Istoria românilor din Munții Apuseni este o istorie a rezistenței, a curajului și a jertfei pentru ființa națională. Ziua de 19 ianuarie 1849 se înscrie între acele momente de vârf în care voința unui popor, pus în fața pieirii, a biruit prin inteligență, solidaritate și credință. La Mărișel, în inima Țării Moților, oastea nemeșimii maghiare a fost înfrântă, iar în fruntea acestui act de eroism s-a aflat o femeie: Pelaghia Roșu, una dintre cele mai luminoase figuri ale Revoluției de la 1848–1849.

Născută în anul 1800, la Mărișel, Pelaghia Roșu nu a fost doar o simplă țărancă, ci un simbol al conștiinței naționale trezite. În vremuri în care românii din Transilvania erau tratați ca o populație tolerată, lipsită de drepturi politice și sociale, Pelaghia Roșu a ales să nu îngenuncheze. A ales lupta. A ales să-și pună viața în slujba neamului.

La începutul anului 1849, Munții Apuseni deveniseră un bastion al rezistenței românești conduse de Avram Iancu. Trupele revoluționare maghiare, bine organizate și numeroase, au încercat în repetate rânduri să supună satele moțești. La Mărișel, însă, au întâlnit nu doar arme, ci și o strategie genială, izvorâtă din mintea și curajul unei femei.

În prima confruntare majoră, Pelaghia Roșu a apărut în fruntea a 80 de femei călare, luptând alături de glotașii comandați de fiul său, Indrei. Comanda supremă a aparținut ei. Lupta s-a încheiat cu înfrângerea honvezilor, demonstrând că românii nu pot fi zdrobiți nici măcar atunci când par numeric inferiori.

Momentul de maximă strălucire al Pelaghiei Roșu avea să vină însă în 12 martie 1849, în a doua mare luptă de la Mărișel. Atacată de o armată maghiară de aproximativ 1.600 de oameni, una dintre cele mai redutabile forțe militare ale epocii, localitatea părea sortită pieirii. Bărbații erau prea puțini. Atunci, femeile satului au făcut pasul istoric.

Conduse de Pelaghia Roșu, îmbrăcate bărbătește, înarmate cu flinte și buciume, ele au pus în aplicare o stratagemă care a intrat în legendă. Apărând pe culmi, în spatele trupelor maghiare, sunând din buciume și năvălind călare din toate părțile, au creat impresia unui atac masiv al cavaleriei moților. Panica s-a instalat rapid în rândul inamicului. Trupele maghiare s-au retras în debandadă, lăsând în urmă morți și răniți, mulți pierzându-și viața în apele Someșului Rece.

Avram Iancu însuși consemna acest episod în raportul său către împăratul Franz Josef, recunoscând rolul decisiv al Pelaghiei Roșu. Fapta ei nu a fost una izolată, ci expresia unui adevăr profund: în lupta pentru libertatea națională, întregul popor român,bărbați și femei deopotrivă, a stat sub aceeași flamură.

Recunoașterea oficială a venit în 9 octombrie 1850, când guvernatorul Transilvaniei, generalul austriac Wolgemuth, i-a acordat suma de 100 de florini, ca premiu pentru „demonstrația săvârșită cu istețime în contra insurgenților”, fapt rar pentru o femeie de condiție țărănească în secolul al XIX-lea.

Pelaghia Roșu s-a stins din viață la 10 iunie 1870, dar exemplul ei nu a murit. Astăzi, un bust al neînfricatei luptătoare se află în satul de moți Marna Nouă, lângă Carei, mărturie că jertfa ei nu a fost uitată.

Pelaghia Roșu rămâne Ioana d’Arc a românilor din Apuseni, dovada vie că patriotismul nu ține de rang, avere sau gen, ci de caracter. În ziua de 19 ianuarie 1849, la Mărișel, nu doar o oaste a fost înfrântă, ci o idee periculoasă: aceea că românii pot fi subjugați fără luptă. În fața buciumului Pelaghiei Roșu, frica și nedreptatea au fost silite să se retragă.

Articolul 19 ianuarie 1849 – Pelaghia Roșu și demnitatea înarmată a neamului românesc apare prima dată în Glasul.info.

În iarna anului 1849, Transilvania era cuprinsă de focul unei revoluții care, din idealuri politice și sociale, a degenerat în confruntări naționale și represalii sângeroase. În acest context dramatic se înscrie și Masacrul de la Iara, petrecut între 15 și 17 ianuarie 1849, un episod dureros al istoriei românilor din Munții Apuseni, care nu trebuie uitat.

Satul Iara, aflat în inima Țării Moților, a devenit scena unei tragedii atunci când românii locului s-au opus încorporării forțate în armata revoluționară maghiară. Pentru moți, oameni liberi prin tradiție și legați profund de pământul și credința lor, recrutarea impusă cu forța a fost percepută ca o încălcare gravă a drepturilor lor fundamentale. Refuzul lor a fost întâmpinat cu violență.

În zilele de 15–17 ianuarie 1849, trupe maghiare au declanșat represalii brutale asupra populației civile. Aproximativ 33 de români,săteni neînarmați, au fost uciși, nu pe câmpul de luptă, ci în propriile lor așezări. Masacrul a avut un caracter de intimidare și răzbunare, menită să frângă voința de rezistență a comunităților românești din zonă.

Istoria ascunsă, un masacru cenzurat: Masacrul de la Iara

Masacrul de la Iara din 15-17 Ianuarie 1849 a fost un eveniment tragic din timpul Revoluției de la 1848-1849 în Transilvania, când trupe maghiare au ucis aproximativ 33 de români (săteni) pentru că s-au opus încorporării forțate în armata maghiară, fiind un exemplu de confruntare etnică violentă, alături de altele, precum cel de la Blaj, unde civili români au fost uciși, iar reciprocitatea atrocităților a avut loc și la Zlatna, cu victime maghiare, toate arătând intensitatea conflictului interetnic. 

Românii din zona Iara au refuzat să fie încorporați în regimentele maghiare și s-au opus militar, declanșând represalii brutale din partea trupelor maghiare. Din această cauză, aproximativ 33 de români (săteni) au fost uciși de trupele maghiare în aceste zile, în timp ce alții au murit în confruntări similare.

Masacrul de la Iara nu a fost un caz izolat. Revoluția de la 1848–1849 a transformat Transilvania într-un adevărat teatru al conflictelor naționale și sociale, în care românii, maghiarii, sașii și evreii s-au aflat, adesea, de părți opuse, fie alături de autoritățile imperiale austriece, fie de revoluționarii maghiari. Tensiunile au degenerat în confruntări etnice violente, cu masacre reciproce: români uciși la Blaj, maghiari căzuți victime la Zlatna, civili, copii, bătrâni, oameni fără apărare, prinși între fronturi și ideologii.

A aminti Masacrul de la Iara nu înseamnă a nega suferința altora, ci a recunoaște adevărul istoric în toată complexitatea lui. Documentele epocii, chiar filtrate prin propaganda vremii, vorbesc despre o spirală a violenței care a marcat profund relațiile interetnice din Transilvania. Pentru români, însă, Iara rămâne simbolul unei jertfe tăcute: oameni simpli care au plătit cu viața pentru refuzul de a-și abandona demnitatea și dreptul de a decide asupra propriului destin.

În spirit patriotic românesc, datoria noastră este să păstrăm vie memoria acestor martiri, să le cinstim suferința și să înțelegem lecțiile istoriei. Numai prin adevăr, asumare și respect față de trecut putem construi un viitor în care asemenea tragedii să nu se mai repete niciodată. Masacrul de la Iara nu este doar o pagină de istorie; este un avertisment și, totodată, un testament al rezistenței românești din Transilvania.

Astfele de incidente, dar la o scară mult mai mică au avut loc și la Băișoara și Surduc. Nu înțelegem de ce de atâta vreme se caută ascunderea acestor evenimente istorice, ba chiar în unele cazuri cenzura se face cu o înverșunare și o agresivitate nemaiîntâlnită. Istoria trebuie cunoscută cu bune și cu rele, altfel ea are prostul obicei de a se repeta când nu o cunoști…

Articolul 15 Ianuarie 1849 – Masacrul de la Iara. O rană deschisă în istoria românilor din Transilvania apare prima dată în Glasul.info.

Anul 1849 a adus cu sine nu doar speranțele libertății născute din revoluția pașoptistă, ci și cumplitele răzbunări ale celor care nu puteau accepta ridicarea românilor din robie și din întuneric. Retragerea armatelor ungurești, la 22 iunie, a însemnat pentru satele românești din zona Năsăudului un val de foc și sânge. Feldru, Rebrișoara și însuși Năsăudul au fost aprinse de mâini pizmașe, în încercarea de a stinge prin teroare și flăcări năzuințele de dreptate ale românilor.

Între cei care au căzut pradă acestui foc ucigaș s-a aflat și parohul Grigore Pop din Rebrișoara. Într-o circulară cutremurătoare, el mărturisea: „Cu tot ce am avut în cenușă s-a întors, scăpând numai cu viața.” Asemenea lui, și alți slujitori ai altarului, între care și fratele său Ioan din Feldru, au rămas doar cu haina de pe ei, privind neputincioși cum munca de o viață se preface în fum.

Dar drama cea mai mare nu a fost pierderea bunurilor materiale, ci lovitura dată comunității românești. Casele arse nu erau doar niște ziduri, ci vetre de viață românească, în care se păstrau credința, limba și obiceiul strămoșesc. A le incendia însemna a lovi în însăși inima neamului.

Despre acest eveniment istoric tragic ne-au rămas însemnările parohului Grigore Pop pe care vicarul Macedon Pop, care a fost nevoit să fugă şi să stea în refugiu în Bucovina, îl numise administrator vicarial substitut, în perioada august – noiembrie 1849:

“17 August 1849. Circulară. Fraţilor! Prin retragerea Ungurilor în 22 Iunie c. au aprins pismaşii satul Feldru, Rebrişoara şi Năsăudul, Intre cari arşi am căzut şi eu şi fratele loan de la Feldru, şi cu tot ce am avut în cenuşă s’a întors, scăpând numai cu viaţa. Fiindcă ceilalţi arşi ca mireni îşi pot cerşi ajutorul şi într’alt chip, iar noi ca persoane în stat puşi, nu; ne luăm îndrăzneala a-ne ruga de ajutor, cine cu ce se va îndura să binevoiţi a-ne trimite cât mai în grabă prin feţi, în bani, dechilin însemnat de d. paroh în scris care cât şi la cine a conferat, batăr până în sfârşitul August c.“

Parohul Pop, în smerenie și demnitate, nu cerea atunci averi, ci ajutor pentru a-și putea continua misiunea sa sfântă de a păstori sufletele credincioșilor. El scria fraților săi întru credință și neam: „Fraților! … ne luăm îndrăzneala a ne ruga de ajutor, cine cu ce se va îndura să binevoiți a ne trimite cât mai în grabă…” Aceste cuvinte nu erau doar o cerere de sprijin material, ci un strigăt de unitate națională, un apel ca românii să nu lase flăcările dușmanului să stingă lumina ortodoxiei și a românismului din Ardeal.

Astfel de clipe de încercare au arătat tăria poporului român. Căci deși focul a mistuit case și biserici, nu a putut mistui credința și nădejdea românilor. Din cenușa satelor, românii s-au ridicat din nou, cu aceeași îndârjire, știind că jertfa lor este parte din marele drum al neamului spre libertate și unitate.

17 august 1849 trebuie să rămână în memoria noastră ca o zi de martiriu, dar și de mărturisire. Prin flăcările ce le-au cuprins gospodăriile, românii din Rebrișoara, Feldru și Năsăud au arătat lumii că oricât de aprig ar fi dușmanul, el nu poate arde ceea ce e veșnic: sufletul românesc.

Cinste memoriei tuturor celor care au suferit atunci! Ei sunt stâlpi de jertfă ai neamului nostru, mărturii vii că românismul nu piere nici în fața focului, nici în fața sabiei.

Articolul Flăcările urii peste Năsăud – Martiriul românilor ardeleni la 17 august 1849 apare prima dată în Glasul.info.

La 22 aprilie 1849 “armata revoluţionară maghiară ocupă Făgetul, iar soldaţii unguri, după mărturia localnicului Partenie Gruiescu, „jefuiau, spărgeau, puşcau vaci, viţei, porci de pe drum, numai ca să facă prăpăd şi răutate; cu un cuvânt, vreme tristă pentru poporul român din ţinutul Făgetului“”.

Am ajuns la această referire tristă din istoria românilor din Banat pe site-ul Consiliului Județean Timiș, acolo unde este relatată o scurtă istorie a orașului Făget.

Preotul cărturar Partenie Gruescu (1813-1873) de la Sintești, membru al „Asociațiunii naționale din Arad pentru cultura și conservarea poporului român”, la solicitarea lui Alexandru Papiu Ilarian din 7 octombrie 1851, scrie despre evenimentele de la 1848-1849 din zona Făgetului,manuscris păstrat la Biblioteca Academiei.

Preot cărturar, istoric, revoluționar pașoptist, inspector școlar al cercului Birchiș, membru în Sinodul Eparhial al Eparhiei Aradului, Partenie Gruescu (n.r. scris și Gruiescu) este cunoscut pentru manuscrisul saău despre Revoluția de la 1848-1849, din zona Făgetului.

 Manuscrisul preotului cărturar Partenie Gruescu despre Revoluția de la 1848-1849, din zona Făgetului

Despre acest manuscris  prof. dr. Dumitru Tomoni declara în Renașterea bănățeană următoarele:

“În 1979, student fiind la Facultatea de Istorie din București, în al II-lea an, am văzut la Academia Română primul document referitor la istoria Făgetului: manuscrisul preotului cărturar Partenie Gruescu despre Revoluția de la 1848-1849, din zona Făgetului. M-am zbătut și am reușit să-i fac o copie pentru un viitor muzeu al Făgetului.”

Preotul Partenie Gruescu a fost și un mare luptător pentru reperele identitare și spirituale ale poporului român, luptând împotriva deznaționalizării agresive:

„Preoţii erau căutaţi prin păduri, se legau şi se puneau în carcere de unde nu mai ieşeau, poporul, între baionete era dus de ostaşii împărăteşti la unire, la depunerea mărturisirii; mulţi preoţi şi mireni emigrau ca să scape. La Temereşti, comitatul Caraşovului (jud. Caraş), 16 inşi fură încarceraţi la Timişoara pentru causa unirii … Preoţii atât se răriseră încât abea la 20 sate se afla un preot şi acela plin de bătrâneţe … Aşa, în lipsă de preoţi, se aflau prunci nebotezaţi în etate de 14 ani, mirii şi miresele se cununau fără preoţi, întorcându-se simplu pe după un măr dulce din care mireasa ţinea o creangă prin care mirele prin o dătătură de cuţit o ciontea. După aceea se învelea şi se socoteau cununaţi, de atunci, datina aceasta se păstrează până azi. Morţii se îngropau fără preoţi, de secole rămânând datina celor 7 gropaşi care aveau a depune jurământ înaintea autorităţilor despre cel răposat, că aşa să fie şters de la prestaţiile urbariale şi cele de ţară.”, scria preotul cărturar Partenie Gruescu

Articolul 22 Aprilie 1849 – Mărturia preotului Partenie Gruiescu: „jefuiau, spărgeau, puşcau vaci, viţei, porci de pe drum, numai ca să facă prăpăd şi răutate” apare prima dată în Glasul.info.

După ce a pierdut mai multe lupte și bătălii cu armata imperială austriacă susţinută și de miliţiile româneşti (n.r. alcătuită preponderent din țărani neinstruiți pentru luptă, înarmați în grabă cu lănci, coase, topoare și alte arme în albe, în special ce aveau prin gospodării), generalul Jozef Bem (n.r. Józef Zachariasz Bem, de origine poloneză) a evitat confruntările directe cu imperialii până la podul de la Simeria.

Pe 4 februarie 1849, trupele maghiare suferiseră o înfrângere usturătoare la Ocna Sibiului, în faţa trupelor austriece, susţinute de miliţiile româneşti și de trupele ţariste ruseşti.

“O luptă de mică amploare a avut loc la Orăştie pe 7 februarie (n.r. 1849), unde pe generalul Bem il nimeri un glonţ de puşcă in mâna dreaptă şi-i rupse degetul mijlociu. Generalul Bem a fost nevoit să se ducă la Deva pentru tratarea braţului drept”.

Referindu-se la importanța strategică a podului de la Simeria, generalul Bem a spus în timpul luptei următoarele cuvinte:

 “ori recuceresc podul, ori mor. … Dacă pierdem podul, pierdem Ardealul”

generalul Jozef Bem

Podul de la Simeria de peste râul Strei era un pod de lemn, lung de circa 35 de metri, însă în ciuda înfățișării sale modeste era considerat un pod de o importanță strategică deosebită, deoarece cine deținea controlul asupra podului deținea și controlul asupra deplasării trupelor dintre Transilvania înspre Ungaria și viceversa.

Deși în cadrul acestei bătălii ungurii au pierdut din disperarea lor de a putea controla podul cam la fel de mulți oameni precum și în tabăra cealaltă, undeva între 600 şi 700 oameni, morţi şi răniţi în rândul ungurilor, comparativ deci cu 210 morţi și 381 răniţi în rândul austriecilor, ungurii au considerat Bătălia de la Simeria ca fiind una dintre marile lor victorii strategice în cadrul războiului din 1849.

[one_half]

Aliati incompatibili – Romania, Finlanda, Ungaria si al Treilea Reich

[/one_half]

Ajutați de trupele rusești și de miliţiile româneşti, austriecii reușesc să revină decisiv împotriva rebelilor maghiari, generalul Bem fiind înfrânt pe 31 iulie 1849 în bătălia de la Albești, lângă Sighișoara, iar mai apoi pe 9 august 1849, la bătălia de la sud de Timișoara. În vreme ce comandanții trupelor revoluționare au fost judecați și executați pentru înaltă trădare (n.r. vezi “Cei 13 de la Arad”), Józef Bem a fugit în Imperiul Otoman, unde s-a convertit la islam și a devenit înalt funcționar sub numele de Amurat Pașa.

Așa s-a încheiat pofta Ungariei nu doar de a deveni indepedentă, ci și de a pune mâna simultan pe Transilvania. Din păcate în cadrul acestei așa zise revoluții sau “luptă pentru independență”, 40.000 de români și-au găsit moartea în focul revoluției maghiare, iar peste 300 de localități românești au fost rase de pe fața pământului…

Articolul La 9 februarie 1849 a avut loc Bătălia de la Simeria între trupele austriece susţinute de miliţiile româneşti şi trupele maghiare apare prima dată în Glasul.info.

Convenția (Tratatul) de la Balta-Liman de la 19 aprilie 1849 (n.r. sn 1 mai 1849) reprezintă o înțelegere semnată între Imperiul Țarist și Imperiul Otoman, prin intermediul căreia se reglementau situațiile de ordin politic din cele două Principate Dunărene.

Semnarea acestei convenții de către reprezentanții celor două imperii prezente în spațiul Principatelor Dunărene și interesate reciproc pentru a-și păstra zona de influență asupra principatelor, a fost urmare a înăbușirii revoluțiilor pașoptiste.

Principatele Române, atât Moldova cât și Țara Românească erau reconfirmate ca state aflate sub suzeranitatea Imperiului Otoman, dar sub protectorat țarist (stabilit prin Regulamentul Organic în 1831-1832).

Paradoxal, deși Imperiul Otoman slăbea văzând cu ochii, deteriorându-și atât puterea militară cât și cea și economică , aflându-se în cel mai mare declin din toată istoria sa, prin această convenție semnată cu Imperiul Țarist își creștea influența în Principatele Române. Domnitorii nu mai puteau fi numiți pe viață de către sfaturile boierești, ci erau numiți de Înalta Poartă pentru un termen de șapte ani.

După înăbușirea revoluțiilor pașoptiste din Principatele Dunărene, semnarea Convenției de la Balta-Liman din 1849 ducea la numirea lui Barbu Dimitrie Știrbei ca domnitor al Țării Românești și a lui Grigore Alexandru Ghica ca domnitor al Moldovei. În vreme ce în Țara Românească Barbu Dimitrie Știrbei era descendent direct al domnitorului Constantin Brâncoveanu, în Moldova, Grigore Alexandru Ghica era fiul marelui logofăt Alexandru Constantin Ghica (Alecu).

Surprinzătoare a fost numirea lui Grigore Alexandru Ghica ca domnitor pe șapte ani în Moldova, după ce acesta a luat parte la mișcarea moldovenească din 1848 contra rudei sale Mihail Sturdza.

Articolul La 19 aprilie 1849 s-a semnat Convenția ruso-turcă de la Balta Liman apare prima dată în Glasul.info.

La 6 mai 1849 Avram Iancu învingea trupele revoluționare maghiare conduse de maiorul Imre Hatvani. La începutul lunii mai a anului 1849 a avut loc o confruntare armată între trupele revoluționare maghiare conduse de maiorul Imre Hatvani și armata lui Avram Iancu, soldată cu o victorie decisivă a românilor.

Apelând la un șiretlic catalogat până și de către contemporanii săi maghiari ca fiind iresponsabil, maiorul Imre Hatvani încalcă armistițiul stabilit în urma negocierilor între Avram Iancu și deputatul Ioan Dragoș, reprezentantul lui Lajos Kossuth, atacând orașul Abrud și ucigând mai mulți români dezorientați de falsul armistițiu.

Pe parcursul falsului armistițiu, maiorul Imre (Emerich) Hatvani, în fruntea unui detașament revoluționar maghiar de 1500 de oameni, profită de dezorientarea românilor și atacă în forță orașul Abrud. Întărâtați de acest atac considerat de către români o încălcare a armistițiului, moții lui Avram Iancu capătă o înflăcărare și o furie războinică de nestăvilit.

Citiți și: La 6 mai 1849 Avram Iancu învingea trupele revoluționare maghiare conduse de maiorul Imre Hatvani

La data de 19 mai 1849 Avram Iancu decidea să se dea atacul general asupra Abrudului. Dezamăgit de înfrângere, maiorul Imre Hatvani decide ca răzbunare, executarea prizonierilor români, inclusiv femeile şi copiii.

Silit să se retragă din cauza unui contraatac puternic al moților lui Avram Iancu, maiorul Hatvani descria astfel situația în după amiaza zilei de 19 mai 1849:

„ Nici azi-dimineaţă n-a încetat focul de arme. Lupta a continuat încă cu succes pentru noi. Totuşi, chiar de atunci am constatat cu regret că enorma mulţime ar putea, în fine, după câteva zile şi nopţi să obosească puţintica noastră oştire, istovindu-i puterile. Cum straşnicul duşman mă silise să-mi expun toţi oamenii, am ordonat retragerea către Alba-Iulia.”

Înainte de a pleca din Abrud, maiorul Hatvani mai face încă o nouă atrocitate: decide executarea a 88 de prizonieri români, inclusiv femeile şi copiii, într-o încercare de răzbunare în urma înfrângerilor rușinoase suferite împotriva românilor.

Articolul La 19 mai 1849 maiorul Hatvani decide ca răzbunare, executarea prizonierilor români, inclusiv femeile şi copiii apare prima dată în Glasul.info.

La data de 15 mai 1848, Ioan Buteanu ținea o cuvântare în cadrul Marii Adunări de la Blaj prin care critica intenția revoluționarilor maghiari de a “uni” samavolnic Transilvania cu Ungaria, fără a cere și acceptul populației majoritare românești.

În vara aceluiași an, 1848, Ioan Buteanu se afla la Sibiu, acolo unde a primit o invitație de la Nicolae Bălcescu prin care îi se solicita să se alăture revoluției din Țara Românească, însă fiind foarte prins de treburi nu a putut să-i dea curs. Însă i-a cerut lui Avram Iancu să pledeze în cadrul Comitetului național pentru a lua măsuri „ca să putem ajutora pe frații de dincolo”.

Cu toate că în anul 1849 se declarase armistițiu între revoluționarii maghiari și moții lui Avram Iancu, un detașament de revoluționari unguri aflați sub conducerea maiorului Imre Hatvani a intrat prin surprindere în Abrud, unde i-au dezarmat pe români și s-au dedat la atrocități, iar pe prefecții romani Ioan Buteanu și Petru Dobra i-au luat prizonieri.

[alert-warning]

[/alert-warning]

[one_half]

VASILE STOICA
Suferintele din Ardeal

[/one_half]

În timp ce prefectul Petru Dobra a fost împușcat la Abrud, Ioan Buteanu a fost dus și închis la Brad.În timpul retragerii sale prin Baia de Criș, Hălmagiu și Gurahonț, maiorul Hatvani l-a spânzurat pe prefectul Buteanu fără judecată, în data de 23 mai 1849.

În anul 1934 s-a ridicat la Gurahonț un monument tip troiță din piatră, închinat celui care a fost prefectul Zarandului, revoluționarul pașoptist Ioan Buteanu.

[alert-warning]

[/alert-warning]

“Se cuvine să deduc și operațiunile cetelor conduse de bravul prefect Buteanu din comitatul Zarand către Huedin. După o luptă scurtă, dușmanul fu respins și alungat. Satul se încinse de flăcări, pentru că paiele din garduri aprinzându-se prin pușcături, suflând și un vânt repede, focul se lăți preste casele din sat. Casele cruțate de foc în acea zi, fuseră aprinse în următoarea, de maghiari. Exemplul îl dete însuși judele curții, tot maghiar din acel sat. “, scria Avram Iancu în raportul înaintat „gubernatoriului” Transilvaniei, baronul Wolgemuth, in noiembrie 1849,

Articolul La 23 mai 1849 era asasinat de unguri prefectul Ioan Buteanu, unul din liderii revoluționarilor români transilvăneni de la 1848 apare prima dată în Glasul.info.

Ioana d’Arc din oastea lui Avram Iancu, astfel este catalogată Pelaghia Roșu de către istorici

În timpul celei de-a doua lupte de la Mărișel, din 12 martie 1849, Pelaghia Roșu a comandat în luptă femeile din sat.

Pentru că nu erau suficienți combatanți din rândul barbaților din sat, care era atacat de armata maghiară, femeile din sat s-au mobilizat pentru a lua parte activă la luptă. Au ales-o comandant pe Pelaghia Roșu, iar la momentul oportun ele au declanșat un atac călare asupra inamicului, care speriat de această intervenție, crezând că e atacat de cavaleria moților, a întrerupt lupta și s-a retras în debandadă.

Armata revoluționară maghiară (una dintre cele mai bune din Europa în acea perioadă) a încercat în mai multe rânduri să cucerească localitatea. Înfrântă de două ori, a pornit o a treia ofensivă, în 12 martie 1849, cu 1600 de oameni. Pentru că aparatorii erau în inferioritate numerică, femeile din Mărișel, conduse de Pelaghia Roșu, au recurs la o stratagemă: îmbracate bărbătește, au apărut pe un munte în spatele ungurilor, cu flinte și buciume:

“(…) sosind la pozițiile menite pentru dânsa, Pelaghia Roșu sufla în bucium, femeile calarețe se iviră din toate lăturile, înălțară un strigat mare și se puseră în mișcare” spune Avram Iancu în celebrul său Raport catre Franz Josef.
Crezând că sunt atacați, ungurii s-au retras în dezordine, lasând 30 de morți. La trecerea precipitată a Someșului Rece, alții din 100 din ei s-au înecat. În timp ce mărișelenii au avut numai trei inși de oblojit.

[alert-warning]

[/alert-warning]

După faptele pline de eroism de la Mărișel, atât moții din zonă cât și românii din alte părți ale țării, au numit-o Ioana d’Arc din oastea lui Avram Iancu, prețuind-o și pomenind-o în povestirile lor ca pe o adevărată eroină. Speriate de victoriile Pelaghiei Roșu, anumite căpetenii maghiare au oferit chiar și o recompensă pe capul Ioanei d’Arc a românilor, însă nu s-a găsit nimeni dispus s-o trădeze.”

Și pe 6 iulie 1849 Pelaghia Roșu a fost în fruntea trupelor lui Avram Iancu și l-a ucis pe nebunaticul și rebelul comandant maghiar Vasvari Pal. La 10 iulie 1870 Pelaghia Roșu a trecut în lumea drepților, fiind înmormantată în cimitirul satului Mărișel.

Pelaghia Roșu a fost recompensată, în 1850, de  guvernatorul Transilvaniei, generalul austriac Wolgemuth, pentru meritele avute în timpul Revoluţiei pașoptiste. În actul de recompensa se spun urmatoarele:

„Pe temeiul preaînaltei împuterniciri dela 21 August 1850, ordonez, să se dee Pelagiei Roșu, mama lui Andreiu Roșu din Mărișel, decorat cu crucea de aur pentru merite, suma de o sută florini, drept premiu pentru demonstrația săvârșită cu istețime în contra insurgenților, pentru eliberarea satului ei, punându-se în fruntea unei cete de femei.”

Articolul Și românii au avut femei războinice: la 12 martie 1849, Pelaghia Roșu comanda femeile în luptă apare prima dată în Glasul.info.