În primăvara anului 1761, orașul Bistrița, unul dintre cele mai importante centre urbane ale Transilvaniei, devenea scena unei mobilizări fără precedent. Magistratul orașului hotăra, la 16 aprilie, să întâmpine cu fast și deferență pe nou-numitul comandant general al Ardealului, baronul Adolf Nikolaus von Buccow. Decizia nu era una întâmplătoare, ci reflecta realitățile dure ale epocii, în care autoritatea habsburgică își întărea controlul asupra provinciei.

Pregătirile au fost ample și minuțioase. Drumurile au fost reparate pentru a permite o intrare demnă de rangul înaltului oaspete. Banderiile, simboluri ale loialității și organizării locale, au fost formate cu grijă, iar pivnițele orașului au fost aprovizionate cu vinuri alese. Nu mai puțin de 74 de cai și numeroase trăsuri au fost puse la dispoziție, pregătite să răspundă oricărei cerințe a comandantului și alaiului său.

Dar dincolo de această imagine a fastului și a obedienței, se ascunde o realitate mult mai complexă și mai dureroasă pentru românii ardeleni. Numirea lui Bucov nu era doar un eveniment administrativ, ci începutul unei perioade tensionate, marcate de măsuri dure împotriva populației românești majoritare, în special în plan religios și social. În anii care au urmat, același Bucov avea să rămână în memoria colectivă drept cel care a ordonat distrugerea a zeci de mănăstiri ortodoxe, încercând să frângă rezistența spirituală a românilor din Transilvania.

Astfel, ziua de 16 aprilie 1761 capătă o dublă semnificație. Pe de o parte, ea ilustrează mecanismele de putere ale Imperiului Habsburgic și modul în care elitele urbane erau constrânse sau dispuse să se conformeze acestora. Pe de altă parte, pentru români, acest moment anunță o perioadă de încercări, în care credința, identitatea și rădăcinile lor aveau să fie puse la grea încercare.

În fața acestor presiuni, românii nu au rămas însă fără glas. Din satele și mănăstirile Ardealului s-a ridicat o rezistență tăcută, dar fermă. Credința ortodoxă, limba și tradițiile au fost păstrate cu prețul suferinței, iar memoria acestor vremuri a devenit parte din conștiința națională.

Privind retrospectiv, întâmpinarea fastuoasă a lui Bucov la Bistrița nu este doar o simplă filă de cronica urbană, ci un simbol al contrastului dintre aparență și realitate: între strălucirea protocolului oficial și lupta nevăzută a unui popor pentru a-și păstra ființa. Este o lecție de istorie care ne amintește că demnitatea națională nu se măsoară în fastul ceremoniilor, ci în puterea de a rezista și de a dăinui.

Astăzi, evocarea acestui moment nu trebuie să fie doar un exercițiu de memorie, ci și un prilej de reflecție asupra identității și unității românești. În ciuda vitregiilor istoriei, spiritul românesc a rămas neclintit, iar aceasta este adevărata biruință.

Articolul 16 Aprilie 1761 – Magistratul Bistriţei hotăreşte să se recomande graţiei nou numitului comandant general în Ardeal, baronului Adolf Bucov apare prima dată în Glasul.info.

Pe 16 aprilie 1004, într-o zi de marți, în Săptămâna Paștilor, călugării de la Mănăstirea Iviru au văzut pe mare “un stâlp de foc care se înălţa strălucitor până la cer”. Înfricoșați dar în același timp și curioși cu privire la minunea de pe ape, după mai multe zile călugării și-au făcut curaj și au pornit pe mare cu bărcile până la locul respectiv.

Ajunși aproape de locul minunii, au văzut o icoană ce mergea pe apă, în poziție verticală. Însă cu cât încercau să se apropie de ea, cu atât icoana se îndepărta de ei. Abia după câteva zile de post și rugăciune icoana s-a lăsat dusă la țărm de către călugări și amplasată în Mănăstirea Iviru.

Numele icoanei, “Portăriţa”, are de asemenea o istorie interesantă în spatele său. El se datorează faptului că deși călugării au așezat icoana în altar, în fiecare dimineață ei o găseau la poarta mănăstirii. În zadar călugării o duceau iar și iar la altar, căci icoana se reîntorcea peste noapte și o găseau dimineața din nou la poarta mănăstirii.

Din acest motiv, călugării s-au văzut nevoiți să-i zidească un paraclis la intrarea în mănăstire, unde a fost depusă şi unde se află şi astăzi. Datorită numeroaselor minuni, această icoană a ajuns cunoscută în lumea întreagă.

O copie a icoanei “Portăriţa” care a fost dusă în Rusia, în secolul XVII, a vindecat-o pe fiica paralziată a țarului Alexei Mihailovici (n.r. Alexei I al Rusiei), care drept recunoștință pentru vindecare i-a dăruit Mănăstirii Iviru un metoh (n.r. un schit) în Moscova, biserica Sfântului Nicolae din Kremlin.

În România există Mănăstirea Portărița din Prilog, mănăstire ortodoxă de călugări, situată pe domeniul satului Prilog, județul Satu Mare, la un kilometru de sat, în apropiere de Mujdeni. Schitul “Portăriţa” se află la poalele muntelui Jelejnic, între munte și râul Talna, așezat între linia ferată Satu-Mare – Bixad, cu oprire la halta Mujdeni de unde mai este un km până la așezământul religios. Cu autobuzul se poate merge de la Satu-Mare spre Călinești-Oaș, cu oprire la indicator, de unde se poate merge cu mașina sau pe jos.

Galerie Foto:

Articolul Pe 16 aprilie 1004, în Săptămâna Paștilor, călugării Mănăstirii Iviru vedeau Icoana “Portărița” mergând pe apă apare prima dată în Glasul.info.