La 6 noiembrie 1903 se stingea din viață, la Sibiu, unul dintre marii luptători pentru luminarea și demnitatea românilor ardeleni, preotul, poetul și publicistul Zaharia Boiu. O figură pilduitoare a neamului, un om al credinței și al culturii, Zaharia Boiu a ars ca o făclie vie pentru neamul său, lăsând în urmă nu doar cărți și articole, ci o moștenire de conștiință și devotament față de românitatea transilvană.

Născut și crescut în Ardealul umilit de străini, el și-a ridicat glasul și pana pentru luminarea poporului român din acele ținuturi, în vremuri când a fi român era o vină, iar a-ți iubi limba și credința era o primejdie. Slujitor al altarului și al școlii, Zaharia Boiu a fost preot, dascăl, poet, dar mai ales ctitor al educației românești. În 1861, la Sighișoara, a înființat prima școală românească, alături de Ioan Țiței și Nicolae Damian, un gest de curaj și credință într-o lume ostilă românismului.

El a conceput și primul abecedar românesc din Transilvania, deschizând mintea și sufletul copiilor spre limba lor strămoșească. Într-o epocă de deznaționalizare, Zaharia Boiu a înțeles că salvarea unui neam începe cu educația, cu lumina cunoașterii, cu formarea unei generații care să gândească și să simtă românește.

Manualul școlar numit Abețedar, apărut în anul 1862 a fost tipărit în 14 ediții înainte de a fi interzis de autorități. A fost rodul muncii preotului Zaharia Boiu, fiind conceput primul abecedar român în Transilvania la Sighișoara (1861).

A fost profesor la Institutul Teologic din Sibiu, unde a format tineri slujitori ai Bisericii și ai neamului, oameni care, urmându-i pilda, aveau să ducă mai departe lupta pentru unitatea spirituală a românilor. A colaborat la revistele „Telegraful Român” și „Transilvania”, devenind o voce puternică a conștiinței naționale.

Membru corespondent al Academiei Române, Zaharia Boiu nu s-a limitat la zidurile școlii sau la paginile revistei. În 1892, a fost acela care a tradus în limba germană Memorandumul românilor din Transilvania, documentul ce cerea recunoașterea drepturilor firești ale românilor din Imperiul Austro-Ungar. Iar fiul său, Olimpiu Boiu, a dus, pe ascuns, traducerea la Viena, riscându-și libertatea pentru a face auzit glasul românilor în fața împăratului Franz Josef.

Această faptă, înălțătoare și plină de curaj, arată că neamul Boiu nu a fost doar o familie de cărturari, ci o dinastie a demnității românești. Părintele Zaharia a sădit în fiii săi dragostea de țară și datoria față de adevăr, iar exemplul lor rămâne unul dintre cele mai frumoase capitole ale luptei culturale și naționale din Transilvania.

În anul 1903, când a trecut la Domnul, Ardealul a pierdut un dascăl și un luptător, iar Biserica, un vrednic slujitor al lui Hristos. Zaharia Boiu odihnește în cimitirul Bisericii din Groapă din Sibiu, iar mormântul său, înscris astăzi pe lista monumentelor istorice, este mai mult decât un loc de pomenire, este un altar al memoriei românești.

Astăzi, la peste un secol de la trecerea sa în veșnicie, ne plecăm frunțile în fața unui om care a înțeles că libertatea unui popor se clădește cu școală, cu credință și cu jertfă. Zaharia Boiu rămâne în conștiința românească un semănător de lumină, un luptător al spiritului și un păstor al demnității naționale.
Fie-i amintirea veșnică și pilda lui, pildă pentru toți fiii României de astăzi.

Articolul 6 Noiembrie 1903 – În amintirea lui Zaharia Boiu, luminătorul școlii și al conștiinței românești din Ardeal apare prima dată în Glasul.info.

Pe 13 februarie 1903 se năştea savantul George Manu, doctor în fizică al Universităţii din Paris şi colaborator al celebrului Laborator Curie tot din Capitala Franţei, un mucenic al Aiudului, de unde a trecut la Domnul la vârsta de 54 de ani (în anul 1961).

Gheorghe Manu (alternativ George Manu sau Georges Mano; n. 13 februarie 1903, București – d. 12 aprilie 1961, Aiud) a fost un fizician român și o figură deosebită în mișcarea națională de rezistență de după al Doilea Război Mondial.

Se trăgea, conform tradiției, dintr-o veche familie genoveză, pe nume Manno (pe blazonul familiei figurează o mână ieșind din apă), stabilită la Constantinopol înainte de cucerirea otomană. Urmașii strămoșului Mihail Manu, sosit în Țara Românească în prima jumătate a secolului 18, s-au înrudit prin alianță cu familii boierești și domnitoare din partea locului, împământenindu-se; așa se face că în ascendența lui Gheorghe Manu se regăsesc numele domnitorilor Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu.

Fostul deţinut politic Nicolae Goga îşi aminteşte că, înaintea morţii, George Manu i-a spus:

”Să le spui tuturor că nu am făcut nici cel mai mic compromis. Să ne vedem dincolo!”.

Cine are urechi de auzit, să audă! La temelia unei biserici stă o jertfă, nu compromisul.

„Poporul roman are o solidaritate nationala si o capacitate de rezistenta exceptional de mare. Era deci de prevazut ca rezistenta sa la invazia ruseasca sa fi fost la fel de unanima cu toate ca a fost condusa prin metode pasive de solidaritate, de complicitate generala si de sabotaj putin vizibil pentru straini.“ – George Manu

Surse:

Articolul Pe 13 februarie 1903 se năştea savantul George Manu apare prima dată în Glasul.info.