17 August 1916 – „Nu mai sunt Carpații!” Strigătul lui Octavian Goga și jertfa României

Ziua de 17 august 1916 a rămas în istoria noastră drept clipa când România, după doi ani de cumpănă și de neutralitate, a pășit în vâlvătaia Marelui Război. Nu din ambiție de cucerire, nu din sete de glorie, ci dintr-o datorie sfântă față de istorie, față de neamul românesc despărțit de munți și de hotare străine.

În acele zile, poetul Octavian Goga, tribunul și profetul durerilor românești, ridica glasul său în paginile ziarului Epoca. El scria cu o emoție care răsuna în toate sufletele: „Carpații nu mai sunt!” Aceste cuvinte nu erau doar o metaforă poetică, ci adevărul cutremurător al unei națiuni care simțea că în sfârșit a venit ceasul unirii. Carpații, care vreme de veacuri despărțiseră Ardealul de Țara Românească și de Moldova, nu mai erau o stavilă, ci se prefăcuseră în punți de sânge și jertfă.

România intrase în război nu pentru gloria unor împărați și împărății, ci pentru împlinirea visului național: unirea tuturor românilor sub același steag. Dar acel pas istoric venea cu o cruntă tragedie: războiul nu era dorit de popor. Țăranii și muncitorii, cei care vor fi carne de tun pe fronturi, nu doreau să-și lase ogoarele, casele și familiile pentru o aventură militară. Și totuși, glasul destinului era mai puternic decât teama de moarte.

Intrarea în război a însemnat lacrimi, văduvii, orfani și sate pustiite, dar a însemnat și începutul drumului spre România Mare. Poetul Goga, cu simțirea sa profetică, vedea dincolo de tragedia imediată. El știa că numai prin jertfă se poate rupe chinga de fier care ținea Ardealul înlănțuit sub stăpânire străină.

„Nu mai sunt Carpații!”, acest strigăt rămâne ca o chemare peste timp. El înseamnă că munții nu mai pot opri dorința de unitate a românilor. Înseamnă că hotarele nu mai sunt ziduri de despărțire, ci praguri de trecere spre libertate. Înseamnă că România, chiar dacă intră în focul unui război sângeros, își află rostul ei în istorie.

“Carpaţii care ne rupeau în două, Carpaţii care ne încercuiau peste mijloc ca o chingă de fier, Carpaţii nu mai sunt. Oştirea noastră i-a mutat în Ţara Românească. Istoria românismului ajunge la o răspântie nouă… Nu ştiu ce mister al Proniei m-a învrednicit să trăiesc aceste clipe şi nu înţeleg ce bine voi fi făcut în viaţă de mi-a fost dat să ajung ziua când gura mea să poată să rostească adevărul înfricoşat: Nu mai sunt Carpaţii”. (Octavian Goga)

Astăzi, privind înapoi, vedem cu și mai multă claritate ce grea a fost jertfa acelui august 1916. Dar știm și că fără ea, fără sângele vărsat pe trecători și în tranșee, nu am fi avut ziua de 1 Decembrie 1918.

Cinste memoriei tuturor celor care, în 1916, au trecut Carpații cu arma în mână și cu credința în inimă! Ei au arătat lumii întregi că România nu luptă pentru cuceriri, ci pentru dreptate, pentru libertate și pentru împlinirea destinului său istoric.

Articolul 17 August 1916 – “Nu mai sunt Carpații!”. Asta exclama Octavian Goga la intrarea României în război apare prima dată în Glasul.info.

Anul 1849 a adus cu sine nu doar speranțele libertății născute din revoluția pașoptistă, ci și cumplitele răzbunări ale celor care nu puteau accepta ridicarea românilor din robie și din întuneric. Retragerea armatelor ungurești, la 22 iunie, a însemnat pentru satele românești din zona Năsăudului un val de foc și sânge. Feldru, Rebrișoara și însuși Năsăudul au fost aprinse de mâini pizmașe, în încercarea de a stinge prin teroare și flăcări năzuințele de dreptate ale românilor.

Între cei care au căzut pradă acestui foc ucigaș s-a aflat și parohul Grigore Pop din Rebrișoara. Într-o circulară cutremurătoare, el mărturisea: „Cu tot ce am avut în cenușă s-a întors, scăpând numai cu viața.” Asemenea lui, și alți slujitori ai altarului, între care și fratele său Ioan din Feldru, au rămas doar cu haina de pe ei, privind neputincioși cum munca de o viață se preface în fum.

Dar drama cea mai mare nu a fost pierderea bunurilor materiale, ci lovitura dată comunității românești. Casele arse nu erau doar niște ziduri, ci vetre de viață românească, în care se păstrau credința, limba și obiceiul strămoșesc. A le incendia însemna a lovi în însăși inima neamului.

Despre acest eveniment istoric tragic ne-au rămas însemnările parohului Grigore Pop pe care vicarul Macedon Pop, care a fost nevoit să fugă şi să stea în refugiu în Bucovina, îl numise administrator vicarial substitut, în perioada august – noiembrie 1849:

“17 August 1849. Circulară. Fraţilor! Prin retragerea Ungurilor în 22 Iunie c. au aprins pismaşii satul Feldru, Rebrişoara şi Năsăudul, Intre cari arşi am căzut şi eu şi fratele loan de la Feldru, şi cu tot ce am avut în cenuşă s’a întors, scăpând numai cu viaţa. Fiindcă ceilalţi arşi ca mireni îşi pot cerşi ajutorul şi într’alt chip, iar noi ca persoane în stat puşi, nu; ne luăm îndrăzneala a-ne ruga de ajutor, cine cu ce se va îndura să binevoiţi a-ne trimite cât mai în grabă prin feţi, în bani, dechilin însemnat de d. paroh în scris care cât şi la cine a conferat, batăr până în sfârşitul August c.“

Parohul Pop, în smerenie și demnitate, nu cerea atunci averi, ci ajutor pentru a-și putea continua misiunea sa sfântă de a păstori sufletele credincioșilor. El scria fraților săi întru credință și neam: „Fraților! … ne luăm îndrăzneala a ne ruga de ajutor, cine cu ce se va îndura să binevoiți a ne trimite cât mai în grabă…” Aceste cuvinte nu erau doar o cerere de sprijin material, ci un strigăt de unitate națională, un apel ca românii să nu lase flăcările dușmanului să stingă lumina ortodoxiei și a românismului din Ardeal.

Astfel de clipe de încercare au arătat tăria poporului român. Căci deși focul a mistuit case și biserici, nu a putut mistui credința și nădejdea românilor. Din cenușa satelor, românii s-au ridicat din nou, cu aceeași îndârjire, știind că jertfa lor este parte din marele drum al neamului spre libertate și unitate.

17 august 1849 trebuie să rămână în memoria noastră ca o zi de martiriu, dar și de mărturisire. Prin flăcările ce le-au cuprins gospodăriile, românii din Rebrișoara, Feldru și Năsăud au arătat lumii că oricât de aprig ar fi dușmanul, el nu poate arde ceea ce e veșnic: sufletul românesc.

Cinste memoriei tuturor celor care au suferit atunci! Ei sunt stâlpi de jertfă ai neamului nostru, mărturii vii că românismul nu piere nici în fața focului, nici în fața sabiei.

Articolul Flăcările urii peste Năsăud – Martiriul românilor ardeleni la 17 august 1849 apare prima dată în Glasul.info.