Declinul evident al Imperiului Otoman începând cu prima jumătate a secolului XIX a încurajat mai multe revolte în provinciile imperiului, culminând în cea de-a doua jumătate a aceluiași secol cu dorința de proclamare a independenței față de Imperiul Otoman a unor principate precum România, Serbia și Muntenegru. Profitând de faptul că rușii au învins Imperiul Otoman pe teritoriul Bulgariei, după aproape cinci secole de dominație otomană și statul bulgar a fost reînființat cu numele de Principatul Bulgariei.

Imperiul Rus a declarat război Imperiului Otoman pe 12/24 aprilie 1877. Cu doar un an înainte avusese loc devastatoarea revoltă bulgară din aprilie 1876, o revoltă încurajată de către revoltele anterioare din Bosnia și Herțegovina. Revolta bulgară a fost înăbușită în sânge în cele din urmă, dar Imperiul Otoman deja începusă să-și arate semne multiple de slăbiciune. Declarația de război a Imperiului Rus cădea cum nu se poate mai rău pentru otomanii și așa greu încercați de revoltele din tot mai multe provincii.

România a ezitat să intre în acest război și a făcut-o doar în momentul când rușii deja întâmpinau mari dificultăți pe frontul din Bulgaria și pierduseră mari efective de soldați în niște încercări zadarnice de a cuceri Plevna. Mobilizarea trupelor române și intrarea lor în conflictul ruso-turc a reprezentat factorul care a dezechilibrat clar balanța în favoarea forțelor antiotomane.

Sacrificiul soldaților români care au luat cu asalt redutele și fortificațiile turcești de la Plevna, Grivița și Vidin au consfințit independența Principatului României, iar în urma acestui război, țara și-a obținut independența față de Imperiul Otoman, alături de Serbia și Muntenegru. Bucuria nu a fost deplină după Războiul de Independență pentru că României i se impune cedarea celor trei județe din sudul Moldovei (Cahul, Ismail, Bolgrad). Imperiul Rus nu s-a arătat dispus să-și respecte promisiunile făcute în convenția semnată pe 4 aprilie 1877, generând României o problemă istorică și peste timp chiar un conflict artificial cu Bulgaria cu privire la revendicarea Cadrilaterului.

Articolul 24 Aprilie 1877 – Începe războiul ruso–turc, la care ia parte și România, dornică să–și consfințească independența de stat deplină apare prima dată în Glasul.info.

Bătălia de la Rahova (Bulgaria, 7/19 – 9/21 noiembrie 1877), a fost una dintre principalele bătălii ale Războiului pentru Independenţa României. În lupte au fost implicate detaşamente româno-ruse, în vederea supunerii garnizoanei otomane de la Rahova.

Garnizoana otomană de la Rahova reprezenta o puternică și bine înarmată concentrare de forțe turcești, care făcea extrem de dificilă ocuparea Plevnei. Prezența acestei puternice concentrări de forțe otomane la Rahova a făcut ca atât marele duce Nicolae, comandantul frontului rus, cât și Carol I, să-și dorească ocuparea Rahovei.

Un detașament de trupe românești (n.r. circa 5000) condus de către colonelul Gheorghe Slăniceanu, împreună cu un detașament mixt româno-rus (n.r. circa 1200) condus de către generalul Meyendorf, sprijinite de către artileriștii români de la Bechet, au început atacul asupra concentrării de forțe turcești de la Rahova, despre care trupele ruse de recunoaștere estimau că cetatea dispunea de trei redute, cu 3 000 de soldaţi şi patru piese de artilerie Krupp.

După lupte grele, fortificațiile din partea de est a orașului au fost cucerite. Între 8 și 9 noiembrie 1877, la adăpostul unei cețe groase, trupele otomane au încercat să se retragă strategic peste râul Ogost spre Lom Palanca. Încercarea trupelor turcești a fost însă dejucată de trupele române, care anticipaseră această intenție.

Deși inferiori ca număr, românii și rușii s-au angajat într-o luptă aprigă cu forțele otomane, reușind cu ajutorul ceții să captureze 160 de care cu muniții și provizii din mâinile otomanilor.

Pe 9 noiembrie 1877 trupele generalului George Lupu, după ce au traversat Dunărea, au intrat primele în Rahova, fiind primite cu entuziasm de către populația bulgară.

“Batalionul 2 Muscel, comandat de maiorul Dimitrie Giurescu, a atacat reduta Rahova, la 8/20 noiembrie 1877, începând cu ora 9 dimineața.
Aflat în fruntea batalionului, maiorul Giurescu și-a ridicat sabia, spunând: „Înainte copii! Să imităm pe străbunii noștrii!“. După cucerirea primei redute, dorobanții au atacat reduta principală. Un glonț a lovit sabia maiorul Giurescu, rupându-i lama, iar altul i-a găurit uniforma. La 30 de metri de redută, un glonț vrăjmaș l-a lovit drept în frunte pe maiorul Giurescu, iar ofițerul „se prăvăli ca un stejar retezat (… ) stropind cu sângele lui drapelul regimentului“. “, sursa: once.mapn.ro

“În aceeași zi, în Ordinul de Zi al Regimentului 4 Dorobanți s-a consemnat moartea maiorului Dimitrie Giurescu.
În curtea Regimentului 30 Dorobanți – Muscel s-a dezvelit, în anul 1898, un bust din bronz al eroului. La eveniment a participat și generalul Al. Candiano Popescu, veteran al Războiului de Independență, care a spus: „Cât însă nu vor pieri din aducerea noastră aminte frații Buzești, Radu Calomfirescu, Aprodul Arbore, Aprodul Purice, logofătul Tăutu și alți străluciți oșteni ai vremurilor trecute, nu vor pieri nici maiorul Giurescu, nici colonelul Măldărescu, nici maiorul Ene, nici locotenentul Bordeanu, morți sau răniți în luptele de la Rahova…“ “, sursa: once.mapn.ro

Articolul 9 noiembrie 1877 – Românii ocupă Rahova după lupte grele în timpul Războiului de Independență apare prima dată în Glasul.info.

Deși de secole bune se chinuie “unii” să le tot cânte românilor despre dezbinare și o așa zisă incompatibilitate între românii din regiuni sau provincii diferite, poporul român a avut chiar și în aceste condiții momente de excelență românească, de inițiative și solidaritate care au spart orice bariere, obstacole sau granițe.

La data de 7 mai 1877  „Gazeta de Transilvania” publică scrisoarea lui George Barițiu – „Epistolă respectuoasă către femeile noastre”, prin care îndeamna pe româncele din Ardeal să formeze comitete de strângere a donațiilor pentru ajutorarea armatei române și a răniților de pe front.

Cu privire la inițiativa româncelor din Sibiu, George Barițiu scria despre comitetul lor care:

„luă asupră-şi primirea şi înaintarea ofertelor destinate pentru cei răniţi. Nu ne îndoim un moment că femeile noastre din alte comune, mai ales urbane, şi chiar rurale, din cele mai mari, vor forma comitete de cîte trei sau cinci inse…”

și că exemplul lor să fie urmat și în alte localități transilvănene, îndemnând româncele din Ardeal să oblojească:

“rănile acelor înaintaşi români, fraţi ai noştri”, care “se bat şi-şi varsă sîngele nu din vreo vanitate şi trufie, ci, În sensul cel mai strîns al cuvîntului, pentru existenţa patriei şi a naţiunii”.

Și într-adevăr, unele dintre aceste comitete de femei s-au format în Transilvania fix după articolul lui George Barițiu apărut în Gazeta de Trasnsilvania. Comitetul din Brașov spre exemplu, a fost înființat la 10/22 mai 1877, adică la scurtă vreme după îndemnul lui George Barițiu.

Se vorbește încă destul de puțin despre contribuțiile deosebite ale românilor transilvăneni la Războiul de Independență a României, în condițiile în care autoritățile austro-ungare luau măsuri din ce în ce mai severe împotriva acestor inițiative ale românilor transilvăneni de a susține efortul de război al României, dizolvând imediat aceste comitete, sau chiar luând măsuri severe împotriva inițiatorilor.

Articolul 7 mai 1877, moment de excelență românească: Româncele din Ardeal contribuiau la RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ A ROMÂNIEI apare prima dată în Glasul.info.

„Sub focul cel mai viu al inamicului aţi înfruntat moartea cu bărbăţie, aţi luat o redută, un drapel și trei tunuri. Ţara vă va fi recunoscătoare de devotamentul şi abnegaţia voastră […]; deşi am avut simţitoare pierderi, deşi deplâng cu voi bravii camarazi căzuţi pe câmpul de onoare, dar sângele vărsat nu va fi în zadar; dintr-însul va rodi mărirea şi independenţa patriei.”, -ordinul de zi nr. 58, din 5/17 septembrie 1877 al principelului Carol I.

Pe 30 august 1877 dorobantii au ridicat tricolorul romanesc deasupra redutei otomane Grivita

Articolul Pe 30 august 1877 dorobantii au ridicat tricolorul romanesc deasupra redutei otomane Grivita apare prima dată în Glasul.info.

Pe 9 mai  1877, Mihail Kogalniceanu a proclamat independența Romaniei. A doua zi, 10 mai, actul a capatat putere de lege prin semnarea lui de catre principele Carol I. Guvernul roman a hotarat incetarea platii tributului de 914.000 lei, suma fiind directionata catre bugetul apararii.

Tot cu aceasta ocazie a fost instituit ordinul national Steaua Romaniei cu 5 clase, care trebuia sa fie acordat tururor cetatenilor care se distingeu pe timp de pace sau razboi. Daca puterile europene au primit cu rezerva Proclamatia de Independenta (Franta) sau chiar ostilitate (Imperiul Otoman si Regatul Unit), opinia publica internationala a fost favorabila luptei poporului roman.

Pe 9 mai 1877 Mihail Kogalniceanu a proclamat independenta Romaniei

In sedinta solemna a Adunarii Deputatilor din 9 mai 1877, la o interpelare a lui Nicolae Fleva privind situatia tarii, ministrul de Externe Mihail Kogalniceanu rosteste celebrul discurs ce proclama independenta Romaniei:

[one_half]

Armata română în Războiul de independență – Cornel Scafes, Horia Serbanescu, Corneliu Andonie, Ioan Scafes

[/one_half]

„In stare de rezbel cu legaturile rupte, ce suntem? Suntem independenti, suntem natiune de sine statatoare….Ce-am fost inainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenti catre turci? Fost-am noi provincie turceasca? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Strainii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodata. Asadar, domnilor deputati, nu am nici cea mai mica indoiala si frica de a declara in fata Reprezentantei Nationale ca noi sintem o natiune libera si independenta .” (Mihail Kogălniceanu)

[alert-announce]
Surse:

[1] Mihail Kogălniceanu, Texte social-politice alese, Bucureşti, Editura Politică, 1977, pp.180-182

Articolul Pe 9 mai 1877 Mihail Kogălniceanu a proclamat independența României apare prima dată în Glasul.info.