Poiana Micului, județul Suceava: Protest al polonezilor împotriva antiromânismului slovac

Poiana Micului, un sat din județul Suceava, în comuna Mănăstirea Humorului, reprezenta până la izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial un loc de atracție pentru migrațiile slovacilor și a polonezilor, în special cele ale goralilor din Czadec.

Goralii, așa cum arătat în alte articole publicate de noi, reprezintă o populație pastorală de munteni din Sudul Poloniei și Nordul Slovaciei. Desi istoricii sau antropologii prefera de multe ori, cel mai probabil din considerente politice, sa-i numeasca vlahi sau chiar „aromâni”, goralii reprezinta o entitate distincta, insa a carui origine româneasca este incontestabila.

Despre originea denumirii de Bucovina s-a speculat mult de-a lungul timpului, diferiti autori venind cu diverse ipoteze, printre care si aceea ca numele proaspetei provincii anexate de catre habsburgi si-ar fi avut originile in numele generalului austriac Adolf Nikolaus von Buccow.

O alta varianta este ca numele de Bucovina ar proveni din cuvantul  Buchenland, care in limba germana inseamna “Tara Fagilor” sau “Tinutul Fagilor”.

Foarte curios este insa faptul ca acest toponim de Bucovina ( Bukowina) este larg raspandit tocmai in zonele locuite de catre goralii din Polonia. Spre exemplu, exista un sat numit Bukowina din  Voievodatul Silezia Inferioară sau Voievodatul Silezia de Jos, plus inca cel putin alte opt localitati (n.r. in special sate cu putini locuitori) cu acelasi nume de Bukowina in sud estul Poloniei.

Ei bine, în satul Poiana-Micului, comuna Mănăstirea Humorului din județul Suceava, Bucovina, la 18 Februarie 1937 avea loc un protest al unor locuitori din sat pe lângă Direcția Învățământului particular și confesional.

197 de locuitori din Poiana-Micului au scris Direcției Învățământului particular și confesional, respectiv 199 de locuitori, ministrului de interne. Semnatarii protestelor din 18 februarie 1937 acuzau un învățător că ar fi spus că:

“România este o țară sălbatică, fără nici o cultură, țară care n-are învățători civilizați, o țară a bacșișului și că el Rudolf Kovalik Ustiansky, cetățean al unei țări arhi civilizate, va deveni în curând inspector al învățământului…”

La 22 Octombrie 1936, Constantin Angelescu, ministrul instructiunii publice si Jan Seba, ministrul plenipotentiar cehoslovac, au semnat Aranjamentul relativ la relatiunile scolare si intelectuale intre Republica Cehoslovaca si Regatul României. Conflictul între poloni și slovaci s-a iscat odată cu detașarea unui învățător slovac în satul Poiana-Micului.

Rudolf Kovalik Ustiansky și-a atras antipatia multora dintre locuitorii din Poiana-Micului, mai ales că în anumite cercuri se zvonea că învățătorul “amețește” tineretul extrașcolar cu băuturi alcoolice și caută să se apropie de familiile acestora pentru a face propagandă împotriva statului român.

În conflictul acesta polono-slovac, polonii au căutat să obțină din partea autorităților române îndepărtarea învățătorului slovac, argumentând că acesta a promis populației cehe și slovace că va aduce vite de rasă din Cehoslovacia, că va trage sforile să se ridice o școală slovacă, o fabrică de postav și o biserică postavă. Polonii au încercat să atace propaganda lui Kovalic, spunând că acesta este bolșevic și că a venit cu intenții antiromânești în Bucovina, ca instigator.

Articolul 18 Februarie 1937: “Multiculturalismul” bolșevic în Bucovina, îndreptat împotriva României apare prima dată în Glasul.info.

Constantin Hangerli (cca. 1760 – 18 februarie 1799) a fost domnitorul Țării Românești între noiembrie 1797 – ianuarie 1799, într-o perioadă cu niște cumplite tulburări antiotomane, pornite paradoxal nu din partea populațiilor autohtone, ci din partea lui bandeor lui Pazvantoglu (n.r. Pazvante Chioru, fost ienicer în armata otomană), care jefuiau întreaga regiune a Dunării din Bulgaria și Țara Românească.

Confruntându-se cu o puternică opoziție din partea bandeor lui Pazvantoglu (n.r. Pazvante Chioru), mai marii din Imperiul Otoman au fost dispuși chiar și să-l momească pe Pazvantoglu cu poziția de pașă de Vidin iar pe oamenii săi cu iertarea și încorporarea în armata otomană, încercare fără succes însă.

În aceste condiții ajunge pe tronul Țării Românești Constantin Hangerli, având misiunea de a asigura provizii alimentare, cai și de orice altă natură unei uriașe armate otomane trimise să-l anihileze pe Pazvante Chioru și bandele sale de răzvrătiți.

Prin răscoala sa, Pazvante Chioru împreună cu mercenarii și dezertorii din armata otomană ajung să-și proclame un mic stat independent cu capitala la Vidin și chiar cu unele încercări de politică externă recunoscută la nivel internațional.

Cum situația nu putea fi tolerată la Constantinopol, o uriașă armată de turci pornește către Vidin cu misiunea de a-l captura pe Pazvante Chioru. Nereușita misiunii este pusă pe umerii domnitorului Constantin Hangerli, care deși și-a început domnia prin măsuri dure de colectare a proviziilor pentru trupele otomane anti-Pazvantoglu și apoi prin inventarea suplimentară a nenumărate dări, pentru propria căpătuire, ca de pildă „văcăritul”, nu satisface nevoile armatei otomane.  Aceasta a contribuit la firmanul sultanului ce ordona executarea lui Hangerli, omorât la 18 februarie 1799 de trimișii turci.

Paradoxal, Pazvante Chioru nu doar că este iertat ci este numit și pașă de Vidin. Face dese expediții de jaf în Țara Românească în care arde localitățile pe care le pradă. În 1800 trupele sale, numite și pazvangii, ard o mare parte a Craiovei, din totalul de 7000 de case numai 300 supraviețuind incendiului. Noul domnitor, Alexandru Moruzi, depășit de situație, își cere singur mazilirea.

“Soarta domnitorului Constantin Hangerli este hotărâtă la Constantinopol. Mazilirea lui Hangerli îi precedă moartea doar cu câteva zile.

Dionise Fotino scria următoarele:

“Și l-au mazilitu, și la Februarie 18 Vineri, leatu 1799, la 6 ceasuri, au venitu Capegi Bașa și l-au suitu în Divanu”

Zilot Românul (pseudonimul lui Ștefan Ioan Fănuță) redă în scris scena uciderii lui Constantin Hangerli:

“Ticălosul ieșind din baie la odaia de musafiri, acolo orânduiții împărătești l-au omorâtu și luându-i capul și despoindu-l, lăsându-l numai în ismene, l-au târâtu de picioare ca pe un câine, din casa de sus, jos în mijlocul curții domnești, aruncându-l pe zăpada amestecată cu noroiul și bălegarul de cai, unde a stătutu de la 7 ceasuri din zi până au înoptatu, de l-au văzut tot norodul, hulindu-l toți pentru faptele lui. Încă unu ticălosu românu, friptu de plata văcăritului, aruncându o para pe trupu-i zicea: <<satură-te de bani>>, iară alții altfelu, osândindu-l cum i se cădea. Și de acolo l-au ridicatu oamenii și l-au îngropatu la monastirea Sf. Sipiridonu-nou, iară capul l-au luat orânduiții și l-au dusu la Țarigradu (n.r. Constantinopol) spre încredințarea împeratului”

(…) Disgrația în care se simțea căzut la Constantinopole cu începutul anului 1799, mai ales în urma acuzărilor secrete ale lui Căpitan-Pașa, crezu poate Hangeri (n.r. Hangerli) a o conjura, adresând țerei o tardivă proclamațiune, prin care, pe de o parte cerca a mai justifica îndoite biruri, angarii și văcăritulu, și pe de altă parte că renunță la acele adăogiri de biruri. Ce mai putea face, ca să continue acea despoiere a țerei, prin biruri modeste și văcăritu, din momentu ce Psvantoglu se împăcasă cu Sultanul, care-l și iertase și-i acordase o situațiune legală însemnată și dorită de el, la Vidin” ( sursa: Istoria Romaniloru: Seria 1774-1800 (alu 5lea alu seriei 1786-1800))

Zilot Românul (pseudonimul lui Ștefan Ioan Fănuță) a fost un istoric, jurist, poet și cronicar român. A scris istorii în versuri și în proză ale Țării Românești din timpul lui Constantin Hangerli.

Articolul 18 Februarie 1799: Decapitarea domnitorului care a inventat văcăritul pe vremea lui Pazvante Chioru apare prima dată în Glasul.info.

“La 18 februarie, în fiecare an, se celebrează Ziua Internațională a Sportului Militar, aceasta fiind data de înființare a organismului Conseil International du Sport Militaire (CISM).

Organizația care guvernează activitățile sportive militare internaționale a luat ființă la 18 februarie 1949 și este a treia cea mai mare din lume, pe palier sportiv, după Comitetul Olimpic Internațional și Federația Internațională de Fotbal, cu 140 de țări membre afiliate.”, scrie presamil.ro

“Consiliul Internațional al Sportului Militar are ca principal obiectiv organizarea și desfășurarea unor activități de educație fizică și sport între forțele armate, ca mijloace de promovare și întărire a păcii în lume, sub deviza CISM ,,Prietenie prin sport”.
Armata României este membră a acestui organism din anul 1992 și, de atunci, loturile reprezentative ale acesteia participă la competițiile aplicativ-militare și sportive organizate sub egida CISM, alături de celelalte 139 țări membre.”, scrie pe facebook Armata României

Articolul 18 Februarie – Ziua Internațională a Sportului Militar apare prima dată în Glasul.info.

Valeriu Gafencu și-a cunoscut ziua morții: cu mai mult de 2 săptămâni înainte să moară, la începutul lunii februarie a anului 1952, Valeriu Gafencu le-a solicitat colegilor din închisoare să-i pregătească o lumânare și o cămașă albă pentru ziua de 18 februarie 1952.

Născut într-o zi cu o încărcătură simbolică aparte pentru neamul românesc, la 24 ianuarie 1921, în localitatea Sângerei, județul Bălți, în Basarabia, Valeriu Gafencu avea să se numere printre cei aflați pe lunga listă a “sfinților închisorilor”, oameni care au avut crunt de suferit în temnițele cu o reputație necruțătoare din România.

Tătăl său, Vasile Gafencu, a fost deputat în Sfatul Țării, adunarea reprezentativă care a votat în anul 1918 Unirea Basarabiei cu România. Așadar, născut pe 24 ianuarie, de ziua Unirii Principatelor Române, cu tatăl deputat în Sfatul Țării în 1918 atunci când s-a votat Unirea cu România, Valeriu Gafencu a crescut încă de mic copil cu o puternică și foarte pronunțată atmosferă a unei conștiințe românești de nezdruncinat.

Cu o asemenea biografie precum cea a tatălui lui Valeriu Gafencu, Vasile Gafencu nu scapă după semnarea pactului Molotov-Ribbentrop de deportarea în lagărele sovietice, alături de alte sute de mii de basarabeni, în Siberia, acolo unde de altfel și moare după un an de zile.

“Valeriu moștenește de la părinții săi o înclinație firească de luptă pentru adevăr și dragoste de neam. Educația profund creștină pe care i-o imprimă mama sa avea să sădească în acest vlăstar virtuți strălucitoare, în care iubirea revărsată într-o capacitate de jertfă întâlnită rar, doar la marile spirite, avea să copleșească până la umilire chiar și pe cei mai înverșunați adversari” (sursa: Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată)

La doar 20 de ani, în toamna anului 1941, Valeriu Gafencu este arestat la Iași și condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Astfel lua rând pe rând drumul închisorilor care aveau reputația unor instrumente de exterminare: Aiud (1941 – 1949),  Pitești (noiembrie – decembrie 1949) și Târgu Ocna (1949 – 1952).

Atât Aiudul cât și Piteștiul au însemnat pentru Valeriu Gafencu instantanee macabre, adevărate iaduri pe pământ, cu siluirea trupească și sufletească a unei elite românești care abia reușise de scurtă vreme să atingă apogeul, începând cu perioada interbelică și până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial.

Dar sfârșitul avea să și-l găsească la sanatoriul-închisoare Târgu Ocna, acolo unde l-au adus în cele din urmă torturile și regimul alimentar sever administrate la Aiud și Pitești. La Târgu Ocna, Valeriu Gafencu deja ajunsese cu niște boli grave în stare foarte avansată, căpătate la Pitești și Aiud: TBC și reumatism.

“Cunocându-și ziua despărțirii de cele pământești, Valeriu Gafencu se va slobozi din greaua zbatere a durerii abia după ce-și va lua rămas bun de la cei care i-au fost alături.” (Sursa: Sfinții închisorilor, Petru Vodă, 2019)

Articolul La 18 februarie 1952 pleca dintre cei vii Valeriu Gafencu: Târgu Ocna, lacrimi și răni apare prima dată în Glasul.info.

Se intampla la data de 18 februarie 1854: a fost inceputa constructia liniilor de telegraf electric Bucuresti-Giurgiu, Bucuresti-Ploiesti-Brasov si Timisoara-Lugoj-Orsova, realizandu-se astfel legatura intre liniile telegrafice din Regatul Romaniei ( Principatele Moldova si Tara Romaneasca) si cele din Transilvania. Prima linie sistem Morse din Romania a fost construita in anul 1853 pe traseul Viena –Timisoara – Sibiu. Incepand cu anul 1854 au devenit functionale legaturile telegrafice Bucuresti-Giurgiu-Rusciuc iar in 1855 era cosntruita linia Iasi-Cernauti.

Pe 18 februarie 1854 incepea constructia liniilor de telegraf electric Bucuresti-Giurgiu, Bucuresti-Ploiesti-Brasov si Timisoara-Lugoj-Orsova

Prin aceasta linie Iasul a fost legat de Viena si Paris. Posturile telegrafice s-au instalat de catre companii austriece care asigurau atat aparatura, cât si specialistii. De la inceput au fost infiintate scoli pentru specializarea telegrafistilor romani. Astfel, in anul 1855 s-au infiintat scoli de telegrafie la Bucuresti si la Iasi, care au pregatit personal roman pentru deservirea posturilor telegrafice. In anii 1858-1859 liniile telegrafice romane au fost preluate de la austrieci.

Sursa: Nicolae Uszkai

Articolul Pe 18 februarie 1854 incepea constructia liniilor de telegraf electric Bucuresti-Giurgiu, Bucuresti-Ploiesti-Brasov si Timisoara-Lugoj-Orsova apare prima dată în Glasul.info.