bine pericolul otoman și erau dispuși să trimită ajutor militar consistent, regele Ungariei, Matei Corvin, ajunge să își asume meritele victoriei de la Vaslui, informând curțile europene că victoria de la Vaslui a fost obținută de Ștefan, „căpitanul său“.

Deși a fost dispus chiar și să facă niște compromisuri profund dezavantajoase pentru imaginea sa cu Polonia și Ungaria, Ștefan cel Mare n-a primit nimic consistent din vasalitățile cu acești vecini alunecoși și potrivnici, motiv pentru care s-a ajuns curând la conflicte armate din care domnitorul moldovean nu numai că a ieșit victorios, dar s-a ales din partea ambilor “suverani” și cu câștiguri teritoriale și materiale.

Articolul 10 ianuarie 1475 – Bătălia de la Vaslui de la Podul Înalt, una dintre cele mai mari victorii ale creștinismului împotriva Imperiului Otoman apare prima dată în Glasul.info.