8 iunie 1897 – Șomcuta Mare. Dr. N. Nilvan si Vasile Dragos sunt pedepsiți cu o amendă de 1.300 coroane fiecare. Motivul: au cântat în românește imnul imperial “Gotterhalte”.

În istoria românilor din Transilvania și Maramureș există numeroase episoade care arată lupta neîntreruptă pentru păstrarea identității naționale. Un astfel de moment s-a petrecut la 8 iunie 1897, în Șomcuta Mare, când doi fruntași români, dr. N. Nilvan și Vasile Dragoș, au fost condamnați la câte 1.300 de coroane amendă pentru un fapt care astăzi poate părea de neînchipuit: au cântat în limba română imnul imperial „Gotterhalte”.

Pedeapsa nu a fost aplicată pentru că ar fi insultat autoritățile sau pentru că ar fi refuzat simbolurile statului din care făceau parte. Dimpotrivă, cei doi au interpretat imnul oficial, însă au îndrăznit să o facă în propria lor limbă. În ochii autorităților maghiare ale vremii, simpla folosire a limbii române într-un context oficial era considerată o sfidare a politicii de maghiarizare care se intensifica în întreaga Transilvanie.

Acest episod vorbește despre o epocă în care românii erau nevoiți să lupte nu doar pentru drepturi politice, ci și pentru dreptul fundamental de a vorbi, de a scrie și de a se manifesta în limba moștenită de la părinți și strămoși. Limba română devenise un simbol al rezistenței naționale, iar fiecare încercare de a o marginaliza întâmpina opoziția oamenilor care înțelegeau că pierderea limbii înseamnă pierderea identității.

Amenda de 1.300 de coroane reprezenta la acea vreme o sumă foarte mare, menită să descurajeze orice manifestare românească. Însă asemenea sancțiuni nu au reușit să înfrângă spiritul național. Dimpotrivă, ele au alimentat solidaritatea românilor și au întărit convingerea că libertatea culturală și națională trebuie apărate cu orice preț.

Dr. N. Nilvan și Vasile Dragoș se înscriu astfel în galeria acelor români care, fără a purta arme și fără a conduce armate, au contribuit la păstrarea conștiinței naționale. Gestul lor simplu, de a cânta în românește, a devenit o mărturie a demnității unui popor care refuza să renunțe la limba sa.

Astăzi, când limba română poate fi folosită liber în toate domeniile vieții publice, asemenea momente istorice merită readuse în atenție. Ele ne amintesc că drepturile pe care le considerăm firești au fost câștigate prin sacrificiile și perseverența generațiilor care au venit înaintea noastră.

La 8 iunie 1897, la Șomcuta Mare, doi români au fost pedepsiți pentru că și-au iubit limba. Istoria i-a absolvit însă de orice vină și i-a așezat printre cei care au apărat, prin curaj și demnitate, dreptul românilor de a fi români.

Articolul 8 Iunie 1897 – Români amendați la Șomcuta Mare pentru că au cântat în limba română apare prima dată în Glasul.info.

16 Octombrie 1897, Ziua în care “agitația” a însemnat iubire de neam

La 16 octombrie 1897, la Orșova, un avocat român pe nume Petru Calciunar a fost dus în fața tribunalului de la Biserica Albă. Sentința? Cinci zile de închisoare și o amendă de o sută de coroane. „Crima” lui? Agitație. În aceeași zi, un alt român, Ioan Neagu din Gladna Română, a fost osândit la șase luni de închisoare pentru aceeași vină. Dar ce însemna atunci „agitația”? Nu instigare la ură, nu răzmeriță, nu trădare. Însemna, pur și simplu, a fi român și a nu-ți ascunde dragostea de țară.

În ochii stăpânirii străine, orice fir tricolor purtat la piept, orice cuvânt rostit cu demnitate despre neamul românesc, orice cântec închinat țării erau fapte primejdioase. În ochii celor care ne-au vrut robi și tăcuți, iubirea de patrie era o vină. Dar pentru noi, românii, acea vină a fost o virtute. A fost flacăra care a ținut vie conștiința națională într-o vreme când a rosti “România” era un act de curaj.

Astăzi, poate părem liberi. Dar libertatea nu înseamnă doar lipsa lanțurilor, ci și păstrarea demnității pentru care alții au suferit. Petru Calciunar și Ioan Neagu n-au ridicat arme, n-au aprins războaie, ci doar au refuzat să tacă atunci când li s-a cerut să-și uite neamul. Ei sunt dintre acei români care au înțeles că tăcerea poate ucide un popor mai repede decât sabia.

Când ne amintim de ei, nu trebuie doar să privim în trecut, ci să privim în noi înșine: mai avem astăzi curajul “agitației”? Curajul de a spune adevărul românesc atunci când ni se cere să-l ascundem sub vorbe străine? Curajul de a purta tricolorul nu doar pe haine, ci și în suflet?

Istoria nu e doar o carte veche, e o oglindă. Iar în ea se vede limpede că, de-a lungul veacurilor, românii nu au fost învinși decât atunci când au uitat să fie agitați pentru țara lor.

Glorie celor care au plătit prețul dragostei de neam cu lanțuri, umilință și temniță. Ei sunt temelia pe care s-a ridicat România noastră, cea care nu trebuie să uite niciodată că a fi român înseamnă, de fapt, a fi “vinovat” de iubire de patrie.

Articolul 16 Octombrie 1897 – Ziua când a fi român și a nu-ți ascunde dragostea de țară însemna “agitație” împotriva statului apare prima dată în Glasul.info.

Într-un colț de Ardeal, la Ciufud, în comitatul Alba de Jos, trei români și-au ridicat glasurile pentru Neam, pentru Adevăr și pentru Libertate. Nu au ridicat arme, nu au tulburat ordinea publică, nu au cerut decât dreptul de a fi ceea ce sunt: români. Dar pentru că au îndrăznit să cânte „Deșteaptă-te, române!” și „Doina” lui Lucaciu, imnuri sfinte ale sufletului național, au fost osândiți la temniță și la umilință.

Preotul Vasile Morar, slujitor al altarului și al limbii române, a fost condamnat la 18 luni de temniță și 600 de coroane amendă. Alături de el, Simion Crăciun, învățător, luminător de minți și inimă a satului, a primit un an de temniță și 400 de coroane. Iar tânărul Ion Simu, student teolog, aflat la începutul drumului său, a fost aruncat în închisoare pentru șase luni și amendat cu 200 de coroane. Toți trei, vinovați de același „păcat”: au iubit România și au cântat-o cu voce tare.

Acest episod, petrecut în 1897, nu este doar o filă dintr-o arhivă veche; este un simbol al rezistenței tăcute, al curajului de a nu tăcea când ți se cere să-ți negi neamul. În vremurile acelea, cântul românesc era o crimă, iar limba română, o armă temută de stăpânirea străină. În lanțuri și prin temnițe s-a clădit conștiința națională, iar lacrimile și rugăciunile unor oameni ca Morar, Crăciun și Simu au udat rădăcinile libertății de care ne bucurăm astăzi.

Cei trei nu au fost doar condamnați au fost sfințiți de suferință. În tăcerea celulelor lor, ecoul cântecelor românești a răsunat mai tare decât clopotele imperiului care voia să ne șteargă identitatea. Și azi, peste veacuri, datoria noastră este să le purtăm numele cu recunoștință și să cântăm mai departe „Deșteaptă-te, române!”, nu ca pe un simplu imn, ci ca pe un legământ: că niciodată, niciunde, nu vom lăsa să adoarmă sufletul românesc.

Cinste preotului Vasile Morar, învățătorului Simion Crăciun și studentului Ion Simu, eroi ai cântului românesc interzis!
Din glasul lor s-a născut libertatea noastră.

Articolul 15 Octombrie 1897 – Ziua când  „Deşteaptă-te, române!” și “Doina lui Lucaciu” te băgau în temniță apare prima dată în Glasul.info.