În zilele sumbre ale toamnei anului 1940, după rănirea adâncă a trupului ţării prin Dictatul de la Viena, pământul românesc al Bihorului a fost din nou scăldat în sângele fiilor săi nevinovaţi. La Sântion, în nopţile de 16 şi 17 septembrie, familia ţăranului Gheorghe Ţipănuţ a fost supusă unei prigoane barbare din partea armatei horthyste.

Soţia sa, mamă truditoare şi ocrotitoare a gospodăriei, a fost lovită cu revolverul şi batjocorită cu picioarele, în vreme ce soţul şi doi dintre fiii lor au fost împuşcaţi cu cruzime, pentru vina de a fi români pe propriul pământ.

Acest episod, petrecut în liniştea aparentă a unui sat bihorean, este o mărturie vie a calvarului pe care românii din Ardealul de Nord l-au trăit în acele zile. Nu a fost doar o crimă împotriva unor oameni simpli, ci un atac împotriva demnităţii unui neam întreg, o încercare de a frânge coloana vertebrală a românismului din Transilvania.

Dar sângele vărsat de Gheorghe Ţipănuţ şi de fiii săi nu s-a pierdut în colbul drumului satului. El a devenit brazdă de jertfă, din care s-a ridicat hotărârea neclintită ca Ardealul să rămână pământ românesc.

Iată cum este redat acest tragic eveniment la Sântion, județul Bihor:

“La Sântion la 16-17 septembrie 1940 armata ungară a ucis 2 români / SÂNTION 16-17 septembrie 1940 jud. Bihor: Familia ţăranului Gheorghe Ţipănuţ a fost maltratată de soldaţi unguri, soţia acestuia a fost lovită cu revolverul şi cu picioarele, iar capul familiei şi doi dintre fii săi au fost împuşcaţi.”

Astăzi, când pomenim jertfa celor din Sântion, nu o facem doar ca un act de memorie istorică, ci ca un legământ. Ei ne amintesc că libertatea şi unitatea naţională au fost plătite cu sânge şi suferinţă, iar datoria generaţiilor de azi şi de mâine este să păstreze vie flacăra demnităţii româneşti.

În faţa martiriului lor, ne închinăm şi rostim cu smerenie:

Veşnică pomenire eroilor din Sântion, căci prin jertfa lor a răsunat mai tare glasul neamului românesc.

Articolul 16 -17 septembrie 1940 – Jertfa românilor din Sântion apare prima dată în Glasul.info.

Istoria noastră națională este presărată cu lacrimi, sânge și jertfe, dar și cu dârzenie și credință nezdruncinată. Un asemenea episod dureros, care străpunge conștiința oricărui român, este masacrul de la Halmășd, județul Sălaj, petrecut în zilele de 16 și 17 septembrie 1940, când soldați ai armatei horthyste au adus moarte și suferință asupra unor oameni nevinovați, doar pentru vina de a fi români pe pământ strămoșesc.

În dimineața de 16 septembrie 1940, trei localnici români au fost secerați de gloanțele trupelor maghiare. Fără judecată, fără vină, fără apărare, viețile lor au fost frânte brutal, lăsând în urmă familii îndoliate și o comunitate marcată de groază. Tragedia s-a adâncit în ziua următoare, 17 septembrie, când șapte suflete din familia Maticec au fost împușcate cu cruzime. Printre victime s-a aflat și un prunc de doar cinci luni, dovadă a neomeniei și a urii neîmpăcate îndreptate împotriva românilor din Ardealul cedat prin Dictatul de la Viena.

Iată cum este redat acest eveniment tragic în două surse istorice:

“La Halmășd la 16 septembrie 1940 armata ungara a ucis 10 romani / HALMAŞD jud. Sălaj – 16 septembrie 1940: soldaţi neidentificaţi ai armatei maghiare ucid cu focuri de armă trei localnici români. În dimineaţa zilei de 17 sept. Au împuşcat şapte persoane din familia Maticec, între care şi un nou născut de doar 5 luni.”

Această crimă nu este doar o filă de istorie locală, ci un strigăt al neamului nostru întreg. Ea ne amintește că libertatea și unitatea națională au fost plătite scump, prin sângele celor care au suferit sub ocupații străine. La Halmășd, sângele a strigat către cer, iar pământul românesc a primit în el trupurile unor martiri neștiuți, dar vrednici de pomenire veșnică.

Astăzi, la mai bine de opt decenii de la acele zile negre, avem datoria să ne plecăm frunțile în fața jertfei lor. Să nu uităm că acești oameni simpli, țărani, mame, copii, bătrâni, au plătit cu viața pentru faptul că au rămas români. Amintirea lor este o lecție de demnitate și de unitate națională, un avertisment împotriva oricărei forme de ură și dezbinare.

Să nu-i uităm niciodată pe cei de la Halmășd. Prin memoria lor păstrată vie, neamul românesc își întărește rădăcinile și își hrănește credința în viitor.

Articolul 16-17 septembrie 1940 – Jertfa românilor de la Halmășd, Sălaj. Până şi un nou născut de doar 5 luni! apare prima dată în Glasul.info.

Ziua de 16 septembrie 1940 rămâne înscrisă cu sânge în istoria satului Brețcu, județul Covasna, dar și în conștiința neamului românesc. Atunci, familia lui Niculae Boldea, împreună cu fiii săi, a fost supusă unui martiriu nemeritat, devenind simbol al suferinței românilor din Ardealul de Nord după Dictatul de la Viena. Motivul? Curajul unui tată care a îndrăznit să se plângă că fiul său fusese bătut de un localnic maghiar. În loc să se facă dreptate, întreaga familie a fost vânată, prigonită și, în cele din urmă, ucisă cu barbarie de armata horthystă.

După devastarea caselor a zeci de români în noaptea de 13-14 septembrie, sub complicitatea unor localnici, soldații unguri au mers mai departe cu planul lor de teroare. În 14 septembrie a fost arestat chiar și fiul cel mic al lui Boldea, un copil de doar 14 ani.

În 16 septembrie, sub pretextul expulzării în România, militarii au ridicat victimele și le-au îmbarcat într-un camion. Nu au ajuns însă la graniță. Pe vârful Măgheruș, tatăl și fiii săi, Demian Nicolae, Demian Ioan și Demian Drăgan Nicolae, au fost executați și îngropați pe ascuns, înfăptuindu-se una dintre multele crime săvârșite împotriva românilor ardeleni.

Iată cum este redat tragicul eveniment în sursele istorice:

“16 septembrie 1940, Crimele de la Brețcu. Niculae Boldea din Brețcu, județul Covasna și fiul său mai mare, omonim, au fost închiși la primăria localității pe motiv că tatăl s-a plâns că fiul a fost bătut de un localnic maghiar. Armata ungară a intrat în comună la 13 septembrie, iar căpitanul comandant al subunității respective a dispus ținerea în continuare în arest a românilor. În noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940 au fost devastate casele a 20-30 de români. La acțiune au participat localnici și soldați unguri. La 14 septembrie a fost arestat și fiul cel mai mic al lui Boldea, în vârstă de 14 ani. La 16 septembrie 1940, mai mulți soldați unguri au mers la casa familiei Boldea sub pretextul de a lua haine și alimente necesare pentru expulzarea bărbaților în România. După ce au luat cele trebuincioase, s-au întors la primărie, unde au dispus ca victimele să fie urcate într-un camion ce a pornit mai apoi spre graniță. Militarii s-au oprit însă pe vârful Măgheruș unde Boldea și cei trei fii ai lui (Demian Nicolae, Demian Ioan și Demian Drăgan Nicolae) au fost împușcați și apoi îngropați / BREŢCU jud. Covasna 16 septembrie 1940: Motivat de faptul că Niculae Boldea s-a plâns că fiul său mai mare a fost bătut de un etnic maghiar, atât el cât şi fiul, victimă, au fost închişi la primăria localităţii. Armata intră în comună în 13 septembrie iar comandantul acesteia a dispus ţinerea în arest a românilor. În noaptea de 13-14 septembrie au fost devastate casele a 20-30 de români (evident identificarea acestora nu era posibilă fără concursul etnicilor maghiari). În 14 septembrie este arestat şi fiul de 14 ani a lui Niculae Boldea. În 16 septembrie militarii acced la casa Boldea pentru a lua haine pentru prisonieri ce afirmative, urmau să fie expulzaţi în România. Întorşi la primărie au urcat victimele într-un camion şi au pornit spre graniţă. În vârful dealului Măgheruş, au oprit au debarcat cei trei prisonieri, i-au împuşcat şi i-au îngropat.”

Această jertfă nu trebuie uitată. Ea este un strigăt al istoriei care ne cere să rămânem demni, uniți și neclintiți în fața încercărilor. Familia Boldea nu a murit doar pentru sine, ci pentru întreg neamul românesc, plătind cu sânge prețul demnității de a fi român.

Brețcu devine astfel un altar de martiriu, iar memoria lor ne obligă pe noi, urmașii, să nu ne plecăm niciodată capetele în fața nedreptății și să cinstim cu rugăciune și recunoștință pe cei care au căzut pentru Țară și Credință.

Cinste și pomenire veșnică martirilor români de la Brețcu!

Articolul 16 septembrie 1940 – Jertfa martirică a familiei Boldea de la Brețcu, Covasna apare prima dată în Glasul.info.

În zorii negri ai zilei de 15 septembrie 1940, satul românesc Cerișa, din județul Sălaj, avea să fie martorul unei cumplite tragedii. Fără a exista vreun motiv de represalii, o companie de militari unguri, conduși de doi ofițeri, a năvălit peste gospodăriile românilor nevinovați. Sătenii au fost smulși din casele lor, adunați laolaltă și mânați către dealul din apropiere. Pe drum, șapte suflete au fost secerate cu sânge rece, iar odată ajunși la locul osândei, oamenii au înțeles că li se pregătea moartea. Românii au fost siliți să fugă la vale, doar pentru a fi transformați în ținte vii, iar focul armelor a izbucnit năpraznic asupra lor.

Dintre cei 64 de țărani ridicați, numai curajul și mila pământului strămoșesc, râpele și cutele dealului, au salvat viețile celor mai mulți. Totuși, sângele lui Gavril Herța din Cosniciul de Jos avea să stropească brazdele colinei, rămânând drept mărturie a unei crime împotriva umanității. Nici cei cinci evrei scoși în față nu au fost cruțați, patru dintre ei fiind împușcați, în timp ce familii întregi de români au fost răpuse în ziua următoare: Vasile Pislea, Petre Silaghi, Teodor Buboi, Gavrilă Ardelean și cei șapte membri ai familiei Moțiciac. Numele lor au rămas înscrise nu doar în documentele Tribunalului Poporului din Cluj, ci și în conștiința unui popor care nu-și uită martirii.

Iată cum redau sursele istorice Masacrul de la Cerișa:

“(15-16 septembrie 1940)Masacrul de la Cerișa. Fără a exista vreun motiv de represalii, o companie de militari unguri neidentificați, conduși de doi ofițeri, a intrat în dimineața zilei de 15 septembrie în satul Cerișa, județul Sălaj. Date despre masacru sunt conținute în aceeași sentință emisă în 1946 de Tribunalul Poporului din Cluj. Soldații neidentificați au adunat din localitate 64 de români, pe care i-au dus pe dealul de lângă comună. În timpul strângerii sătenilor, aceiași militari au împușcat șapte oameni. Ajungând la locul amintit, unul dintre ofițeri a ordonat evreilor să iasă în față și astfel au ieșit cinci persoane, care au fost îndrumate, sub pază, pe celălalt versant al dealului. Apoi celor 59 de români rămași li s-a poruncit să fugă pe deal în jos. Soldații, la ordinul ofițerului, au deschis focul asupra grupului care alerga. Norocul celor condamnaţi în acest fel la moarte a fost că au reușit să se ascundă la timp prin râpele și cutele de teren ale dealului, încât numai Gavril Herța din comuna Cosniciul de Jos a fost împușcat mortal. Concomitent, pe celălalt versant s-a procedat la fel cu cei cinci evrei, dintre care patru au fost împușcați. În 15 şi 16 Septembrie 1940, maghiarii au executat ţăranii: Vasile Pislea, Petre Silaghi, Teodor Buboi, Gavrilă Ardelean şi cei 7 membri ai familiei Moţiciac.”

Masacrul de la Cerișa nu este doar o filă de istorie însângerată, ci o chemare la veșnică aducere-aminte. Țăranii români, simpli și neînarmați, au fost uciși pentru singura „vină” de a fi români, de a trăi pe pământul moștenit din străbuni. Ei au fost jertfele inocente ale urii, dar prin sângele lor s-a scris încă o pagină din epopeea durerii și demnității noastre naționale. Astăzi, când pomenim numele celor căzuți la Cerișa, ne plecăm frunțile în rugăciune și ne înălțăm inimile în făgăduința că memoria lor nu va fi uitată niciodată. Ei sunt dovada vie că neamul românesc, oricât ar fi fost lovit de istorie, nu a fost înfrânt, ci a învățat să-și transforme suferința în temelia unității și a credinței sale în dreptate.

Articolul Masacrul de la Cerișa – 15-16 septembrie 1940, O rană adâncă în trupul neamului românesc apare prima dată în Glasul.info.

La doar un an de la masacrele din 1940, ocupația horthystă din Transilvania de Nord era intens preocupată pentru a falsifica starea de spirit a românilor, dar mai ales pentru a-și ameliora imaginea de criminali sadici în fața comisiilor mixte italiano-germane venite să constate dacă groaza răspândită de unguri în Ardealul de Nord este reală sau nu.

Iată ce se scria la 16 septembrie 1941 în Nota nr. 63 a Frontului de Vest – Beiuș:

“În Cluj autoritățile ungurești au cumpărat masiv costume românești, cu scopul de a le folosi în diversiuni de dezinformare și de falsificare a stării de spirit a românilor. Se pregătește vreo înscenare în fața vreunei comisiuni, unde ungurii îmbrăcați în costume românești vor fi puși să facă declarații în numele românilor”, sursa:  Țara Oașului în memoria documentelor, volumul I, de Emanuil Rus și Adrian Rezeanu

Încă din octombrie 1940, comisii mixte italiano-germane începuseră a documenta masacrele din Ardealul de Nord aflat sub ocupație horthystă.

Citiți: La 21 octombrie 1940 o comisie mixtă italiano-germană mergea în județul Someș pentru a documenta masacrele din jur, de la Ip și Treznea

Cercetările efectuate de comisia mixtă italiano-germană în intervalul 17-27 octombrie 1940 în Transilvania au confirmat că toate semnalările despre atrocitățile comise de unguri în această zonă a României se adeveresc.

Articolul 16 septembrie 1941: în Cluj autoritățile ungurești au cumpărat masiv costume românești, cu scopul de a le folosi în diversiuni de dezinformare și de falsificare a stării de spirit a românilor apare prima dată în Glasul.info.