În toamna întunecată a anului 1940, odată cu impunerea rușinosului Dictat de la Viena, Ardealul de Nord a fost sfâșiat din trupul României Mari. În acele zile de cumpănă, pământul românesc gemea sub cizma străină, iar românii trăiau o nouă Golgotă a neamului lor. Unul dintre locurile care au simțit cu durere această rană a fost comuna Ojdula, din ținutul Covasnei, unde românii, deși puțini, au ținut mereu aprinsă candela credinței și a românismului.

La 22 octombrie 1940, asupra acestei mici comunități s-a abătut urgia. Preotul român Simion Mogoș, păstorul sufletesc al credincioșilor din Ojdula, a fost alungat cu forța din parohie de autoritățile horthyste. Nu era vina lui decât aceea că slujea în limba neamului său, că aprindea lumânări în biserica românească și că îndrăznea să rostească „Tatăl nostru” pentru sufletele românilor.

După alungarea sa, credincioșii români au fost bătuți, umiliți, prigoniți. De frica represaliilor, mulți au fost nevoiți să doarmă prin păduri și șuri, ca niște fugari în propria lor țară. Biserica românească din Ojdula, simbol al dăinuirii și al legăturii cu cerul, a rămas pustie, cu ușile încuiate, ca o icoană plânsă de îngeri.

Dar în tăcerea acelei nopți de durere, românii din Ojdula nu și-au pierdut nădejdea. Rugăciunile lor s-au ridicat spre cer și s-au prefăcut în jurământ: că vor rămâne români, chiar și atunci când li se va cere să uite.

Astăzi, la peste opt decenii de la acea zi neagră, ne amintim cu recunoștință de preotul Simion Mogoș și de toți românii din Ojdula care au suferit pentru credință și neam. Ei sunt mărturia vie că românismul nu se poate stinge, oricât ar fi prigonit. Din lacrimile și jertfa lor s-a născut puterea de a merge mai departe, de a reclădi și de a rosti cu demnitate, din nou și din nou:

„Suntem români și aici este pământ românesc.”

Articolul 22 Octombrie 1940 – Ziua alungării preotului român Simion Mogoș din Ojdula. O rană adâncă în sufletul românesc al Ardealului apare prima dată în Glasul.info.

4 octombrie 1940 a rămas înscrisă cu durere în istoria Sălajului și a României. În acea zi de toamnă rece, când frunzele cădeau peste dealurile Zalăului, au început expulzările în masă ale românilor din Ardealul de Nord, smuls din trupul țării prin nedreptul Dictat de la Viena. Printre miile de suflete izgoniți de pe pământul strămoșesc s-a aflat și Iulian Andrei Domșa, un om care nu a fost doar fiu al neamului sălăjean, ci și un pilon al demnității românești.

Născut la 20 martie 1877, în satul Miluani, județul Sălaj, Iulian Domșa și-a slujit patria cu o dăruire exemplară. După ce a absolvit Facultatea de Drept din Cluj, a devenit jurist, primar, pretor, prefect și senator, dar mai presus de toate, a fost primul primar român al Zalăului, după Marea Unire din 1918. În acele vremuri de început, când administrația românească se năștea din ruinele Imperiului Austro-Ungar, Domșa a fost printre cei care au clădit ordinea, legea și încrederea într-un stat nou, românesc și liber.

În toamna anului 1918, când imperiul s-a prăbușit, el a fost printre cei care au militat pentru formarea Gărzilor Naționale Românești, apărători ai siguranței și demnității românilor din Transilvania. A participat ca delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, acolo unde s-a hotărât, pentru veșnicie, unirea Ardealului cu Țara Mamă.

Dar soarta, uneori, nu are milă nici față de cei care și-au pus viața în slujba patriei. În urma Dictatului de la Viena, când nordul Transilvaniei a fost cedat, Domșa, simbol al administrației românești din Zalău, a fost alungat din propria casă, din orașul pe care îl slujise cu credință. Pe 4 octombrie 1940, a plecat în refugiu, stabilindu-se la Orăștie. În spatele său rămânea un oraș sub ocupație, iar în suflet, o rană adâncă, rana unui patriot nevoit să-și părăsească pământul natal.

Dar chiar și în pribegie, Iulian Domșa nu a încetat să lupte. A continuat să creadă în România Mare, să spere la reîntregire și să sprijine cauza neamului său. După război, în ciuda vremurilor grele și a regimului comunist care încerca să rescrie istoria, el a rămas o voce a conștiinței sălăjene. Nu a permis ca județul Sălaj să fie șters de pe hartă, o dovadă a hotărârii sale neclintite de a apăra identitatea locului din care provenea.

S-a stins la 15 februarie 1978, la venerabila vârstă de 100 de ani, la București. A trăit un secol de luptă și credință, iar amintirea lui rămâne un far pentru toți cei care iubesc această țară.

Astăzi, când pomenim ziua de 4 octombrie, nu ne amintim doar de o expulzare, ci de o pildă de demnitate. Iulian Domșa a fost izgonit din Zalău, dar spiritul său a rămas acolo, în pietrele clădirilor, în munții ce străjuiesc orașul, în inimile celor care nu uită.

România are nevoie, și azi, de oameni ca el: demni, curajoși, drepți.
Pentru că adevărata expulzare nu este aceea dintr-un loc, ci aceea din propria conștiință, iar Iulian Domșa nu și-a pierdut niciodată conștiința românească.

Cinste lui Iulian Domșa, primul primar român al Zalăului, apărător al Sălajului și fiu credincios al neamului românesc!

Articolul 4 Octombrie 1940 – Ziua în care Iulian Domșa, primul primar român al Zalăului, a fost alungat din propria sa țară apare prima dată în Glasul.info.

Istoria noastră poartă răni adânci, iar una dintre cele mai dureroase este legată de ziua de 4 octombrie 1940, când mii de români din Ardealul de Nord, aflat atunci sub ocupația Ungariei horthyste, au fost smulși din casele lor, izgoniți de pe pământul strămoșesc și aruncați în pribegie.

După dictatul de la Viena din 30 august 1940, nordul Transilvaniei a fost smuls României și predat Ungariei. Odată cu ocupația a început și calvarul românilor. Autoritățile horthyste au declanșat un val de expulzări în masă, îndreptat în special împotriva intelectualității românești, preoți, profesori, avocați, funcționari, oameni de cultură, cei care reprezentau coloana vertebrală a neamului.

Expulzările au fost arbitrare, nemotivate, lipsite de orice temei juridic sau uman. Documentele vremii păstrează ordinele seci, trimise de comandamentele militare: „Expulzarea nu este motivată în nici un fel” sau „Nu prezintă încredere”. În realitate, motivul era limpede: dorința de a slăbi comunitatea românească, de a o dezrădăcina și înspăimânta.

Exemplele sunt cutremurătoare:

• Iulian Domșa a fost silit să-și părăsească locul natal și s-a refugiat la Orăștie.
• Valentin Poruțiu a fost expulzat prin ordin militar din Cluj, fără să i se spună de ce.
• Preotul unit Pompeiu Onofrei a fost arestat, bătut și schingiuit, apoi expulzat la Curtici. Din fericire, autoritățile române l-au repus în drepturi și l-au primit cu demnitatea cuvenită.
• Preotul Al. Horban din Mădăraș, județul Bihor, a primit ordinul de expulzare nr. 449/1940, fără nicio motivație.
• Aurel Vonica, din Cluj, mărturisea că în acea zi, la ora 13:15, a primit ordin să se prezinte la gară până la ora 14, cu mâncare rece și o pătură. Alături de alte 300 de familii românești, a fost urcat în vagoane de vite, câte 38-40 de oameni închiși claie peste grămadă, cu copii de 9 luni până la 10 ani. Trenul nu a fost dus direct spre graniță, aflată la 3 kilometri, ci a fost plimbat pe ruta Oradea – Bekescsaba – Lokoshaza – Curtici, prin gări unde românii erau huiduiți și umiliți. Au fost ținuți câte 10-15 ore fără a li se permite să coboare, nici măcar pentru nevoile fiziologice. Copiii bolnavi zăceau aproape asfixiați.

Aceste fapte nu sunt doar episoade de cruzime, ci crime împotriva unui popor întreg. Scopul lor era limpede: intimidarea și dezrădăcinarea românilor, încercarea de a rupe legătura noastră milenară cu pământul Ardealului.

Dar ceea ce nu au înțeles ocupanții a fost că românii nu pot fi dezrădăcinați prin forță. Suferința i-a întărit, pribegia i-a unit și mai mult, iar credința în dreptatea istorică i-a ținut demni. Populația din Regat a primit cu brațele deschise valurile de refugiați, solidaritatea românească arătând atunci ce înseamnă o adevărată frăție de sânge.

Raportul Chesturii Poliției municipiului Arad din toamna anului 1940 consemna limpede: „populația Aradului, fără deosebire de clasă socială sau culoare politică, și-a manifestat indignarea și nemulțumirea față de arbitrajul de la Viena”.

Astăzi, la peste opt decenii de la acele cumplite zile, datoria noastră este să nu uităm. Ziua de 4 octombrie 1940 trebuie să rămână în memoria neamului ca o zi a jertfei românilor izgoniți din Ardealul de Nord, dar și ca o dovadă a rezistenței noastre.

Neamul românesc a fost lovit, dar nu înfrânt. Din suferință s-a născut hotărârea de a lupta pentru unitate și libertate. Prin jertfa celor expulzați, umiliți și batjocoriți, s-a clădit drumul către eliberarea și reîntregirea Ardealului.

Astăzi ne plecăm frunțile în fața memoriei lor și spunem cu tărie:
Niciodată nu vom uita! Niciodată Ardealul nu va fi părăsit!

Cinste memoriei martirilor expulzați ai neamului românesc!

Articolul 4 Octombrie 1940 – Ziua Expulzărilor în Masă a Românilor din Ardealul de Nord care reprezentau coloana vertebrală a românismului apare prima dată în Glasul.info.

Ziua de 28 septembrie 1940 rămâne înscrisă cu litere negre în istoria românilor din nord-vestul Ardealului. După raptul teritorial impus prin Dictatul de la Viena, atunci când o parte din pământul strămoșesc a fost smuls din trupul României și dat spre administrare străină, românii din Nord-Vestul Ardealului, oameni harnici, gospodari, așezați cu trudă pe pământul lor, au avut de suferit una dintre cele mai crude nedreptăți.

Din localitatea Horia, județul Sălaj, au fost expulzați 367 de români, dintre care mulți au fost bătuți, maltratați și aruncați în temnițe. În comuna Roșiori, două sute de familii au fost scoase cu forța din gospodăriile lor, neputând să-și ia cu ei decât hainele de pe trup. Case, hambare, vite, ogoare, tot ce clădiseră cu sudoare, a rămas pradă altora.

Aceeași dramă s-a petrecut și în Lazuri, dar și în Tiriș, Scărișoara Nouă, Sălănd, Bucea, Sighetul Silvan, Sărătura, Paulian, localități din județul Satu Mare. Românii au fost izgoniți de pe pământul lor, supuși batjocurii și umilinței, doar pentru vina de a fi români.

Acești oameni nu erau străini veniți pe un pământ care nu le aparținea. Ei erau stăpâni legitimi ai Ardealului, purtători ai credinței, ai limbii și ai tradiției neamului nostru. Prin munca lor curată, au transformat ogoarele sterpe în holdă roditoare, și-au clădit case trainice și au dus mai departe moștenirea părinților.

Expulzările din septembrie 1940 nu au fost doar o lovitură dată unor familii. Ele au fost o încercare de a șterge urmele românești din acele ținuturi, de a sfărâma unitatea națională, de a zdrobi demnitatea unui neam. Dar istoria a dovedit contrariul: românii nu pot fi înfrânți prin teroare și prigonire.

Astăzi, când privim în urmă la suferințele românilor izgoniți din casele lor, trebuie să le cinstim memoria și să înțelegem datoria pe care o avem față de jertfa lor. Ei nu s-au pierdut, nu au dispărut, ci au rămas înrădăcinați în pământul românesc prin sângele și lacrimile lor.

Pentru fiecare casă părăsită cu forța, pentru fiecare brazdă de pământ răpită, pentru fiecare familie alungată, România întreagă a sângerat. Dar din această rană s-a născut o hotărâre de nezdruncinat: aceea că neamul românesc nu va renunța niciodată la pământul său, la dreptatea sa, la demnitatea sa.

Amintirea acelor zile trebuie să rămână vie nu doar ca lecție de istorie, ci și ca îndemn pentru prezent și viitor: să apărăm cu orice preț unitatea, libertatea și suveranitatea României.

Articolul 28 Septembrie 1940 – Calvarul românilor expulzați din Nord-Vestul Ardealului apare prima dată în Glasul.info.

Istoria neamului românesc este presărată cu momente de glorie, dar și cu clipe de întunecare, când românii au fost nevoiți să îndure umilințe, prigoane și moarte pentru simplul fapt că îndrăzneau să-și afirme demnitatea. Un asemenea episod tragic s-a petrecut în satul Sucutard din județul Cluj, la 22 septembrie 1940, în primele săptămâni după Dictatul de la Viena, când nordul Ardealului fusese smuls din trupul României și dat pe mâna Ungariei horthyste.

Atunci, doi români și trei evrei au fost asasinați cu sânge rece, la instigarea familiei de grofi Wass, cunoscuți pentru abuzurile și cruzimea lor. Țăranii români Iosif Moldovan și Ioan Câț nu erau altceva decât oameni simpli, gospodari, care avuseseră curajul, cu doi ani înainte, să-l dea în judecată pe contele Albert Wass pentru violențe și leziuni corporale. Curajul lor, însă, avea să fie plătit cu viața. Alături de ei au fost arestate și surorile Estera și Rozalia Mihály, acuzate de grof că ar fi simpatizat cu autoritățile românești și că ar fi dus o pretinsă „activitate comunistă”.

Toți aceștia, oameni nevinovați, au fost duși sub pază militară până în comuna Țaga. Acolo, în zorii zilei de 23 septembrie, au fost împușcați mișelește și aruncați într-o groapă comună, fără cruce, fără lumânare, fără lacrima unei familii care să le poată cinsti memoria.

Iată cum este redat tragicul și odiosul eveniment în sursele istorice:

“SUCUTARD jud. Cluj, 22 septembrie 1940: sunt ucişi prin împuşcare doi români şi trei evrei. La instigarea familiei grofului Albert Wass au fost arestaţi Iosif Moldovan şi Ioan Câţ, persoane ce în 1938 l-au împrocesuat pe conte sub învinuirea de producere de leziuni corporale. Au mai fost arestate Estera şi Rozalia Mihaly, bănuite de grof a fi prestat activităţi comuniste. Sunt transportaţi sub pază militară în comuna Ţaga unde o dimineaţă mai târziu sunt împuşcaţi şi aruncaţi într-o groapă comună.”

Dar sângele lor nu s-a scurs în zadar. El a devenit sămânța din care s-a născut dârzenia românilor ardeleni, hotărâți să nu uite niciodată nedreptatea Dictatului de la Viena. Jertfa lor, împreună cu a miilor de români persecutați între 1940 și 1944, este dovada că demnitatea unui popor nu poate fi înfrântă de niciun grof, de niciun general și de niciun dictat străin.

Astăzi, datoria noastră sfântă este să cinstim memoria acestor martiri, români și evrei deopotrivă, care au murit pentru simplul fapt că au rămas fideli adevărului, dreptății și legăturii lor cu pământul strămoșesc. În fața gropii comune de la Țaga să ne închinăm, știind că jertfa lor nu a fost în zadar: România Mare avea să renască în 1944-1945 și să redea Ardealul la sânul Patriei.

Să nu uităm niciodată Sucutardul. Să nu uităm niciodată că libertatea noastră de azi este plătită cu sânge și suferință. Să transmitem generațiilor viitoare adevărul și să le arătăm că românul, oricât ar fi prigonit, se ridică din nou, cu tricolorul în mână și cu credința în dreptatea lui Dumnezeu și în veșnicia neamului său.

Articolul 22 septembrie 1940 – Sucutard, jertfa românilor și evreilor căzuți sub teroarea horthystă apare prima dată în Glasul.info.

În toamna neagră a anului 1940, după raptul teritorial al Ardealului de Nord prin odiosul Dictat de la Viena, asupra românilor din aceste meleaguri s-a abătut o prigoană cruntă. La Camăr, în județul Sălaj, istoria a consemnat una dintre multele tragedii ascunse în negura pădurilor. În ziua de 18 septembrie, patru români nevinovați au fost smulși din sânul satului lor și duși în pădurea Zăuan. Acolo, mâna armată a ocupantului i-a schingiuit, i-a mutilat și i-a lăsat fără suflare, doar pentru vina de a fi români pe pământ românesc.

Această crimă, ca multe altele din acele zile de întuneric, nu a avut rost militar, nu a avut justificare juridică, ci a purtat doar pecetea urii împotriva neamului românesc. Trupurile celor patru au devenit atunci mărturii mute ale unei suferințe, iar sângele lor s-a amestecat cu rădăcinile brazilor din pădurea Zăuan. În tăcerea codrului, strigătul lor a răsunat către cer și către generațiile care aveau să vină, cerând dreptate și amintire.

Iată cum este redat acest tragic eveniment în sursele istorice descoperite de noi:

“CAMĂR jud. Sălaj, 18 septembrie 1940: În pădurea Zăuan, patru români sunt schingiuiţi şi mutilaţi de către soldaţi unguri şi apoi ucişi.”

Astăzi, datoria noastră este să nu lăsăm uitarea să aștearnă colb peste jertfa lor. Camărul și pădurea Zăuan nu sunt doar locuri pe o hartă, ci sanctuare ale suferinței și demnității românești. În amintirea celor patru martiri, precum și a tuturor românilor care au căzut în acele vremuri de restriște, trebuie să înălțăm rugăciuni și să păstrăm vie flacăra memoriei. Ei au murit pentru simplul fapt că erau fii ai acestui neam, iar noi, urmașii lor, avem datoria sfântă să cinstim jertfa și să strigăm lumii întregi că România trăiește prin sângele și suferința martirilor săi.

Articolul 18 septembrie 1940: În pădurea Zăuan, patru români sunt schingiuiţi şi mutilaţi de către soldaţi unguri şi apoi ucişi apare prima dată în Glasul.info.

În toamna sângeroasă a anului 1940, când Ardealul de Nord fusese smuls din trupul Ţării prin Dictatul de la Viena şi aruncat sub teroarea horthystă, satul românesc Cosniciu de Sus, din judeţul Sălaj, a trăit una dintre cele mai cumplite tragedii ale existenţei sale. La 18 septembrie, fără vină, fără judecată şi fără milă, 16 români nevinovaţi,15 bărbaţi şi o femeie, au fost măcelăriţi de armata maghiară. Cadavrele lor au fost aruncate într-o groapă comună, fără lumina rugăciunii, fără alinarea preotului, doar cu bocetul mut al pământului care le-a primit jertfa.

Astfel de crime nu erau izolate. Erau parte dintr-un plan al fricii, menit să strivească sufletul românesc din Ardealul ocupat. Mărturiile supravieţuitorilor şi ale refugiaţilor, precum cea a lui Petru Purdea, venit în România după ce şi-a părăsit casa, pământul şi agoniseala de-o viaţă, sunt dovezi cutremurătoare. El povestea despre românii bătuţi, loviţi, umiliţi, despre trupurile însângerate de la Ip, despre execuţiile săvârşite la Cosniciu de Sus. Era o vreme când a fi român în propria ta vatră însemna a purta semnul prigoanei.

Refugiatul Purdea (Polgar) Petru a povestit după ce s-a refugiat în teritoriile românești neocupate de dușmani dând și următoarea declarație la data de 10 iunie 1942, ororile pe care le văzuse în Transilvania sub teroarea horthystă:

“Nu am putut suporta actele de teroare săvârşite de unguri.Am văzut cum românii au fost loviţi şi au fost crunt bătuţi. Am văzut în comuna Ip cadavre de români ce au fost împuşcaţi de unguri, iar în comuna Cosmiciul de Sus (n.r. Cosniciu de Sus, jud. Sălaj) cum au fost executaţi prin împuşcare trei români, iar patru prin bătăi şi loviri grave.”

Iată cum este prezentat acest tragic eveniment în sursele istorice:

“18 Septembrie 1940 Masacrul de la Cosmiciul de Sus (n.r. Cosniciu de Sus, jud. Sălaj). Armata maghiară a masacrat, fără niciun motiv, 16 ţărani români din comuna Cosmiciul de Sus (15 bărbaţi şi o femeie), aceştia fiind aruncaţi apoi într-o groapă comună, fără preot”

Dar jertfa celor din Cosniciu de Sus nu a fost zadarnică. Ei nu au murit doar ca victime, ci ca martiri ai neamului, pecetluind cu sângele lor dreptul nostru asupra acestor meleaguri. Pământul Sălajului poartă în el nu doar brazde de grâu, ci şi osemintele celor care au preferat moartea decât să plece capul în faţa nedreptăţii. Prin amintirea lor, prin pomenirea lor, noi, cei de astăzi, avem datoria de a rămâne neclintiţi în credinţă, uniţi în dragostea de ţară şi veghetori la hotarele românismului.

Masacrul de la Cosniciu de Sus este un avertisment şi o lecţie: libertatea şi demnitatea nu ni se dau în dar, ci se plătesc adesea cu sânge. Şi atâta timp cât românii îşi vor cinsti martirii şi îşi vor iubi pământul, nici o furtună istorică nu va putea clătina temelia acestui neam.

Articolul 18 Septembrie 1940 – Masacrul de la Cosniciu de Sus, o rană nevindecată în istoria neamului românesc apare prima dată în Glasul.info.

În zilele sumbre ale toamnei anului 1940, după rănirea adâncă a trupului ţării prin Dictatul de la Viena, pământul românesc al Bihorului a fost din nou scăldat în sângele fiilor săi nevinovaţi. La Sântion, în nopţile de 16 şi 17 septembrie, familia ţăranului Gheorghe Ţipănuţ a fost supusă unei prigoane barbare din partea armatei horthyste.

Soţia sa, mamă truditoare şi ocrotitoare a gospodăriei, a fost lovită cu revolverul şi batjocorită cu picioarele, în vreme ce soţul şi doi dintre fiii lor au fost împuşcaţi cu cruzime, pentru vina de a fi români pe propriul pământ.

Acest episod, petrecut în liniştea aparentă a unui sat bihorean, este o mărturie vie a calvarului pe care românii din Ardealul de Nord l-au trăit în acele zile. Nu a fost doar o crimă împotriva unor oameni simpli, ci un atac împotriva demnităţii unui neam întreg, o încercare de a frânge coloana vertebrală a românismului din Transilvania.

Dar sângele vărsat de Gheorghe Ţipănuţ şi de fiii săi nu s-a pierdut în colbul drumului satului. El a devenit brazdă de jertfă, din care s-a ridicat hotărârea neclintită ca Ardealul să rămână pământ românesc.

Iată cum este redat acest tragic eveniment la Sântion, județul Bihor:

“La Sântion la 16-17 septembrie 1940 armata ungară a ucis 2 români / SÂNTION 16-17 septembrie 1940 jud. Bihor: Familia ţăranului Gheorghe Ţipănuţ a fost maltratată de soldaţi unguri, soţia acestuia a fost lovită cu revolverul şi cu picioarele, iar capul familiei şi doi dintre fii săi au fost împuşcaţi.”

Astăzi, când pomenim jertfa celor din Sântion, nu o facem doar ca un act de memorie istorică, ci ca un legământ. Ei ne amintesc că libertatea şi unitatea naţională au fost plătite cu sânge şi suferinţă, iar datoria generaţiilor de azi şi de mâine este să păstreze vie flacăra demnităţii româneşti.

În faţa martiriului lor, ne închinăm şi rostim cu smerenie:

Veşnică pomenire eroilor din Sântion, căci prin jertfa lor a răsunat mai tare glasul neamului românesc.

Articolul 16 -17 septembrie 1940 – Jertfa românilor din Sântion apare prima dată în Glasul.info.

Istoria noastră națională este presărată cu lacrimi, sânge și jertfe, dar și cu dârzenie și credință nezdruncinată. Un asemenea episod dureros, care străpunge conștiința oricărui român, este masacrul de la Halmășd, județul Sălaj, petrecut în zilele de 16 și 17 septembrie 1940, când soldați ai armatei horthyste au adus moarte și suferință asupra unor oameni nevinovați, doar pentru vina de a fi români pe pământ strămoșesc.

În dimineața de 16 septembrie 1940, trei localnici români au fost secerați de gloanțele trupelor maghiare. Fără judecată, fără vină, fără apărare, viețile lor au fost frânte brutal, lăsând în urmă familii îndoliate și o comunitate marcată de groază. Tragedia s-a adâncit în ziua următoare, 17 septembrie, când șapte suflete din familia Maticec au fost împușcate cu cruzime. Printre victime s-a aflat și un prunc de doar cinci luni, dovadă a neomeniei și a urii neîmpăcate îndreptate împotriva românilor din Ardealul cedat prin Dictatul de la Viena.

Iată cum este redat acest eveniment tragic în două surse istorice:

“La Halmășd la 16 septembrie 1940 armata ungara a ucis 10 romani / HALMAŞD jud. Sălaj – 16 septembrie 1940: soldaţi neidentificaţi ai armatei maghiare ucid cu focuri de armă trei localnici români. În dimineaţa zilei de 17 sept. Au împuşcat şapte persoane din familia Maticec, între care şi un nou născut de doar 5 luni.”

Această crimă nu este doar o filă de istorie locală, ci un strigăt al neamului nostru întreg. Ea ne amintește că libertatea și unitatea națională au fost plătite scump, prin sângele celor care au suferit sub ocupații străine. La Halmășd, sângele a strigat către cer, iar pământul românesc a primit în el trupurile unor martiri neștiuți, dar vrednici de pomenire veșnică.

Astăzi, la mai bine de opt decenii de la acele zile negre, avem datoria să ne plecăm frunțile în fața jertfei lor. Să nu uităm că acești oameni simpli, țărani, mame, copii, bătrâni, au plătit cu viața pentru faptul că au rămas români. Amintirea lor este o lecție de demnitate și de unitate națională, un avertisment împotriva oricărei forme de ură și dezbinare.

Să nu-i uităm niciodată pe cei de la Halmășd. Prin memoria lor păstrată vie, neamul românesc își întărește rădăcinile și își hrănește credința în viitor.

Articolul 16-17 septembrie 1940 – Jertfa românilor de la Halmășd, Sălaj. Până şi un nou născut de doar 5 luni! apare prima dată în Glasul.info.

Ziua de 16 septembrie 1940 rămâne înscrisă cu sânge în istoria satului Brețcu, județul Covasna, dar și în conștiința neamului românesc. Atunci, familia lui Niculae Boldea, împreună cu fiii săi, a fost supusă unui martiriu nemeritat, devenind simbol al suferinței românilor din Ardealul de Nord după Dictatul de la Viena. Motivul? Curajul unui tată care a îndrăznit să se plângă că fiul său fusese bătut de un localnic maghiar. În loc să se facă dreptate, întreaga familie a fost vânată, prigonită și, în cele din urmă, ucisă cu barbarie de armata horthystă.

După devastarea caselor a zeci de români în noaptea de 13-14 septembrie, sub complicitatea unor localnici, soldații unguri au mers mai departe cu planul lor de teroare. În 14 septembrie a fost arestat chiar și fiul cel mic al lui Boldea, un copil de doar 14 ani.

În 16 septembrie, sub pretextul expulzării în România, militarii au ridicat victimele și le-au îmbarcat într-un camion. Nu au ajuns însă la graniță. Pe vârful Măgheruș, tatăl și fiii săi, Demian Nicolae, Demian Ioan și Demian Drăgan Nicolae, au fost executați și îngropați pe ascuns, înfăptuindu-se una dintre multele crime săvârșite împotriva românilor ardeleni.

Iată cum este redat tragicul eveniment în sursele istorice:

“16 septembrie 1940, Crimele de la Brețcu. Niculae Boldea din Brețcu, județul Covasna și fiul său mai mare, omonim, au fost închiși la primăria localității pe motiv că tatăl s-a plâns că fiul a fost bătut de un localnic maghiar. Armata ungară a intrat în comună la 13 septembrie, iar căpitanul comandant al subunității respective a dispus ținerea în continuare în arest a românilor. În noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940 au fost devastate casele a 20-30 de români. La acțiune au participat localnici și soldați unguri. La 14 septembrie a fost arestat și fiul cel mai mic al lui Boldea, în vârstă de 14 ani. La 16 septembrie 1940, mai mulți soldați unguri au mers la casa familiei Boldea sub pretextul de a lua haine și alimente necesare pentru expulzarea bărbaților în România. După ce au luat cele trebuincioase, s-au întors la primărie, unde au dispus ca victimele să fie urcate într-un camion ce a pornit mai apoi spre graniță. Militarii s-au oprit însă pe vârful Măgheruș unde Boldea și cei trei fii ai lui (Demian Nicolae, Demian Ioan și Demian Drăgan Nicolae) au fost împușcați și apoi îngropați / BREŢCU jud. Covasna 16 septembrie 1940: Motivat de faptul că Niculae Boldea s-a plâns că fiul său mai mare a fost bătut de un etnic maghiar, atât el cât şi fiul, victimă, au fost închişi la primăria localităţii. Armata intră în comună în 13 septembrie iar comandantul acesteia a dispus ţinerea în arest a românilor. În noaptea de 13-14 septembrie au fost devastate casele a 20-30 de români (evident identificarea acestora nu era posibilă fără concursul etnicilor maghiari). În 14 septembrie este arestat şi fiul de 14 ani a lui Niculae Boldea. În 16 septembrie militarii acced la casa Boldea pentru a lua haine pentru prisonieri ce afirmative, urmau să fie expulzaţi în România. Întorşi la primărie au urcat victimele într-un camion şi au pornit spre graniţă. În vârful dealului Măgheruş, au oprit au debarcat cei trei prisonieri, i-au împuşcat şi i-au îngropat.”

Această jertfă nu trebuie uitată. Ea este un strigăt al istoriei care ne cere să rămânem demni, uniți și neclintiți în fața încercărilor. Familia Boldea nu a murit doar pentru sine, ci pentru întreg neamul românesc, plătind cu sânge prețul demnității de a fi român.

Brețcu devine astfel un altar de martiriu, iar memoria lor ne obligă pe noi, urmașii, să nu ne plecăm niciodată capetele în fața nedreptății și să cinstim cu rugăciune și recunoștință pe cei care au căzut pentru Țară și Credință.

Cinste și pomenire veșnică martirilor români de la Brețcu!

Articolul 16 septembrie 1940 – Jertfa martirică a familiei Boldea de la Brețcu, Covasna apare prima dată în Glasul.info.