Data de 17 martie 1928 rămâne înscrisă în istoria României ca un moment de profundă vibrație națională și spirituală, în care vocea Bisericii s-a ridicat cu demnitate pentru apărarea unității sufletești a neamului. În acea zi, episcopul Roman R. Ciorogariu a deschis dezbaterile asupra Legii cultelor în Senatul României, oferind nu doar un discurs politic, ci o veritabilă lecție de patriotism, credință și responsabilitate istorică.

Într-o epocă în care România Mare își căuta echilibrul și consolidarea după realizarea idealului național, pericolul dezbinării religioase apărea ca o amenințare reală la adresa unității statului. Episcopul Ciorogariu a înțeles cu limpezime că forța unei națiuni nu stă doar în hotarele sale geografice, ci mai ales în coeziunea spirituală a poporului. De la tribuna Senatului, el a vorbit cu ardoare despre necesitatea păstrării unei identități religioase care să susțină unitatea națională, avertizând că fisurile din sufletul colectiv pot deveni răni adânci în trupul țării.

Discursurile sale nu erau simple intervenții legislative, ci adevărate mărturisiri de credință. În ele vibra dragostea pentru neam și pentru Biserică, văzute ca două dimensiuni inseparabile ale existenței românești. Pentru el, a fi bun creștin și bun român nu era o alegere, ci o datorie sfântă, o continuitate firească între valorile spirituale și cele naționale.

Prin întreaga sa activitate, episcopul Ciorogariu s-a impus ca un model de slujire devotată. Cuvântul său, rostit cu putere și claritate, a format generații, a inspirat conștiințe și a întărit credința într-un destin comun al românilor. Nu întâmplător a fost numit „Nestorul Oradiei”, simbol al înțelepciunii și al echilibrului într-o lume aflată în transformare.

Viziunea sa profetică asupra viitorului României a fost una luminoasă și plină de speranță. El credea într-o țară respectată, puternică prin valorile sale morale, în care vizitatorii să găsească nu doar frumusețe, ci și un izvor de inspirație și credință în destinul poporului român. Această credință nu era una abstractă, ci rodul unei vieți dedicate slujirii și sacrificiului.

Chiar și în fața morții, episcopul a rămas fidel idealurilor sale. Testamentul său moral este o chemare peste timp la unitate, credință și responsabilitate: zidirea României începe în sufletele oamenilor. El nu a lăsat doar cuvinte, ci o moștenire spirituală, o direcție clară pentru generațiile viitoare.

Astăzi, privind înapoi la momentul 17 martie 1928, înțelegem că adevărata forță a unei națiuni se construiește prin oameni care au curajul să spună adevărul și să apere valorile fundamentale. Episcopul Roman Ciorogariu rămâne un astfel de reper, un păstor de suflete, un tribun al neamului și un simbol al unității românești.

Într-o lume în continuă schimbare, mesajul său rămâne la fel de actual: o Românie puternică se clădește pe credință, pe unitate și pe conștiința apartenenței la același destin.

Articolul 17 Martie 1928 – Discursul de la Senat al episcopului Roman R. Ciorogariu legat de pericolul dezbinării religioase a românilor și pericolul reprezentat de această dezbinare pentru România Mare apare prima dată în Glasul.info.

Pe 17 martie 1848, în plin vârtej al revoluțiilor europene, vocea lui Kossuth Lajos răsuna puternic în Regatul Ungariei, purtând cu sine idealurile libertății, dar și umbrele unei viziuni exclusiviste. În timp ce pentru unii această perioadă a însemnat trezirea conștiinței naționale și lupta pentru drepturi, pentru românii din Transilvania mesajul a fost unul alarmant, chiar amenințător.

Declarația atribuită lui Kossuth,conform căreia libertatea și egalitatea ar implica absorbția altor popoare de către elementul maghiar, reflectă o realitate dureroasă a epocii: idealurile revoluționare nu erau întotdeauna universale. În locul unei Europe a popoarelor egale, se contura uneori o Europă a dominației naționale, în care identitatea celor mai puternici risca să fie impusă celorlalți.

Pentru români, care formau majoritatea populației în Transilvania, dar nu beneficiau de recunoaștere politică egală, aceste idei nu puteau fi acceptate. Ele intrau în contradicție directă cu propriile aspirații de libertate, drepturi și afirmare națională. În același an, românii aveau să-și exprime clar voința la Adunarea de la Blaj din 1848, unde mii de oameni au cerut egalitate în drepturi, recunoaștere națională și respect pentru limba și cultura română.

Spiritul patriotic românesc s-a format și întărit tocmai în fața acestor provocări. Nu din dorința de dominație asupra altora, ci din nevoia de a supraviețui ca națiune. Figuri precum Avram Iancu au devenit simboluri ale rezistenței și demnității, apărând drepturile românilor într-un context tensionat și adesea ostil.

Evenimentele din 1848 ne arată că libertatea adevărată nu poate exista fără respect reciproc între popoare. Lecția pe care o putem desprinde astăzi este clară: patriotismul autentic nu înseamnă excluderea sau asimilarea altora, ci afirmarea propriei identități în armonie cu diversitatea.

Astfel, 17 martie 1848 rămâne nu doar o dată istorică, ci un moment de reflecție asupra sensului libertății și al demnității naționale. Pentru români, este o amintire a luptei pentru drepturi și a curajului de a spune „nu” oricărei forme de dominație, reafirmând, peste timp, valorile care stau la baza unei națiuni unite și demne.

Asta a însemnat “Revoluția maghiară de la 1848” pentru românii din Ardeal și Banat și de pe teritoriul Ungariei de astăzi, însă prea puțini dintre românii care se înghesuie azi să felicite “15 Martie 1848” mai înțeleg asta din păcate. Au ajuns unii dintre români să felicite în mod public și deschis genocidul etnic antiromânesc declanșat la 15 martie 1848!

Articolul 17 Martie 1848, Kossuth Lajos: „Libertatea voastră este spânzurătoarea, drepturile voastre de egalitate înseamnă că popoarele care împart teritoriile cu ungurii, vor trebui să fie absorbite de elementul maghiar!” apare prima dată în Glasul.info.

Prin Acordurile de la Roma, din 17 martie 1934, Italia și Austria recunoșteau și susțineau toate pretențiile revizioniste ale Ungariei horthyste.⁽¹⁾ După 1919, Ungaria s-a angajat într-o amplă și costisitoare campanie pentru susținerea și propagarea ideilor revizioniste maghiare în afara granițelor, în mod deosebit în SUA și în Europa (Germania, Austria, Italia, Franța), finanțând obsesiv tipărirea unor materiale de propagandă iredentistă precum broșuri, ziare, sau sponsorizând difuzarea unor emisiuni radio cu un pronunțaț caracter revendicativ.

În replică la Înțelegerea Balcanică, o alianță formată pe 9 februarie 1934, la Atena, de către  Iugoslavia, România, Grecia și Turcia, pe 17 martie 1934, la Roma, Italia, Austria și Ungaria semnează după îndelungi negocieri aprinse, o serie de acorduri pentru “o înțelegere și colaborare italo-austro-ungară”.

Protocoalele semnate la data de 17 martie 1934, la Roma, de către cele trei țări, Italia, Austria și Ungaria, vor rămâne cunoscute în istorie sub numele de “Acordurile de la Roma”. La momentul respectiv, aceste acorduri au făcut destulă vâlvă și în România, presa românească scriind cu îngrijorare încă de pe atunci despre această inedită alianță.

“(…) după vizita dlui Souvich, subsecretar de stat la ministerul de externe italian, la Viena şi Budapesta, după vizita dlui Dollfuss, cancelarul austriac, la Budapesta şi a d-lui Gombos, premierul Ungariei, la Roma, — s-a ajuns, în jumătatea lunii martie, la semnarea acelor acorduri de la Roma care au făcut atâta vâlvă.

Acordurile, trei la număr, amintesc că cele trei state se vor strădui, din răsputeri, să se înţeleagă asupra tuturor problemelor cari le interesează în mod particular, cât şi asupra celor de ordin general. În acest scop cele trei guverne vor proceda la consultaţii comune, ori de câte ori una din ele va socoti că aceasta e necesar.

Primul acord fixează cadrele largi ale apropierii italo-austro-maghiare, pierzându-se în consideraţiuni de ordin diplomatic.

În acordul numărul doi se dă o deosebită importanţă raporturilor economice dintre cele trei ţări şi în special schimbului, accentuându-se că trebue să se lupte cu orice preţ împotriva autarhiei economice şi să se favorizeze, prin măsuri concrete, opera de reconstrucţie economică a statelor dunărene, în armonie cu spiritul conferinţei de la Stresa şi cu principiul cuprins în memoriul prezentat de Italia, asupra acestei chestiuni, în ziua de 29 Septembrie, 1933.

În acest sens acordul prevede că, la data de 15 Mai, 1934, se vor semna acorduri bilaterale între cele trei state. Prin ele se va căuta un debuşeu sigur producţiei de cereale din Ungaria; se va deschide larg porturile italiene din Adriatică, pentru importul şi exportul austro-maghiar, instituindu-se în acest scop o comisie de trei care, în mod permanent, va trebui să urmărească evoluţia raporturilor economice, ea trebuind să facă propuneri concrete, de natură a realiza cât mai curând dorinţa de colaborare economică, înscrisă în protocol.

În acordul numărul trei statele semnatare, constatând că economiile lor naţionale sunt complimentare, hotărăsc ca, începând de la 5 Aprilie, să înceapă negociaţiuni directe între guvernul italian şi cel austriac, pentru semnarea unui nou acord, destinat a adapta circumstanţelor actuale, raporturile economice dintre cele două ţări. Acest acord va trebui să între în vigoare cel mai târziu la 15 Mai, 1934. Acordul va trebui să acorde de o cât mai largă concesie produselor originare, provenite din Austria şi importate în Italia. “, scria în numărul său de pe lunile martie – aprilie 1934, publicația interbelică “Gazeta Ilustrată” ⁽²⁾

Dar “Acordurile de la Roma” presupuneau mai mult decât o simplă colaborare economică și culturală între Italia, Austria și Ungaria. Era vorba inclusiv despre colaborare militară și o susținere activă a pretențiilor revizioniste ale Ungariei și Italiei, politici “externe” asupra cărora cele două țări au descoperit rapid că sunt cam pe aceeași lungime de undă.

Pe lângă colaborare și sprijinul reciproc pe linie economică și la nivel geopolitic, pactul italo-austro-ungar prevedea și înarmarea Ungariei pentru ca aceasta să-și îndeplinească visurile sale iredentiste.

Un lucru mai puțin știut este faptul că Germania a făcut o ofertă similară și României în timpul ultimei întrevederi de la 20 martie 1937 între Petrescu-Comnen și Goering.

În timpul acestei întrevederi, Goering reînoiește din partea Germaniei oferta de a înarma Armata României cu cel mai modern și chiar cu cel mai secret armament⁽³⁾, fără a cere ca România să renunțe la vreuna din alianțele sale, ci doar să garanteze că nu va aborda o poziție antigermană. Petrescu-Comnen declară însă în numele Guvernului României, că România nu va participa niciodată la o înțelegere care ar putea să-i aducă greutăți cu Sovietele.

În locul unei înțelgeri secrete cu Germania prin care să fie garantată integritatea teritorială a României, în 1934 Nicolae Titulescu prefera un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică. Întâlnirile lui Nicolae Titulescu pe Coasta de Azur cu comisarul URSS pentru Afaceri Externe, Maksim Litvinov, s-au soldat la vremea aceea cu o serie de concesii rușinoase făcute la frontierele țării în favoarea sovieticilor. Partea sovietică înaintase mai multe solicitări imposibile pentru Guvernul României, iar încercările de a satisface aceste cereri din partea sovieticilor nu au făcut decât să pună gaz pe foc și să alimenteze instabilitatea politică din România.

Italia, cel mai puternic susținător al pretențiilor revizioniste ale Ungariei

Observând din timp apropierea dintre Italia și Germania, Ungaria a investit masiv într-o propagandă filomaghiară pe teritoriul Italiei, reducându-și în același timp investițiile de propagandă din Franța, țară în care până la acel moment Ungaria pompa masiv fonduri pentru promovarea intereselor maghiare pe plan extern.

Deși și-a păstrat câteva guri de propagandă filomaghiară la nivelul unor publicații și instituții de cultură din Germania și Austria, în anii ’30 Ungaria aloca fonduri uriașe pentru o propagandă agresivă filomaghiară în Italia. În afară de Viena și Berlin, în care Ungaria avea încă din 1924 institute culturale, în anul 1927 este construit și la Roma un Collegium Hungaricum. Pentru Italia acelor ani, Ungaria reprezenta un instrument, o poartă de intrare către Europa Centrală și de Est.

La sfârșitul lunii februarie 1934, atât subsecretarul de stat italian la afacerile externe Suvich cât și cancelarul Dollfuss întreprind vizite la Budapesta în vederea unui pact italo-austro-ungar, o contrapondere la Înțelegerea Balcanică, o alianță formată pe 9 februarie 1934, la Atena, de către  Iugoslavia,  România, Grecia și Turcia. Negocierile, intense, pe alocuri anevoiase, încep de pe 14 martie 1934, pentru ca protocoalele finale să fie semnate abia la 14 mai 1934.

Italia și Ungaria descoperă rapid că vorbesc o “limbă comună” atunci când este vorba de pretenții revizioniste, astfel că se ajunge la inițierea unei propagande paradoxale, prin care să se încerce să se demonstreze existența unor vechi legături istorice între cele două țări. Astfel, revista “Corvina”, organ al Societății Ungaro-Italiene “Mattia Corvino”, devine vârful de lance al propagandei amintite mai sus, publicația fiind finanțată de către Ministerul Afacerilor Externe din Ungaria.

Societatea Ungaro-Italiană “Mattia Corvino” a fost fondată în anul 1920 de către Albert Berzeviczy, reunind personalități maghiare cu viziuni și porniri dintre cele mai extremiste (Albert Apponyi, cunoscut pentru politicile sale de maghiarizare în masă, și Kuno Klebelsberg, cunoscut susținător al ideologiei supremației ungare, și în același timp un înfocat susținător al revizionismului maghiar). Activitatea societății pusă în slujba acestei propagande este dublată apoi prin înființarea unei secții italiene creată de către Institutul Istoric Ungar de la Roma.

În anul 1941, sub auspiciile Institului de Politică Socială a Facultății de Economie din cadrul Universității din Budapesta, apare o publicație chiar și mai agresivă, “Rassegna d’Ungheria”, în care sunt abordate teme precum cele două arbitraje de la Viena în favoarea Ungariei și alte pretenții revizioniste maghiare asupra țărilor din jurul Ungariei.

Nota noastră: Dacă este să căutăm un punct de referință de unde au plecat nefastele arbitraje de la Viena, printre care și odiosul Dictat de la Viena de la 30 august 1940 prin care au fost posibile niște masacre și niște orori greu de imaginat pentru epoca modernă, niște atrocități, crime de război, și acțiuni inumane îndreptate împotriva populației civile românești lipsite de apărare, atunci acel punct este tocmai acest reper temporal și spațial, reprezentat de ziua de 17 martie 1934, ziua “Acordurilor de la Roma“

Bibliografie / Note:

(1) 1940, Strigătul de durere al românilor, Col. r. dr. Constantin Moșincat, Editura TPO MC, Oradea, 2017

(2) “Gazeta Ilustrată”, martie – aprilie 1934

(3) România și sfârșitul Europei – Amintiri din Țara pierdută, Mihai Sturdza, FRONDE, Alba Iulia – Paris, 1994

Articolul La 17 martie 1934, prin Acordurile de la Roma, Italia și Austria recunoșteau și susțineau pretențiile revizioniste ale Ungariei apare prima dată în Glasul.info.