La 7 martie 1917 era dată sentința în procesul de spionaj de la Cluj – Nouă români din Ardeal, preoţi, avocaţi, învăţători, condamnaţi la moarte prin spânzurătoare. (Foaia poporului român, 18 Martie 1917).

“Prin sentinţa dată se recunoaşte vinovăţia celor doi acuzaţi principali: David Pop, preot greco-oriental, din Hărman (comit. Braşovului), şi Spiridon Boita, fost solgăbirău la Braşov, mai târziu candidat de avocat, pe temeiul articolului 321 din codul militar, care vorbeşte despre delicte de spionaj.”

7 Martie 1917 – Martirii spânzurătorii de la Cluj. Români condamnați pentru că și-au iubit neamul

În anii cumplitei încleștări a Primului Război Mondial, când Ardealul se afla încă sub stăpânirea austro-ungară, lupta pentru unitatea națională nu s-a purtat doar pe fronturile militare. Ea s-a purtat în tăcere, în umbră, prin curajul unor oameni simpli,preoți, învățători, avocați, care au pus mai presus de propria viață idealul libertății românești.

La 7 martie 1917, tribunalul militar de la Cluj a pronunțat o sentință cutremurătoare în așa-numitul „proces de spionaj”. Nouă români ardeleni au fost condamnați la moarte prin spânzurătoare, fiind acuzați de spionaj în favoarea României. În realitate, vina lor era una singură: iubirea de neam și dorința de a contribui la eliberarea Transilvaniei.

În centrul acestui proces s-au aflat două figuri exemplare: preotul David Pop din Hărman și Spiridon Boita, fost solgăbirău la Brașov și candidat de avocat. Autoritățile austro-ungare i-au declarat vinovați în baza articolului 321 din codul militar, articol destinat pedepsirii spionajului. Pentru români însă, acești oameni nu au fost spioni, ci patrioți care au slujit idealul național.

Rețeaua organizată de Spiridon Boita era impresionantă. Sub conducerea sa au activat, la un moment dat, aproape două sute de colaboratori răspândiți în diferite zone ale Transilvaniei. Aceștia au reușit să obțină informații esențiale despre sistemul de fortificații construit de austro-ungari de-a lungul Oltului transilvan și al Mureșului. Planurile și datele culese erau transmise peste munți, în Regatul României, prin intermediul șefului Poliției din Predeal.

Boita era un adevărat maestru al disimulării. Pentru a-și îndeplini misiunile, s-a travestit în geambaș, muncitor de fabrică, tăietor de lemne sau negustor, străbătând orașe precum Timișoara, Szeged sau Szolnok. Într-o misiune de verificare a mișcărilor de trupe ale Puterilor Centrale, a recurs chiar la un procedeu ingenios: a adunat pământ de pe roțile trenurilor militare pentru a stabili, prin analiză chimică, de unde proveneau acestea.

La rândul său, învățătorul David Pop a intrat în această activitate dintr-un profund sentiment patriotic. Recrutat cu ajutorul fratelui său, Romulus Pop, farmacist în Ploiești, el a fost verificat de Serviciul de informații al Armatei române și a devenit unul dintre oamenii de bază ai rețelei informative. Primele sale informații au fost transmise încă din Paștele anului 1915, prin intermediul unei rude cu care s-a întâlnit la București.

Dar frontul invizibil al informațiilor era plin de pericole. Lipsa de experiență, greșelile inevitabile și vigilența crescândă a autorităților austro-ungare au dus treptat la descoperirea rețelelor românești.

În 21 octombrie 1915, Spiridon Boita a fost arestat. În posesia lui s-a descoperit o schiță a fortificațiilor austro-ungare din Carpați, document pe care anchetatorii au reușit să-l reconstituie chiar și după ce fusese șters, folosind grafit. Câteva zile mai târziu, între 22 și 24 octombrie 1915, a fost arestat și David Pop, împreună cu colaboratorii săi.

După luni lungi de anchete și detenție, verdictul a venit în martie 1917. Tribunalul militar a pronunțat condamnarea la moarte pentru mai mulți dintre cei implicați. Sentința era menită să fie un exemplu pentru românii ardeleni, o încercare de a înăbuși spiritul național care creștea tot mai puternic.

Istoria a demonstrat însă contrariul. Astfel de jertfe nu au înfrânt voința românilor, ci au întărit-o. Fiecare condamnare, fiecare temniță, fiecare spânzurătoare a adâncit convingerea că libertatea și unitatea neamului trebuie câștigate cu orice preț.

Doar un an mai târziu, în 1918, visul pentru care acești oameni au suferit avea să se împlinească prin Unirea Transilvaniei cu România.

Martirii procesului de la Cluj rămân, astfel, parte din lunga galerie a eroilor necunoscuți ai neamului românesc, oameni care au lucrat în tăcere, dar cu un curaj imens, pentru ca România să devină întreagă.

Sacrificiul lor ne amintește că istoria nu este făcută doar de armate și de mari conducători, ci și de acei români care, în momentele decisive, au ales să-și pună viața în slujba Patriei.

Articolul 7 Martie 1917 – Sentința în procesul de spionaj de la Cluj – Nouă români din Ardeal, preoţi, avocaţi, învăţători, condamnaţi la moarte prin spânzurătoare apare prima dată în Glasul.info.

Atacul „Cămășilor Albe”, Jertfă și biruință la Mărășești, 19 august 1917

Ziua de 19 august 1917 a rămas înscrisă în aur în istoria neamului românesc. Era vremea marilor încercări, când norii grei ai Primului Război Mondial se abăteau asupra Moldovei, ultima redută a României întregi. Pe câmpiile încinse de la Mărășești, Regimentul 32 Infanterie „Mircea” s-a ridicat ca o stâncă de neclintit în calea furtunii, scriind o epopee de sânge și vitejie cunoscută sub numele de „Atacul Cămășilor Albe”.

Chemarea jertfei: în acea zi toridă, ostașii, sleiți de oboseală și dogoriți de soare, își lepădaseră vestoanele, rămânând în simplele lor cămăși albe, ca niște făpturi desprinse din legende. Dar când tunurile dușmane au dezlănțuit focul nimicitor și șuvoaie de inamici s-au prăvălit asupra pozițiilor românești, glasul comandanților și bătaia sângelui în tâmple i-au ridicat din nou la luptă.

„Înainte, pe ei, băieți!”, a răsunat chemarea. Și atunci s-a pornit valul de foc și de oțel: sute de suflete îmbrăcate în alb, cu baioneta la armă, au năvălit peste câmpul năpădit de fum și sânge. Strigătul de „Ura! Ura!” a zguduit pământul și a făcut să tremure până și pe cei mai aprigi dintre dușmani.

În fața acestui asalt, maiorul Atanasie Ionescu, comandantul batalionului, a strigat cu glas fierbinte:

„Înainte, pe ei, mă, pe ei, băieți, ura, ura…”
Această chemare a repornit lupta într-o manieră formidabilă:
„Ostașii Batalionului 3, Regimentul 32, și companiile 5-6 din Regimentul 7 pornesc la contraatac în cămăși, cu un formidabil ‘Ura, ura…’”

Registrul Jurnal de Operații al Regimentului consemnează astfel momentul eroic:

„Soldații noștri se dezbracă de haine pentru a putea mânui mai cu înlesnire ‘sculele’ lor… maiorul Ionescu Atanasie […] strigă din toate puterile ‘Înainte!’ și pleacă în fruntea batalionului direct la luptă cu baioneta… inamicul, deși superior ca număr, bate în plină retragere în fața fantomelor albe…”

Imaginea acelor „fantome albe”, șocați în fața furiei neînfrânate a ostașilor români, a devenit emblematică. Prizonieri germani au mărturisit că…

„…credeau că sunt africani”

Fantomele albe ale Moldovei

Dincolo de praf și flăcări, dușmanii au zărit un lucru înfricoșător: nu mai erau simpli soldați, ci păreau fantome albe, năvălind cu o putere de neînvins. Cămașa albă, simbol al purității și al jertfei, s-a transformat în pavăză și steag, însemn că sufletul românesc nu poate fi frânt.

Atacul a fost nimicitor: inamicul, deși mai numeros și mai bine înarmat, s-a clătinat și a fost împins înapoi. Din piepturile goale, din ochii înfierbântați, din voința de neam s-a născut forța biruinței.

Prețul libertății a fost unul foarte mare. Această pagină de glorie a fost plătită cu sânge. Regimentul 32 „Mircea” a suferit pierderi grele: sute de fii ai României au rămas pe câmpul de luptă, căzuți cu arma în mână. Ei nu au murit însă în zadar. Jertfa lor a devenit temelie pentru zidirea viitorului, piatră de hotar pentru unitatea și libertatea neamului.

În acea zi, ostașii români au dovedit că nu uniforma sau podoabele dau măreția unui soldat, ci inima lui. Cămașa albă a țăranului ridicat la luptă a fost mai puternică decât platoșa de oțel a dușmanului.

Atacul „Cămășilor Albe” rămâne un simbol al demnității naționale, al dârzeniei și al dragostei de patrie. Este dovada că atunci când pământul românesc este în primejdie, fiul satului se ridică drept, cu inima în flăcări, și spune lumii întregi: „Pe aici nu se trece!”

Și peste timp, amintirea acelui 19 august 1917 luminează ca o stea pe cerul istoriei românești. Este o chemare către noi toți, să nu uităm niciodată că libertatea și demnitatea se clădesc prin jertfă, prin curaj și prin iubire de neam.

Articolul „Atacul Cămășilor Albe” – Epopee de curaj în ziua de 19 august 1917 apare prima dată în Glasul.info.

Românii din Basarabia și Transnistria organizează un Partid Național Moldovenesc (la 3 aprilie 1917, Vasile Stroescu fiind președinte de onoare); el este susținut de îndata și în Bugeac: la 11 aprilie se organizează Comitetul național de la Bolgrad (Ion Andronic, Ștefan Ciobanu – viitorul mare cărturar, F. Mungiu, G. Grigorescu, D. Lungu).

Ștefan Ciobanu a fost un istoric și academician român, autor al unor lucrări importante despre literatura română veche, cultura românească în Basarabia sub ocupație rusească, demografia Basarabiei, susținător fervent al introducerii limbii române în școlile din Basarabia, vicepreședinte al Academiei Române între 1944-1948.

Citește și: DESPRE ROMANII DIN BUGEAC

Valul revendicăilor naționale nu putea să ocolească Basarabia: în aprilie 1917 s-a format Partidul Național Moldovenesc, promotor al intereselor naționale și al luptei pentru unirea cu România; spre sfârșitul anului se proclamă autonomia Basarabiei și se înființează Sfatul Țării, un adevărat parlament democratic constituit; la 2/15 decembrie 1917, întemeindu-se pe principiile cuprinse în Declarația drepturilor popoarelor din Rusia – emanată de bolșevici la scurt timp după preluarea puterii la 7 noiembrie 1917 – a fost proclamată Republica Democratică Moldovenească.

[one_half]

Basarabia, plai romanesc – Eliferie Rogoi, Mihai Rogai

[/one_half]

În această atmosferă politică efervescentă, Ștefan Ciobanu nu putea sta deoparte, cu atât mai mult cu cât încă din vremea studenției el fusese un susținător al societății culturale românești „Deșteptarea”, ce urmărea promovarea intereselor populației românești din Imperiul rus. Recunoscut ca promotor al intereselor naționale ale românilor basarabeni și ca un intelectual de valoare, prieten cu poetul Alexie Mateevici, autorul tulburătoarei poezii Limba noastră, Ștefan Ciobanu a fost purtat de evenimente, ajungând între fruntașii luptei pentru unire. A fost ales în Sfatul Țării, apoi în comitetul director al acestui parlament al Basarabiei, unde, datorită pregătirii sale, a fost numit șef al resortului învățământ.

“Din anul 1917, Ştefan Ciobanu a revenit în Basarabia, unde va fi angajat ca profesor secundar la Bolgrad. În atmosfera politică clocotindă a anului 1917, el nu putea sta deoparte, cu atât mai mult cu cât încă din vremea studenţiei fusese un susţinător al societăţii culturale româneşti „Deşteptarea”, care a fost înfiinţată în 1908 în cadrul Universităţii de la Kiev din iniţiativa lui Ştefan Ciobanu şi Simeon Murafa de la Facultatea de Drept. Din „Pământenie”, care era o organizaţie a studenţilor basarabeni ce-şi făceau studiile le Kiev, făceau parte: poetul Alexei Mateevici, Daniel Ciugureanu, fraţii Vlad şi Gheorghe Cazacliu, Vladimir Decusară, Efrem Dumbravă, Vladimir Bogos, Şt. Berechet, M. Mihailovici ş.a. – toţi luptători înflăcăraţi pentru renaşterea naţională, adepţi ai Unirii Basarabiei cu Ţara. La acţiunile „Pământeniei” luau parte şi studenţi din România, care îşi făceau studiile la Universitatea din Kiev”, scrie dacoromania-alba.ro

Articolul 11 Aprilie 1917: Se organizează Comitetul național de la Bolgrad, valul revendicărilor naționale pentru Unirea cu România pornindu-se și în Bugeac apare prima dată în Glasul.info.

Cuvânt Moldovenesc a fost o gazetă politică săptămânală, publicată în limba română dar cu caractere chirilice, apărută la Chişinău între 5 iunie 1914 – 7 ianuarie 1919. A jucat un rol important în coagularea mişcării pentru unitatea naţională a românilor basarabeni. După 1917 a fost oficiosul Sfatului Ţării.

Iniţial sub redacţia lui N. N. Alexandri, a fost apoi condusă de Pantelimon Halippa. A publicat scrieri fundamentale ale culturii române şi a dat glas mesajelor politice mai multor fruntaşi români. A publicat şi un supliment lunar de „literatură şi ştiinţă practică” cu acelaşi nume. Ambele publicaţii erau tipărite cu caractere chirilice.

Cuvânt moldovenesc a fost un ziar (săptămânal) publicat în Gubernia Basarabia (1913→17), apoi în Republica Democratică Moldovenească (1917→18), și pentru o scurtă perioadă după Marea Unire. Proprietarul revistei/ziarului a fost Vasile Stroiescu. Revista “Cuvânt Moldovenesc” a luat ființă în Mai 1913, iar ziarul “Cuvânt Moldovenesc” în 1914. Prima ediție a fost tipărită la 1 ianuarie 1914, iar ultima la 7 ianuarie 1919. Primul redactor-șef a fost Nicolae Alexandri, înlocuit la 2 aprilie 1917 de către Pantelimon Halippa. Printre colaboratori s-au numărat: Simion Murafa, Ion Pelivan, Daniel Ciugureanu, Onisifor Ghibu, Gheorghe Stârcea, Theodor Inculeț (fratele lui Ion Inculeț) etc.

La 21 martie 1943, Cuvântul moldovenesc a reapărut sub conducerea lui Leon T. Boga și Iorgu Tudor.

La 130 de ani de la nașterea lui Leon Boga, Director al Arhivelor Statului de la Chişinău, al Liceului ”Alexandru Donici” şi al ziarului ”Cuvânt Moldovenesc”, Poșta Moldovei a emis un plic cu marcă fixă pentru a marca împlinirea a 130 de ani de la naşterea lui Leon Boga.

Articolul 9 Aprilie 1917: În ziarul Cuvânt moldovenesc a fost publicat programul Partidului național moldovenesc, în care se afirma apartenența molodovenilor la poporul român apare prima dată în Glasul.info.

Armistițiul de la Focșani a fost un acord internațional încheiat între guvernele român și rus – pe de o parte – și guvernele Triplei Alianțe (n.r. Puterile Centrale), având ca obiect principal suspendarea ostilităților pe Frontul Român, pe timpul Primului Război Mondial. Armistițiul a fost semnat la 26 noiembrie/9 decembrie 1917 la Focșani.

Armistițiul de la Focșani din 1917 a fost o soluție controversată pentru noul și foarte tânărul stat românesc, în mare parte parte datorată defectării armatei ruse, însă o soluție fără de care altfel s-ar fi riscat chiar dispariţia sa ca entitate politico-statală.

[su_quote style=”default” cite=”Stephan Pichon,discursul rostit în faţa Camerei Deputaților” url=”” class=””] “România a obţinut de acord cu noi şi prin noi concursul tuturor aliaţilor. Armistiţiu n-a putut fi evitat cu toate sforţările noastre”[/su_quote]

Într-un articol din jurnalul “România” din 3/16 decembrie 1917 se scria că:

“Armistiţiul de la Focşani nu e în stare să provoace nici o diversiune morală. Politiceşte tot aşa. Raporturile noastre cu Aliaţii nu le-a atins deloc această vremelnică încetare de focuri”

Tulburările politico-sociale din Rusia, începute încă de la începutul lui februarie 1917, au provocat dezertarea în masă a soldaților din armata rusă și o puternică indisciplină pe câmpurile de luptă, situație survenită mai ales în urma propagandei “pacificatoare” făcută atât de către bolșevici cât și de către Puterile Centrale. Mai mult decât atât, dezertorii ruși puteau fi găsiți prin gările orașelor românești, provocând confuzie și stupoare în rândul populației civile cu privire la soarta războiului de pe Frontul Român.

Toate semnalele venite din Rusia, precum și lipsa de reacție și de sprijin din partea Antantei, au pus România în situația de a încheia Armistițiul de la Focșani din 1917, cu toată indignarea stârnită în rândul aliaților occidentali.

Georges Clemenceau, primul ministru francez, la auzul posibilității încetării ostilităților pe Frontul Român, avea să-i transmită generalului Berthelot următoarele:

“Guvernul francez protestează cu indignare împotriva unui armistiţiu pe frontul român, care nu este decât o manevră de capitulare. El dezaprobă declaraţia semnată de ministrul Franţei, fără a vă fi consultat.”

Articolul La 26 noiembrie 1917, din cauza revoluției bolșevice ruse, România era nevoită să semneze Armistițiul de la Focșani apare prima dată în Glasul.info.

Gânduri de 10 mai 1917: “Acest popor umil și necăjit de veacuri vrea astăzi cu orice preț biruința!”

Corneliu Moldovanu (pseudonim al lui Corneliu Vasiliu, n. 15 august 1883, Bârlad – d. 2 septembrie 1952, București) a fost un poet, romancier, critic de teatru, gazetar, fondator de reviste literare, director al Teatrului Național din București și Director General al Teatrelor, membru fondator și președinte al Societății Scriitorilor Români.  A susținut cu înfocare lupta armatei române din timpul Primului Război Mondial, atât în paginile ziarului “România” cât și al altor publicații apărute în timpul războiului.

De la Corneliu Moldovanu ne-au rămas câteva articole de glorificare a luptei armatei române din primul război mondial, articole scrise cu un cald devotament și respect pentru eroii patriei.
[one_half]

Viata in razboi. Insemnari zilnice de pe front 1916-1918 – Mihail Vagaonescu

[/one_half]
[alert-success]

“Știm că suntem un popor mare, îngrădit în hotare înguste, care și-a ales singur calea în vârtejul măcelului european. A ridicat armele alături de cei care luptă pentru drept și libertate, fără să-și cântărească sângele vărsat și fără să-și târguiască jertfele și lacrimile. A dezlănțuit pretutindeni, pe câmpurile bătăliilor, cel mai eroic avânt și cea mai supraomenească oțelire. A dovedit că știe să moară cu seninătate și măreție.

Acest popor umil și necăjit de veacuri vrea astăzi cu orice preț biruința! Prin biruință își va dezrobi frații, după cum se va dezrobi pe sine, prin biruință va statornici hotare noi și firești neamului său reîntregit, după cum va lărgi brazda noului său ogor, răscumpărat pe veci cu cel mai generos sânge al plugarilor eroi.”, scria Corneliu Moldovanu la 10 mai 1917 

[/alert-success]

Articolul Gânduri de 10 mai 1917: “Acest popor umil și necăjit de veacuri vrea astăzi cu orice preț biruința!” apare prima dată în Glasul.info.

Cand am fost elev am invatat despre tezaurul de la Pietroasele, „Closca cu puii de aur”, ce tocmai ne fusese returnat din URSS prin „bunavointa” conducerii „intelepte” a lui N.S.Hrusciov, liderul sovietic din 1956. Asa am aflat despre tezaurul romanesc aflat la Moscova, trimis de noi nu furat de ei. M-am intrebat daca era absolut necesar ca tezaurul sa fie scos din tara, de fiecare data raspunsul pe care mi l-am dat a fost nu, tezaurul trebuia sa ramana in tara.

Nu cred ca spionii romani si ambasadorul nostru de la Moscova nu stiau despre framantarile din Rusia tarista, despre criza economica provocata de razboiul mondial, mai ales ca primul transport format din 17 vagoane tezaur, nu voi enumera toate categoriile de articole continute, a plecat din Romania in decembrie 1916, cu 2 luni inainte de izbucnirea revoltei sociale ce va duce in martie 1917 la caderea tarului Rusiei si formarea unui guvern provizoriu.

Un tezaur ce nu trebuia pierdut

Revolta sociala, cunoscuta mai tarziu sub numele de Marea Revolutie Socialista din Octombrie, a aparut pe fondul crizei economice in care se afla Rusia in timpul Primului Razboi Mondial precum si a provocarilor agentilor germani. Precizez ca Guvernatorul BNR din acea vreme Ioan G. Bibicescu s-a opus trimiterii tezaurului in Rusia. Daca pentru primul transport accept ideea ca guvernul Romaniei nu era informat despre ce se intampla in Rusia, pentru cel de al doilea transport, chiar numai exista scuze.

Al doilea transport format din 24 de vagoane pline cu tezaur a plecat din Tara in data de 23 iulie 1917, in plina revolta populara, cand institutiile statului rus erau dizolvate, asta este o greseala de neiertat. Riscul asumat de guvern impreuna cu regele este imputabil, cum sa incredintezi un tezaur de asemenea valoare unor derbedei revoltati, care isi impuscau liderii intr-o frenezie.

Tara noastra are munti cu destule pesteri cu carari necunoscute, cu posibilitati uriase de a depozita de 5 ori mai mult decat ce am trimis noi in Rusia. De ce nu s-a luat nu numai in calcul, dar sa fie pus in practica aceasta posibilitate, putea fi mai putin riscanta decat incredintarea averii Tarii unor aventurieri?

Conform datelor existente, ma refer la tezaurul trimis la rusi, Romania la acea ora era o Tara destul de bogata, atunci de ce nu s-a pregatit de razboi?

Primul razboi mondial a inceput in 1914, Romania a ramas neutra, Carol I ca etnic german ar fi vrut sa intre in razboi de partea Germaniei, dar pentru ca o mare parte dintre politicienii romani, printre car si marele Tache Ionescu s-a opus, am ramas o Tara neutra. Doi ani a avut la dispozitie Romania pentru a instrui armata si a se inarma, nu a facut acest lucru.

Desi doi ani nu am participat la confruntarea sangeroasa de pe front, in 1916 cand am intrat in razboi s-a dovedit ca aveam o armata slab pregatita si prost inarmata. Important este faptul ca incepand cu 22 iulie 1917, adica cu o zi inainte de trimiterea celui de al doilea transport in Rusia, armata romana incepe contraofensiva ce va stabiliza frontul pe linia Marasti-Marasesti- Oituz.

Istoria ne-a jucat feste inca odata. Acest articol este scris cu durerea celui care sufera pentru aceasta Tara, poate am fost subiectiv, dar rezultatele au fost dezastruase pentru noi si asta ma doare.

Ionel Carstea

Sursa:

[1] carstea-ionel.blogspot.ro

Articolul Un tezaur ce nu trebuia pierdut apare prima dată în Glasul.info.