În zorii negri ai zilei de 15 septembrie 1940, satul românesc Cerișa, din județul Sălaj, avea să fie martorul unei cumplite tragedii. Fără a exista vreun motiv de represalii, o companie de militari unguri, conduși de doi ofițeri, a năvălit peste gospodăriile românilor nevinovați. Sătenii au fost smulși din casele lor, adunați laolaltă și mânați către dealul din apropiere. Pe drum, șapte suflete au fost secerate cu sânge rece, iar odată ajunși la locul osândei, oamenii au înțeles că li se pregătea moartea. Românii au fost siliți să fugă la vale, doar pentru a fi transformați în ținte vii, iar focul armelor a izbucnit năpraznic asupra lor.

Dintre cei 64 de țărani ridicați, numai curajul și mila pământului strămoșesc, râpele și cutele dealului, au salvat viețile celor mai mulți. Totuși, sângele lui Gavril Herța din Cosniciul de Jos avea să stropească brazdele colinei, rămânând drept mărturie a unei crime împotriva umanității. Nici cei cinci evrei scoși în față nu au fost cruțați, patru dintre ei fiind împușcați, în timp ce familii întregi de români au fost răpuse în ziua următoare: Vasile Pislea, Petre Silaghi, Teodor Buboi, Gavrilă Ardelean și cei șapte membri ai familiei Moțiciac. Numele lor au rămas înscrise nu doar în documentele Tribunalului Poporului din Cluj, ci și în conștiința unui popor care nu-și uită martirii.

Iată cum redau sursele istorice Masacrul de la Cerișa:

“(15-16 septembrie 1940)Masacrul de la Cerișa. Fără a exista vreun motiv de represalii, o companie de militari unguri neidentificați, conduși de doi ofițeri, a intrat în dimineața zilei de 15 septembrie în satul Cerișa, județul Sălaj. Date despre masacru sunt conținute în aceeași sentință emisă în 1946 de Tribunalul Poporului din Cluj. Soldații neidentificați au adunat din localitate 64 de români, pe care i-au dus pe dealul de lângă comună. În timpul strângerii sătenilor, aceiași militari au împușcat șapte oameni. Ajungând la locul amintit, unul dintre ofițeri a ordonat evreilor să iasă în față și astfel au ieșit cinci persoane, care au fost îndrumate, sub pază, pe celălalt versant al dealului. Apoi celor 59 de români rămași li s-a poruncit să fugă pe deal în jos. Soldații, la ordinul ofițerului, au deschis focul asupra grupului care alerga. Norocul celor condamnaţi în acest fel la moarte a fost că au reușit să se ascundă la timp prin râpele și cutele de teren ale dealului, încât numai Gavril Herța din comuna Cosniciul de Jos a fost împușcat mortal. Concomitent, pe celălalt versant s-a procedat la fel cu cei cinci evrei, dintre care patru au fost împușcați. În 15 şi 16 Septembrie 1940, maghiarii au executat ţăranii: Vasile Pislea, Petre Silaghi, Teodor Buboi, Gavrilă Ardelean şi cei 7 membri ai familiei Moţiciac.”

Masacrul de la Cerișa nu este doar o filă de istorie însângerată, ci o chemare la veșnică aducere-aminte. Țăranii români, simpli și neînarmați, au fost uciși pentru singura „vină” de a fi români, de a trăi pe pământul moștenit din străbuni. Ei au fost jertfele inocente ale urii, dar prin sângele lor s-a scris încă o pagină din epopeea durerii și demnității noastre naționale. Astăzi, când pomenim numele celor căzuți la Cerișa, ne plecăm frunțile în rugăciune și ne înălțăm inimile în făgăduința că memoria lor nu va fi uitată niciodată. Ei sunt dovada vie că neamul românesc, oricât ar fi fost lovit de istorie, nu a fost înfrânt, ci a învățat să-și transforme suferința în temelia unității și a credinței sale în dreptate.

Articolul Masacrul de la Cerișa – 15-16 septembrie 1940, O rană adâncă în trupul neamului românesc apare prima dată în Glasul.info.

Ziua de 15 septembrie 1944 rămâne înscrisă cu sânge și lacrimi în istoria neamului românesc și a evreimii din Ardeal. La Sărmașu, județul Mureș, în plin haos al războiului, când România își schimbase soarta prin actul de la 23 august și se ridica alături de Aliați împotriva fascismului, armatele horthyste, sprijinite de grupuri de localnici trădători, au adus iadul pe pământ. Într-un val de ură nestăvilită, 126 de evrei nevinovați au fost împușcați fără milă, iar românii din zonă au fost supuși la torturi și umilințe greu de descris.

Lagărul improvizat la Sărmașu a devenit un loc al batjocurii și al suferinței. Personalități ale comunității românești, oameni de frunte și țărani deopotrivă, au fost supuși unor chinuri înjositoare: bătăi crunte, amenințări cu moartea, exerciții de „distracție” sadică, cum a fost cel în care au fost puși în genunchi, în plină noapte, și siliți să se dea peste cap până la istovire. Această neomenie a lăsat răni adânci, care nu pot fi șterse nici de trecerea vremii, nici de paginile oficiale ale istoriei.

Iată cum este redat evenimentul tragic de la Sărmașu în sursele istorice:

“La Sărmașu, la 15 septembrie 1944, jandarmii, cu largul sprijin al unor localnici maghiari, „la marginea localității Cămărașu, au ucis 126 de evrei, 18 români au fost deportați în Ungaria”, de unde nu s-au mai întors / SĂRMAŞU jud. Mureş, -15 sept. 1944 : În localitate 126 de evrei au fost ucişi iar mai mulţi români au fost torturaţi. După armistiţiul de la 23 august 1944 când România a trecut de partea Aliaţilor, armatele ungară şi germană pornesc ofensiva împotriva armatei române. La 5 septembrie 1944 Sărmaşu este ocupat de armata ungară. Populaţia maghiară din zonă s-a aliat cu organizaţia teroristă, „Garda Maghiară” şi au procedat la jefuirea caselor evreilor şi românilor. Personalităţi ale locului au fost duse într-un lagăr improvizat în Sărmaş unde au fost torturaţi zile la rând. Reţinem din sentinţa pronunţată la 28 iunie 1946 de către Tribunalul Poporului din Cluj „În lagăr li s-a aplicat un tratament cât se poate de neomenos, constând în bătăi, maltratări şi înscenări de execuţii în timpul nopţii. De exemplu, odată toţi românii din lagăr au fost scoşi în curte, puşi în genunchi („La biserică”), iar, după acest exerciţiu, toţi, fără deosebire de vârstă, au fost puşi să se dea peste cap până la istovire.” O parte din români sunt eliberaţi în 15 septembrie, iar alţii 18 au fost deportaţi în Ungaria. Transportaţi cu camionul la Cluj, sunt încolonaţi şi puşi să mărşăluiască pe drumul spre Jibou şi apoi la Budapesta. Unii dintre ei au murit, iar unul din aceştia a fost Iuliu Moldovan, tatăl actorului Ovidiu Iuliu Moldovan. A fost ucis preotul Micu, persoană în vârstă de 80 de ani.”

În acea zi fatidică, unii dintre români au fost eliberați, dar alți 18 au fost deportați în Ungaria, pe un drum al morții care i-a purtat spre Cluj, Jibou și Budapesta, de unde nu s-au mai întors niciodată. Între cei uciși s-a numărat și părintele Micu, un preot de 80 de ani, jertfit pentru credința și neamul său. Printre victime s-a aflat și Iuliu Moldovan, tatăl marelui actor Ovidiu Iuliu Moldovan, dovadă că suferința de la Sărmașu a lăsat urme adânci nu doar în familii, ci și în cultura și memoria noastră națională.

Astăzi, datoria noastră sfântă este să nu lăsăm uitării jertfa de la Sărmașu. Sângele celor 126 de evrei și al românilor martirizați strigă și astăzi către cer, amintindu-ne că ura dezlănțuită poate coborî oamenii în abisurile cele mai întunecate ale sufletului. Românii au datoria morală și istorică să păstreze vie memoria acestor martiri și să spună adevărul despre crimele horthyste. În fața suferinței lor, noi, cei de azi, trebuie să răspundem prin unitate, prin credință și prin jurământul de a nu mai lăsa niciodată neamul românesc să fie strivit de cizma străină.

Articolul 15 septembrie 1944 – Jertfa de la Sărmașu, rana vie a neamului românesc apare prima dată în Glasul.info.