Istoria românilor din Munții Apuseni este o istorie a rezistenței, a curajului și a jertfei pentru ființa națională. Ziua de 19 ianuarie 1849 se înscrie între acele momente de vârf în care voința unui popor, pus în fața pieirii, a biruit prin inteligență, solidaritate și credință. La Mărișel, în inima Țării Moților, oastea nemeșimii maghiare a fost înfrântă, iar în fruntea acestui act de eroism s-a aflat o femeie: Pelaghia Roșu, una dintre cele mai luminoase figuri ale Revoluției de la 1848–1849.

Născută în anul 1800, la Mărișel, Pelaghia Roșu nu a fost doar o simplă țărancă, ci un simbol al conștiinței naționale trezite. În vremuri în care românii din Transilvania erau tratați ca o populație tolerată, lipsită de drepturi politice și sociale, Pelaghia Roșu a ales să nu îngenuncheze. A ales lupta. A ales să-și pună viața în slujba neamului.

La începutul anului 1849, Munții Apuseni deveniseră un bastion al rezistenței românești conduse de Avram Iancu. Trupele revoluționare maghiare, bine organizate și numeroase, au încercat în repetate rânduri să supună satele moțești. La Mărișel, însă, au întâlnit nu doar arme, ci și o strategie genială, izvorâtă din mintea și curajul unei femei.

În prima confruntare majoră, Pelaghia Roșu a apărut în fruntea a 80 de femei călare, luptând alături de glotașii comandați de fiul său, Indrei. Comanda supremă a aparținut ei. Lupta s-a încheiat cu înfrângerea honvezilor, demonstrând că românii nu pot fi zdrobiți nici măcar atunci când par numeric inferiori.

Momentul de maximă strălucire al Pelaghiei Roșu avea să vină însă în 12 martie 1849, în a doua mare luptă de la Mărișel. Atacată de o armată maghiară de aproximativ 1.600 de oameni, una dintre cele mai redutabile forțe militare ale epocii, localitatea părea sortită pieirii. Bărbații erau prea puțini. Atunci, femeile satului au făcut pasul istoric.

Conduse de Pelaghia Roșu, îmbrăcate bărbătește, înarmate cu flinte și buciume, ele au pus în aplicare o stratagemă care a intrat în legendă. Apărând pe culmi, în spatele trupelor maghiare, sunând din buciume și năvălind călare din toate părțile, au creat impresia unui atac masiv al cavaleriei moților. Panica s-a instalat rapid în rândul inamicului. Trupele maghiare s-au retras în debandadă, lăsând în urmă morți și răniți, mulți pierzându-și viața în apele Someșului Rece.

Avram Iancu însuși consemna acest episod în raportul său către împăratul Franz Josef, recunoscând rolul decisiv al Pelaghiei Roșu. Fapta ei nu a fost una izolată, ci expresia unui adevăr profund: în lupta pentru libertatea națională, întregul popor român,bărbați și femei deopotrivă, a stat sub aceeași flamură.

Recunoașterea oficială a venit în 9 octombrie 1850, când guvernatorul Transilvaniei, generalul austriac Wolgemuth, i-a acordat suma de 100 de florini, ca premiu pentru „demonstrația săvârșită cu istețime în contra insurgenților”, fapt rar pentru o femeie de condiție țărănească în secolul al XIX-lea.

Pelaghia Roșu s-a stins din viață la 10 iunie 1870, dar exemplul ei nu a murit. Astăzi, un bust al neînfricatei luptătoare se află în satul de moți Marna Nouă, lângă Carei, mărturie că jertfa ei nu a fost uitată.

Pelaghia Roșu rămâne Ioana d’Arc a românilor din Apuseni, dovada vie că patriotismul nu ține de rang, avere sau gen, ci de caracter. În ziua de 19 ianuarie 1849, la Mărișel, nu doar o oaste a fost înfrântă, ci o idee periculoasă: aceea că românii pot fi subjugați fără luptă. În fața buciumului Pelaghiei Roșu, frica și nedreptatea au fost silite să se retragă.

Articolul 19 ianuarie 1849 – Pelaghia Roșu și demnitatea înarmată a neamului românesc apare prima dată în Glasul.info.

Miercuri, 19 ianuarie 2022, ora 11.00 la Sala Unirii va avea loc prezentarea exponatului lunii ianuarie: două volume omagiale: Nicolae Iorga, Regele Ferdinand și Regina Maria. Cu prilejul încoronării, București 1923.

Volumele s-au constituit într-un proiect al Academiei Române, cel însărcinat cu realizarea acestuia fiind istoricul Nicolae Iorga, un apropiat al Casei Regale și membru al Comisiei Încoronării, însărcinată cu organizarea evenimentului care marca formarea României Mari.

Regina Maria in America – Dan Dimancescu

Textele volumelor au fost finalizate de Nicolae Iorga în iulie 1921, dar s-au tipărit doar în 1923 la două edituri importante: Editura Socec&Co (volumul dedicat regelui Ferdinand) și Editura Cartea Românească (volumul dedicat reginei Maria). Se dorea ca acestea să fie doar cărți de popularizare, autorul lor neinsistând asupra complicatelor momente politice, diplomatice ori economice ale domniei regelui, marcând activitatea acestuia mai mult prin apelul la discursurile oficiale rostite cu diverse prilejuri în fața plenului camerelor Parlamentului, la ședințele Academiei Române, inaugurarea monumentelor de for public, discursurile mobilizatoare către Armata Română ori cele ocazionate de călătoriile prin orașele României Mari. În volumul dedicat reginei Maria, Nicolae Iorga citează din scrierile reginei (paginile din jurnale, memoriile, poveștile și povestirile acesteia), considerând că mărturisirile acesteia o pot face mult mai bine cunoscută și iubită de români.

Omagiul adus de Academia Română regilor ei prin cele două cărți ale lui Nicolae Iorga se alătură celorlalte mărturii ale evenimentului Încoronării: fotografii, medalii și plachete oficiale.  

Evenimentul este organizat de Consiliul Județean Alba, Muzeul Național al Unirii Alba Iulia și Direcția Județeană pentru Cultură Alba.

Manifestarea va fi transmisă on-line pe pagina de Facebook a Muzeului Național al Unirii Alba Iulia – www.facebook.com/muzeulnationalaluniriialbaiulia

Sursa: Muzeul National al Unirii Alba Iulia

Articolul 19 Ianuarie 2022 – Prezentarea exponatului lunii ianuarie: două volume omagiale: Nicolae Iorga, Regele Ferdinand și Regina Maria. Cu prilejul încoronării, București 1923 apare prima dată în Glasul.info.