La 19 februarie 1876, în satul Hobița din județul Gorj, se năștea un copil de țărani care avea să schimbe pentru totdeauna limbajul sculpturii moderne: Constantin Brâncuși. Din inima Olteniei, dintr-un univers rural în care lemnul, piatra și credința făceau parte din firescul vieții, s-a ridicat un spirit care a dus esența românească până în marile capitale ale lumii.

Hobița nu a fost doar locul nașterii sale, ci matricea formării sale interioare. În simplitatea caselor țărănești, în stâlpii sculptați ai pridvoarelor, în troițele și motivele populare care împodobeau gospodăriile, Brâncuși a descoperit limbajul formelor pure. Mai târziu, la Paris, el nu și-a renegat niciodată originile. Dimpotrivă, le-a sublimat. A dus cu el, în inima artei universale, geometria și simbolistica satului românesc.

Opera sa nu este doar un exercițiu estetic, ci o mărturisire identitară. „Coloana fără Sfârșit” evocă stâlpul funerar și ideea de continuitate, „Masa Tăcerii” și „Poarta Sărutului” sunt impregnate de arhaic și de ritual, iar „Pasărea Măiastră” transformă mitul popular într-un simbol al zborului spiritual. În toate aceste lucrări pulsează o Românie profundă, ancestrală, ridicată la rang de universalitate.

Brâncuși a promovat România nu prin discursuri politice, ci prin forța formelor sale. În atelierele și muzeele Occidentului, numele său a devenit sinonim cu modernitatea sculpturii, iar odată cu el a fost rostit și numele țării din care provenea. A arătat lumii că un artist format într-un sat gorjean poate redefini arta secolului XX. A demonstrat că valorile românești, simplitatea, verticalitatea, spiritualitatea, pot sta la temelia unei opere de anvergură mondială.

Legătura sa cu poporul român nu a fost una declarativă, ci organică. Deși a trăit mare parte din viață în Franța, a rămas atașat de limba, tradițiile și ethosul românesc. Ansamblul monumental de la Târgu Jiu este dovada supremă a acestei fidelități: o ofrandă adusă eroilor români și, totodată, o sinteză a gândirii sale artistice.

La 19 februarie ne amintim că România nu înseamnă doar geografie, ci și spirit creator. Prin Constantin Brâncuși, satul Hobița a devenit un reper pe harta culturii universale. El ne-a învățat că adevărata măreție se naște din rădăcini adânci și că identitatea asumată cu demnitate poate cuceri lumea.

Articolul La 19 februarie 1876, în satul Hobița din județul Gorj, se năștea un copil de țărani care avea să schimbe pentru totdeauna limbajul sculpturii moderne: Constantin Brâncuși apare prima dată în Glasul.info.

La 4 iulie 1876 s-a creat, la București, “Societatea națională de Cruce Roșie a României”

La 23 august în același an, societatea a fost recunoscută de Comitetul Internațional al Crucii Roșii de la Geneva. Organizația este una umanitară, neguvernamentală, bazată pe voluntariat, care oferă asistență de urgență, în caz de dezastre, precum și educație în domeniul sanitar în România. Este afiliata națională a Federației Internaționale a Societăților de Cruce Roșie și Semilună Roșie.

La doar un an după înființare, organizația avea să-și demonstreze din plin utilitatea și importanța în timpul Războiul pentru independenţă din 1877.

Pe 21 iunie 1877, la Berna, președintele Confederației elvețiene face cunoscut Ministerului de Externe al României că a intervenit pe lângă Poarta Otomană pentru a respecta Crucea Roșie de pe ambulanțele românești.

[alert-success]

[/alert-success]

Pe câmpul de bătălie, uneori chiar în agonia morții, ultima speranță a flăcăilor duși în mijlocul infernului era îndreptată către brancardierii Crucii Roșii. Printre gloanțe și schije rătăcite, printre cadavre și resturi de material militar, adesea erau nevoiți să-și facă loc voluntarii de la Crucea Roșie, care nu de puține ori au căzut chiar și ei răpuși de câte o rafală sau salvă de artilerie trase fără discriminare.

După Războiul de Independență al României, activitatea Societății Naționale de Cruce Roșie a continuat să se manifeste, atât pe timp de pace, cât și în timpul celorlalte războaie ale României moderne.

Glasul.info

Articolul La 4 iulie 1876 s-a creat, la București, “Societatea națională de Cruce Roșie a României” apare prima dată în Glasul.info.

Istoricul si etnograful moscovit Nikolai Durnovo (1876-1936) declara la inceputul sec. al XX-lea ca “Basarabia trebuie sa fie româneasca”.

Observatiile lasate de acesta dupa vizita sa in Basarabia, intre anii 1910 si 1915, constituie argument ca Basarabia a fost intotdeauna româneasca.

Intalnirea pe viu cu limba româna, folclorul românesc, cu copiii români, cu realitatea basarabeana, dar si cu politica tarista de rusificare l-au determinat pe istoricul si etnograful rus sa scrie “a una mia oara ca Basarabia trebuie sa fie româneasca”.

Istoricul si etnograful rus Nikolai Durnovo (1876-1936): ” Ma pun si scriu a mia oara, ca Basarabia trebuie sa fie româneasca.”

Reproducem un pasaj din amintirile lui Durnovo, care ne edifica in problema apartenentei basarabenilor la neamul românesc:

[alert-announce]“Cand uneori ma coplesesc amintirile, deodata evoc din ele una, cea mai placuta pentru mine: o gramada de copii intr-un sat moldovenesc de pe malul Nistrului – aceste flori de pamant ale Basarabiei – iesiti din scoala si scufundati in lumina soarelui, jucandu-se si balbaind româneste, pe cand profesorul lor, un tanar idealist rus, venit de curand in Basarabia, imi povesteste cu lacrimi in ochi ce durere ii cuprinde mintea:
“Doar asta-i ca si cum m-as fi dus in Spania sa invat copiii de acolo ruseste. M-am vazut nevoit dintai sa invat eu insumi moldoveneste”.[/alert-announce]

[one_half][/one_half]Si bietul “apostol” al Ministrului rus de Instructiune a inceput deoadata sa vorbesca vesel de niste zicatori si cantece moldovenesti, la auzul carora toti copiii au alergat repede la noi, cei doi rusi, si cu bucurie si mandrie ascultau ei atunci pe elevul lor comun!

Un baiat mic, dar serios, a vrut sa-l corecteze la unele versuri pe profesor, dar a fost retinut de tovarasi. Atunci i-am dat eu voie sa iasa inainte la mine, l-am sarutat si l-am rugat sa-mi spuna ce observatii si corectari voia sa faca.

Si ne-a dat o lectie buna, mie si profesorului, acest baietas. Ne-a descoperit el nou legi firesti ale limbii române populare, ne-a deschis o fereastra de etnografie si folclor – nu tin minte amanuntul, dar ne-a fost rusine!

El purta in capusorul sau mic o intreaga lume nationala, pe care noi nu o stiam, care a fost in limba lui copilareasca atat de frumoasa si care venea sa dispara in Basarabia din vina noastra!…

Atunci am inteles eu pacatul acela nespus de mare, ce se face in Rusia in privinta românului basarabean. Am studiat geografia si istoria acestei tari si am ajuns la convingerile mele de astazi.

Acuma, cand imi aduc aminte de copilasul acela, ma pun si scriu a mia oara ca Basarabia trebuie sa fie româneasca.”

Gheorghe Ghimpu

Articolul Istoricul si etnograful rus Nikolai Durnovo (1876-1936): ” Ma pun si scriu a mia oara, ca Basarabia trebuie sa fie româneasca.” apare prima dată în Glasul.info.