Revoluția de la 1848 a aprins în toate provinciile românești flacăra libertății și a dreptății sociale. În Transilvania, unde românii erau ținuți în jugul iobăgiei, speranța eliberării a prins aripi odată cu hotărârea din 18 iunie 1848 privind desființarea iobăgiei. Țăranii români au crezut atunci că lanțurile veacurilor se vor rupe și că vor putea trăi liberi pe pământul pe care îl munceau cu trudă și lacrimi.

Dar la scurt timp, nobilimea maghiară a arătat că nu era gata să renunțe la privilegiile ei. În Cheţani, sat românesc din inima Ardealului, tribunul Ioan Mărginean din Dătășeni a consemnat amarnicele abuzuri din acea vară. Contele Samuel Kemenyi din Huncani, fost stăpân de iobagi, în loc să respecte legea libertății, a călcat în picioare hotărârile revoluției. A confiscat contractele foștilor săi iobagi, iar apoi a chemat în sat „tisturile”, slujitori ai puterii nobiliare.

Ce a urmat a fost o adevărată prigoană: țăranii care nu și-au putut justifica „zilele de robotă” au fost bătuți cu vergi, jefuiți de vitele lor, arestați și duși în temnița din Turda. Iar cei mai greu pedepsiți au fost tocmai românii care avuseseră curajul să meargă la Adunarea Națională de pe Câmpia Libertății de la Blaj, acolo unde peste 40.000 de suflete românești își strigaseră drepturile în fața istoriei.

Iată cum apărea descris în presa vremii acest eveniment:

“1848 Cheţani, 16 august 1848 — Tribunul Ioan Mărginean din Dătăţeni (n.r. Dateș /Dătășeni, Mureș) consemnează abuzurile făcute în vara anului 1848, pentru care, presupunem, ţăranii românii, în lunile noiembrie-decembrie 1848, s-au răzbunat și pe „cărţile nevinovate” ale stăpânilor de pământ „vinovaţi”: după desfiinţarea iobăgiei din 18 iunie 1848, contele Samuel Kemenyi din Huncani le-a confiscat, foştilor săi iobagi din Cheţani, contractele încheiate între cele două părţi – dar nu peste mult timp, au fost chemate în sat „tisturile” şi cei care n-au putut să-şi justifice zilele de robotă au fost bătuţi „cu vergi”, jefuiţi de animale, arestaţi şi duşi în temniţa din Turda. Pedeapsa cea mai mare au primit-o cei care au fost la Adunarea de la Blaj”

Nu era aceasta o simplă pedeapsă, ci o răzbunare pentru curajul românesc de a cere libertate și egalitate. „Cărțile nevinovate”, actele și documentele foștilor iobagi, au fost arse ori confiscate, semn al dorinței nobilimii de a șterge orice dovadă a asupririi de veacuri. Dar aceste hârtii nu erau doar niște file de pergament: erau amintirea robiei, erau dovada muncii și a durerii românilor din Ardeal.

În lunile ce au urmat, noiembrie și decembrie 1848, sătenii din Cheţani și din împrejurimi s-au ridicat, răzbunându-se pe simbolurile stăpânirii, pe averile și pe „cărțile” celor care îi batjocoriseră. A fost glasul disperat al unor oameni care, după ce gustaseră pentru o clipă libertatea, au fost aruncați din nou în lanțurile nedreptății.

Astăzi, când privim înapoi la acele vremuri, trebuie să vedem în ele nu doar suferința, ci și tăria neamului românesc. Țăranii din Cheţani și tribunul Ioan Mărginean nu au acceptat să fie călcați în picioare. Ei au strigat, prin faptele și jertfa lor, că libertatea nu se cerșește, ci se câștigă prin sânge, prin suferință și prin neclintirea credinței în dreptatea neamului.

Cheţani, 16 august 1848, rămâne o rană și totodată o lecție: atunci când strămoșii noștri au fost înșelați de promisiuni deșarte, ei nu s-au resemnat, ci s-au ridicat. Și din lupta lor, oricât de aspru pedepsită, s-a născut România de azi.

Cinste memoriei tribunului Ioan Mărginean și a țăranilor români din Cheţani! Ei au fost martirii pământului, făclii aprinse în noaptea robiei ardelene.

Articolul Cheţani, 16 august 1848 – Când dreptatea țăranilor români a fost înăbușită în sânge și lanțuri apare prima dată în Glasul.info.

În vara anului 1896, la Tribunalul din Alba-Iulia, s-a judecat un proces care, dincolo de aparențele juridice, a purtat în el toată drama românilor ardeleni de sub stăpânirea austro-ungară. Pe banca acuzaților se afla un tânăr român, student în drept, pe nume Aurel Ciato, simbol al unei generații care nu se temea să vorbească despre creștere națională, demnitate și caractere ferme.

Totul pornise de la o simplă adunare a absolvenților liceului din Blaj, în iunie 1895. Acolo, într-o atmosferă de tinerețe și înălțare sufletească, Aurel Ciato a rostit câteva cuvinte menite să îndemne la păstrarea identității și la dăruire pentru cauza românească. Nimic mai firesc pentru un popor ce-și vedea drepturile zilnic călcate în picioare.

Dar în sala de la hotelul „Univers” pândeau, la ușă, jandarmii unguri, trimiși să spioneze și să sugrume orice tresărire națională românească. Deși nu știau românește, au chemat în grabă un medic maghiar și câțiva păzitori de noapte pentru a „dovedi” că s-a cântat și s-a vorbit „agitatoric”. Martorii apărării, oameni cinstiți care erau de față, au declarat că Ciato nu a spus decât cuvinte de zidire morală și de întărire sufletească. Însă vocea românului nu avea greutate în fața tribunalelor asupritorilor.

Astfel, doar pe baza unor denunțuri răuvoitoare și interpretabile, fără probe reale, tânărul student a fost condamnat la un an de închisoare de stat și 400 de florini amendă, plus câteva zile de temniță pentru o presupusă „ofensă” adusă unui funcționar. Nu faptele, nu adevărul, ci „situația din Blaj”, adică teama autorităților de redeșteptarea românească, au cântărit în balanța judecății.

Iată cum era redat în presa românească a vremii acest incident, o adevrată prigoană împotriva limbii române:

“16 August 1896. Procesul de agitație dela 16/28 Aug. 1896 (Tribunalul din Alba-Iulia). Acusat: Tânărul Aurel Ciato, student în drept. Substratul acusei. În 28 Iunie 1895 absolvenții Liceului din Blaj au ținut o convenție de adio într-o sală a hotelului „Univers” de acolo. Fiind poftit și acuzatul a lua parte, a rostit cu acest prilegiu un discurs, care a fost ascultat de 2 jandarmi unguri care pândeau la ușă. Unul din jandarmi neștiind nimic românește, iar celalalt foarte puțin, au chemat pe un doctor ungur, care se afla în altă sală a hotelului, ca să asculte și el. Când tinerii s-au despărțit, jandarmii cu doi păzitori de noapte și cu un factor poștal, au ținut calea acuzatului în stradă ca să-l tragă la răspundere. Cu acest prilej acuzatul ar fi ofensat pe factorul poștal. Pe baza denunțării jandarmilor unguri că discursul ar fi fost agitatorie si a pus la cale procesul, atât pentru agitație cât și pentru ofensă adusă unui funcționar de stat, în decursul dezbaterii s-a constatat că jandarmii nu știu românește ca să poată înțelege ce a zis acuzatul, iar doctorul ungur și păzitorul de noapte în calitate de martori ai acuzării, au mărturisit că ei n-au înțeles nimic din ce s-a vorbit, dar au auzit cântându-se cântări naționale românești. De altă parte toți martorii apărării prezenți la întâmplare, au depus că acusatul n-a vorbit decât de „creștere națională” și de necesitatea de a avea „caractere firme” și nici decum n-a vorbit în sens agitatoric. Aceștia însă n-au fost luați în seamă da ni ce n’au fost ascultați, decât la instrucție, dar la desbaterea procesului n-au fost admiși, sub cuvent că „sunt amici și conaționali ai acuzatului”. Astfel, numai pe baza denunțării jandarmilor, cari au ascultat după ușa închisă, și „în vederea situației din Blaj”, acuzatul a fost condamnat la un an închisoare de stat și 400 florini amendă pentru agitație, iar pentru ofensarea factorului la 5 zile temniță ordinară și 50 florini amendă, precum și la purtarea cheltuielilor de judecată.”

Acest proces nedrept nu a fost doar o lovitură dată unui tânăr, ci o încercare de a zdrobi întreaga generație de intelectuali români din Ardeal, care visau la lumină, la libertate și la unitatea neamului. Dar tocmai prin aceste prigoane, sufletul românesc s-a întărit. În fața porților temniței, Aurel Ciato nu era un înfrânt, ci un biruitor moral, purtător al unei flăcări care nu putea fi stinsă.

Astfel de „procese de agitație” nu au reușit decât să dovedească lumii setea de libertate a românilor și să pregătească marea zi a Unirii. Căci fără jertfa și umilința îndurată de tinerii de atunci, fără nedreptățile de la Blaj și Alba-Iulia, nu ar fi existat Marea Adunare din 1918.

Astăzi, privind în urmă, ne închinăm memoriei tânărului Aurel Ciato și a tuturor celor care, prin cuvânt și suferință, au ținut vie conștiința românească. Ei ne-au lăsat o lecție: niciun lanț, nicio închisoare și nicio sentință strâmbă nu pot înăbuși adevărul și dorul de libertate al unui neam.

Articolul 16 August 1896 – Procesul tânărului Aurel Ciato – o lecție de demnitate românească. Condamnat pentru că a cântat românește apare prima dată în Glasul.info.

Articolul VIDEO: Dan PURIC – Pomenirea Sfinților Martiri Brâncoveni la Mănăstirea ,,Sf. Ioan Casian” apare prima dată în Glasul.info.

La 16 august 1940 începeau tratativele româno-maghiare de la Turnu Severin. Eșecul acestora, previzibil, a dus la Dictatul de la Viena din 30 august 1940.

Potrivit unui document păstrat la Arhivele Naționale ale României, în telegrama lui W. Fabricius, ministru plenipotenţiar german în România, către ministerul de Externe german despre datele şi locurile tratativelor româno-maghiare şi româno – bulgare precum și numele delegaţilor, erau redate următoarele aspecte:

“I. ) La 16 august 1940 încep tratative româno-maghiare la Turnu Severin. Delegatul român Valer Pop, cel maghiar de Hory, ministrul plenipotenţiar aghiar de Bardossy numai observator Ministrul de externe vrea să plece la Turnu Severin la şedinţa de deschidere.

II.) La 19 august urmează să înceapă tratative româno-bulgare la Craiova. Delegatul român este Creţianu, subsecretar de stat la ministerul de externe. Guvernul bulgar a refuzat, cum era de aşteptat, renunţarea cerută de guvernul român la predarea fâşiei de pe coastă până la Caliacra ( fără Balcic).”, se arăta în telegrama lui W. Fabricius, ministru plenipotenţiar german în România, către ministerul de Externe german despre datele şi locurile tratativelor româno-maghiare şi româno – bulgare

Pentru a pune presiune și mai mare pe aceste negocieri româno-maghiare de la Turnu Severin, Ungaria a sporit numărul rețelelor și centrelor teroriste, mai ales în Nord Vestul României (Oradea Mare, Satu Mare, etc), desfășurând acțiuni de propagandă, dezinformare, de sabotaj și de inoculare a fricii și a panicii printre locuitorii români din Ardealul de Nord.

Bazându-se pe aceste informații, până și autoritățile române s-au gândit ca pentru mai multă securitate să schimbe locul negocierilor, stabilit inițial la Sinaia, cu Turnu Severin.

“Ministrul de externe român a mai observat că Sinaia ca loc de tratative prezintă dificultăţi, ţinând seamă că acolo e reşedinţa regelui. De aceea ar intra în discuţie mai curând Turnu Severin sau Băile Herculane”, se arată în telegrama lui Otto v. Erdmannsdorff, ministru plenipotenţiar german în Ungaria, către Ministerul de externe german despre opinia publică română în problema sacrificiului teritorial

Opinia ministrului de externe maghiar că o Transilvanie autonomă nu este viabilă, că şi-ar pierde terenul principal de desfacere, Vechiul Regat

În telegrama lui Otto v. Erdmannsdorff , ministru plenipotenţiar german în Ungaria, către ministerul de Externe german, se pomenește despre tendinţele separatiste din Transilvania, precum și despre intenţia de a apela la protectoratul sovietic și despre pregătirile Comitetului român al Cominternului:

“După cum mi-a spus ministrul de externe, un om de încredere a raportat ministrului plenipotenţiar din Bucureşti că grupa Maniu, în caz că guvernul român se declară de acord să cedeze o parte mai mare din Transilvania, vrea să proclame independenţa Transilvaniei. Rezidentul regal, generalul la pensie Pop, aprobă planul, de asemenea şi ofiţerii de stat major originari din Transilvania. Dacă guvernul român va incerca să împiedice cu forța tendinţele separatiste ale Transilvaniei sau dacă Ungaria va ataca Transilvania, se va cere protecţia guvernului sovietic. Planul a fost elaborat d conducătorul tineretului român radical, care consideră pe Maniu ca apărător dezinteresat al integrităţii Transilvaniei, în timp ce ei sint in realitate agenţi ai Cominternului. Convorbiri pregătitoare au fost ţinute de Comitetul român al Cominternului, acest comitet posedă agenţi secreţi printre membrii delegaţiei române din Turnu Severin, care observă comportarea delegaţilor. Omul de incredere a primit această informaţie prin Comintern şi accentuează că conducătorii comuniştilor români nu sunt evrei, ci români puri. Csaky a făcut observaţia că acest poate, fireşte, să fie un raport tendenţios. El însă concordă cu alte informaţii. El este convins că guvernul sovietic în primul rând n-ar accepta cererea de protecţie amintită mai sus. O astfel de Transilvanie autonomă nu este însă capabilă de a trăi şi este expusă influenţelor comuniste deoarece minoritatea maghiară este proletarizată prin reforma agrară română şi prin introducerea lui numerus valaohicus, iar saşii transilvăneni ar pierde în cazul acesta terenul lor principal de desfacere anume Vechiul Regat, ce a ce nu s-ar întâmpla, dacă s-ar ţine seamă de propunerile maghiare sau cel puţin de trasarea de graniţă pe care o are el in vedere şi care aste cunoscută / la Berlin/ deoarece saşii rămân în graniţele române.”, se arată în telegrama lui Otto v. Erdmannsdorff , ministru plenipotenţiar german în Ungaria, către ministerul de Externe german, din 24 august 1940

Punctele de vedere principial diferite ale delegaţiei române şi ale delegaţiei maghiare

26 August 1940, București: “Telegrama lui Fabricius, ministru plenipotenţiar german în România, către Ministerul de Extern german, despre punctele de vedere principial diferite ale delegaţiei române şi delegaţiei maghiare.Interpretarea convorbirilor de la Munchen şi de la Obersalzburg. Obiecţiile germane împotriva Ungariei. În cazul pericolului unei invazii ruse pe teritoriul român, germanii să indice calea de rezolvare rapidă a diferendului româno-maghiar.”

Ministrul ungar Bardossy: “Ungaria este generoasă când nu cere și Banatul”

Articolul 16 August 1940: momentul care conduce către Dictatul de la Viena din 30 august 1940 apare prima dată în Glasul.info.