Istoria este ciclică și cine nu învață din greșelile trecutului, este condamnat să le repete. Ne amintim cu toții cum într-un stil absolut bolșevic, la adăpostul și pretextul declarării stării de urgență, niște indivizi constituiți într-o formă de mafie organizată sub numele de “Grupul de Comunicare Strategică“, s-au apucat de suprimat diverse publicații, încălcând astfel flagrant legea fundamentală a statului român, Constituția României, călcând în picioare drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor români, dar mai ales încălcând flagrant un articol din Constituție care spune că nicio publicație nu poate fi suprimată.

Ghici când s-a mai întâmplat așa ceva în istoria recentă a României? Tocmai atunci când începea bolșevizarea agresivă a României, în 1945, imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, când România, exact ca și acum, nu mai avea nici măcar un dram de suveranitate și de demnitate națională.

La data de 2 Mai 1945 era dat decretul-lege Nr. 364 pentru retragerea unor publicații periodice și neperiodice, peste 2.000 de titluri. În 1948 s-a ajuns la interzicerea a 7694 de titluri. La adăpostul acestei legi au fost suprimate de-a valma cărți, reviste și alte publicații, chiar și ale unor autori care nu greșiseră cu nimic altceva decât că au redat adevărul istoric sau și-au exprimat opinia cu privire la drepturile românilor asupra unor teritorii de peste Prut și de peste Nistru. Potrivit acestui decret-lege Nr. 364, trebuia trecut imediat la îndepărtarea din comerț și din uzul public a cărților, revistelor, hărților, precum și a diferitelor reproduceri grafice ori plastice, care “contravin” bunelor relații dintre România și “aliați”, printre care se afla în primul rând Uniunea Sovietică:

“Decret-Lege nr. 364 din 2 mai 1945 publicat în Monitorul Oficial Nr. 102 din 4 mai 1945 pentru
retragerea unor anumite publicaţii periodice şi neperiodice, reproduceri grafice şi plastice,
filme, discuri, medalii şi insigne metalice
MIHAI I,
Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa Naţională, Rege al României
La toţi de faţă şi viitori, sănătate;
Asupra raportului miniştrilor Noştri secretari de Stat la Departamentele Propagandei şi Afacerilor
Interne cu nr. 843 din 1945,
Văzând jurnalul Consiliului de Miniştri cu Nr. 747;
În temeiul art. III al înaltului decret regal Nr. 1.626 din 1944,
Am decretat şi decretăm:
DECRET-LEGE
pentru retragerea unor anumite publicaţiuni periodice şi neperiodice, reproduceri grafice şi plastice,
discuri, medalii şi insigne metalice.
ART. I. − În aplicarea art. 16 din Convenţia de Armistiţiu şi în spiritul acesteia, se înfiinţează,
pe lângă Ministerul Propagandei, sub preşedinţia împuternicitului acestuia, o comisie formată din
delegaţii: Comisiei Române pentru Aplicarea Armistiţiului, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul
Artelor, Societăţii Scriitorilor români şi Academiei Române. Membrii comisiei vor fi confirmaţi prin
decizie ministerială de către Ministerul Propagandei. Sediul Comisiunii va fi la Ministerul
Propagandei.
ART. II. − Comisia va întocmi liste de toate publicaţiile periodice şi neperiodice apărute de la 1
Ianuarie 1917 până la 23 August 1944 cuprinzând idei legionare, fasciste, hitleriste, şoviniste, rasiste
sau pasagii dăunătoare bunelor relaţii ale României cu Naţiunile Unite. Listele acestor publicaţii se
vor publica în Monitorul Oficial.
ART. III. − Tipografii şi editorii din întreaga ţară, sunt obligaţi ca în termen de două luni de la
publicarea prezentei legi, să înainteze comisiunii lista tuturor publicaţiunilor periodice şi neperiodice,
tipărite sau editate de ei, începând de la 1 Ianuarie 1917 până în ziua de 23 August 1944, pe care le au
în depozite sau puse în vânzare, sub orice formă.
ART. IV. − Editurile, tipografiile, librăriile, întreprinderile comerciale de orice fel, debitele,
anticăriile, chioşcurile, autorii în editură proprie, bibliotecile de împrumut, bibliotecile publice precum
şi instituţiile publice care au în depozit sau deţin sub orice formă sau titlu, publicaţiunile prevăzute în
art. II, le vor retrage imediat din circulaţie şi le vor depozita în încăperi speciale.
ART. V. − Pe măsura publicării listelor de către comisiune în Monitorul Oficial, editurile,
tipografiile, librăriile, întreprinderile comerciale de orice fel, debitele, anticăriile, chioşcurile, autorii
în editură proprie, bibliotecile de împrumut, bibliotecile publice, precum şi toate instituţiunile publice
care deţin publicaţiunile specificate în aceste liste, le vor preda Prefecturii judeţului respectiv, în
termen de 30 de zile de la publicarea listei respective. În Bucureşti şi suburbanele de sub tutela
Primăriei Municipiului Bucureşti, publicaţiunile interzise vor fi predate în termen de 15 zile, direct de
către deţinător, Depozitului Oficiului de Hârtie, unde va asista la predare un delegat al Prefecturii
Poliţiei Capitalei.
ART. VI. − Medaliile şi insignele metalice, filmele, reproducerile grafice şi plastice, purtând
inscripţiuni sau figuri cu caracter specificat la art. II, precum şi discurile cu acelaşi caracter, vor fi
predate imediat prefecturilor de judeţ şi Prefecturii Poliţiei Capitalei, după normele prevăzute la art. 5,
care le vor înainta Ministerului Propagandei.
ART. VII. − Publicaţiunile cuprinse în liste aflătoare în bibliotecile beneficiind de depozitul
legal, în bibliotecile instituţiunilor de învăţământ superior, precum şi acelea ale Oficiilor de Studii ale
Ministerului, Băncii Naţionale, Institutul Central de Statistică, Institutul de Conjunctură, Consiliul
Legislativ, vor fi inventariate şi păstrate mai departe de aceste biblioteci, sub directa supraveghere şi
răspundere a şefilor acestor biblioteci. Consultarea acestor publicaţiuni nu se va putea face decât cu
autorizaţia specială individuală dată de şeful instituţiei respective, numai în localul bibliotecii.
ART. VIII. — Persoanele care nesocotesc dispoziţiunile prezentei legi, comit delictul de
sabotare a Convenţiei de Armistiţiu şi se pedepsesc în felul următor:
a) Tipografii şi editorii care nu vor înainta Ministerului Propagandei listele prevăzute la art. III,
se vor pedepsi cu închisoare corecţională de la 1 – 3 ani, sau amendă de la 50 000 – 100 000 lei;
b) Cei ce vor nesocoti dispoziţiunile de la art. IV, se vor pedepsi cu închisoare corecţională de
la 2 – 5 ani, sau cu amendă de la 100 000 – 300 000 lei;
c) Cei ce nu vor executa dispoziţiunile art. V şi VI, se vor pedepsi cu închisoare corecţională de
la 5 – 10 ani, sau cu amendă de la 200 000 – 400 000 lei;
d) Bibliotecarii care nu vor lua măsurile prevăzute de art. VII, se vor pedepsi cu închisoare
corecţională de la 1 – 3 ani sau amendă de la 50 000 – 100 000 lei.
Amenda, precum şi pedepsele privative de libertate, prevăzute la litera a, c şi d, vor putea fi
aplicate separat sau cumulativ.
În caz când întreprinderile prevăzute prin prezenta lege sunt organizate sub formă de societăţi
comerciale, atât amenda cât şi pedepsele privative de libertate prevăzute la literele a, b şi c, se aplică
bibliotecarilor sau funcţionarilor însărcinaţi de şeful instituţiei cu păstrarea şi îngrijirea publicaţiilor.
ART. IX. − Infracţiunile prevăzute de prezenta lege se vor judeca după procedarea delictelor
flagrante, potrivit prescripţiunilor art. 226, 232, 348, 349 şi 350 din Codul de procedură penală.
Dat în Bucureşti la 2 Maiu 1945.
MIHAI
Ministerul propagandei, P. CONSTANTINESCU-IAŞI
Ministerul afacerilor interne, TEOHARI GEORGESCU

EXPUNEREA DE MOTIVE
Nr. 1.488
Raportul d-lui ministru al propagandei către M.S. Regele
Sire,
Convenţia de Armistiţiu între Guvernul Român şi Guvernele Uniunii Sovietice, Regatul Unit şi
Statele Unite ale Americii, prevedea o seamă de dispoziţiuni menite a garanta reala democratizare a
ţării, condiţiune primordială pentru cimentarea prieteniei noastre cu toate popoarele iubitoare de
libertate şi pace şi în special cu popoarele sovietice de la Răsărit.
Printre aceste dispoziţiuni, aceea de la art. 16, referitoare la publicaţiuni, spectacole şi filme,
rămăsese singură şi aştepta o reglementare legală în scopul de a împiedica răspândirea otravei fasciste
prin astfel de mijloace.
Pentru a îndeplini această lipsă şi în spiritul Convenţiei de Armistiţiu, am întocmit prezentul
proiect de decret-lege, referitor la retragerea imediată din circulaţie a publicaţiilor periodice şi
neperiodice, reproducerilor plastice şi grafice, filmelor, discurilor, medaliilor şi insignelor metalice,
având un caracter de tip fascisto/hitlerist, sau conţinând elemente de natură a dăuna bunelor relaţii ale
României cu Naţiunile Unite şi Uniunea Sovietică, proiect de decret/lege, pe care cu cel mai profund
respect, îl supun Majestăţii Voastre, spre înaltă aprobare şi semnătură.
Sunt cu cel mai profund respect,
Sire,
al Majestăţii Voastre prea plecat şi prea supus
servitor,
Ministrul propagandei,
P. CONSTANTINESCU-IAŞI
[Monitorul oficial, nr. 102 din 4 mai 1945]”

Articolul 2 Mai 1945: Se repetă vremurile? În 1945 era dat decretul-lege Nr. 364 pentru retragerea unor publicații periodice și neperiodice, peste 2.000 de titluri apare prima dată în Glasul.info.

La scurtă vreme după instalarea trupelor sovietice în România, încep ample campanii de vânătoare a “dușmanilor poporului”: intelectuali, politicieni, jurnaliști, teologi, preoți, călugări, studenți, etc

O categorie aparte o reprezintă și jurnaliștii români care au scris articole patriotice înflăcărate în timpul războiului prin marile publicații din România. Așa se face că la ordinul lui Vîșinski începe prigoana unora dintre cei mai importanți ziariști români ai vremii.

La 30 mai 1945 începe procesul ziariștilor „criminali de război și vinovați de dezastrul țării”. Printre acuzați: Pamfil Șeicaru, Radu Gyr, Nichifor Crainic. Sentința va fi pronunțată la 4 iunie 1945.

La sesizarea Consiliului de Miniștri se întocmește o listă cu 12 nume de ziariști și scriitori din România și este înmânată Tribunalului Poporului, una dintre cele mai odioase forme sovietice de impunere a ocupației militare și ideologice în România de după Război.

La data de 17 mai 1945, un prim lot de ziariști și scriitori români a fost dat pe mana Tribunalului Poporului printr-un proces verbal care purta semnătura următorilor ministri de la acea vreme: Petru Groza, Gh. Tătărescu, Lucrețiu Pătrășcanu, Duma, P. Constantinescu, Anton Alexandrescu, Lothar Rădăceanu, Gh. Gheorghiu Dej, generalul Vasiliu Rășcanu și Romulus Zăroni.

Peste 17 zile, lotul de ziariști și scriitori era deja și judecat de către Tribunalul Poporului. Lotul era alcătuit din următoarele nume:

1. Pamfil Șeicaru (ziarist),
2. Ione Dumitrescu / Dimitrescu (avocat, ziarist),
3. Romulus Dianu (ziarist)
4. Romulus Seișeanu (ziarist)
5. Ilie Rădulescu (ziarist)
6. Ilie Popescu Prundeni (ziarist)
7. Alexandru Hodoș (ziarist)
8. Radu Demetrescu-Gyr (scriitor)
9. Grigore Manoilescu (ziarist)
10. Gabriel Bălănescu (ziarist)
11. Pan Vizirescu (profesor)
12. Aurel Cosma (publicist)

S-a dat sentința pentru toți cei judecați, fiecare dintre ei primind ani grei de închisoare, cu excepția lui Pamfil Șeicaru care reușise să fugă din țară și să se refugieze în exil.

Articolul La 30 mai 1945 începea procesul ziariștilor: Tribunalul Poporului împărțea ani grei de închisoare apare prima dată în Glasul.info.

La 11 februarie 1945, după câteva acțiuni patriotice curajoase, generalul Nicolae Rădescu, ultimul prim-ministru al unui guvern român liber înainte de instaurarea regimului comunist în România, se refugiază în Ambasada Britanică de la București.

Abia peste câteva luni va reuși prin intermedierea diplomaților britanici să obțină azil politic, mai întâi în Cipru, iar mai apoi în Portugalia. Prin intervenția lui Constantin Vișoianu, generalului Nicolae Rădescu i-a fost oferită protecția din partea britanicilor, astfel că fostul prim-ministru s-a refugiat la Legația Marii Britanii din București, cu puțin timp înainte ca agenții poliției să ajungă la domiciliul său.

Citește și: Generalul Nicolae Rădescu: “Timp de trei luni cat a durat guvernarea mea, trupele sovietice s-au dedat la jafuri si omorarea oamenilor la intamplare“

Britanicii l-au ținut pe generalul Nicolae Rădescu 9 luni în Cipru, refuzându-i pe perioada desfășurării negocierilor ce se desfășurau la Conferința de Pace, în urma încheierii celui de-al Doilea Război Mondial eliberarea documentelor de călătorie în afara Ciprului, cel mai probabil pentru a nu-i irita pe sovietici în timpul negocierilor, cunoscându-se intenția generalului Rădescu de a susține cauza României în cadrul negocierilor.

Citește și: PERSONALITATE ANTICOMUNISTĂ comemorată la București. Generalului Nicolae Rădescu i se va dedica 2015 ca an omagial

Pe fondul instabilității politice și economice a țării, regele Mihai l-a numit pe generalul Nicolae Rădescu la data de 6 decembrie 1944, în funcția de prim-ministru al României. Avea să fie însă o guvernare foarte scurtă, de numai trei luni de zile, însă care a rămas în istorie ca ultima încercare de împotrivire la instalarea regimului comunist în țară.

Citește și: În luna februarie au organizat numeroase demonstraţii, cerând demisia guvernului Rădescu

S-a confruntat însă cu o perioadă foarte grea: sabotaje, manifestații de stradă, schimbarea prefecților în anumite județe fără acordul guvernului etc., toate acestea culminând cu evenimentele din ziua de 24 februarie 1945. Este vorba de manifestația antiguvernamentală organizată de F.N.D. în Piața Palatului din București, prilej cu care s-au tras focuri de armă înspre manifestanți și, deși rapoartele procurorilor arătau limpede că nu armata a făcut acest lucru, ziarele comuniste din zilele următoare au cerut pedepsirea „călăului Rădescu” și înlocuirea guvernului cu unul „cu adevărat democratic”. Dar ceea ce i-a iritat cel mai mult pe reprezentanții F.N.D. a fost discursul curajos rostit de primul-ministru în seara aceleiași zile la radio, în care explica desfășurarea evenimentelor.

Frontul Național Democrat (FND) reprezenta o coaliție politică formată în jurul Partidului Comunist Român (PCR) și formată din: Partidul Național Liberal, Partidul Național Țărănesc, Partidul Social Democrat Român, și sateliții PCR-ului ( Partidul Socialist-Țărănesc, Uniunea Patrioților, Frontul Plugarilor, partidul maghiar MADOSZ, etc).

Sovieticii interzic publicarea în presă și difuzarea discursului rostit de primul-ministru Rădescu la radio, îngrijorați fiind de o eventuală revoltă antisovietică la nivel național în România. La 28 februarie 1945, datorită presiunilor trimisului Moscovei, Andrei I. Vâșinski, generalul Nicolae Rădescu își prezintă demisia Regelui, care a fost nevoit să o accepte.

Una dintre primele măsuri adoptate de noul Consiliu de Miniștri prin Petru Groza, președintele acestui consiliu, a fost fixarea unui domiciliu obligatoriu pentru generalul Rădescu și totodată interzicerea oricărui fel de vizită.

La scurtă vreme după instalarea cu guvernului Groza, regele Mihai este nevoit să semneze la 19 martie 1945 două decrete prin care generalul Rădescu era trecut în poziția de rezervă prin încetarea chemării temporare în activitate.

Articolul 11 februarie 1945 – După câteva manifestări patriotice, generalul Rădescu se refugiază la Ambasada Britanică din București apare prima dată în Glasul.info.

Conferința de la Ialta, numită și Conferința din Crimeea a fost întâlnirea din 4-11 februarie 1945 dintre liderii SUA, Marea Britanie și Uniunea Sovietică. Delegațiile au fost conduse de către Roosevelt, Winston Churchill, și Stalin.

Destinele a sute de mii români au fost hotărâte prin câteva mâzgălituri pe un șervețel. Pe cât de trist, pe atât și de sinistru. Deși vedem anual, atât în Vestul “civilizat”, cât și în Estul încă “sălbatic”, fastuoase parade de celebrare a “Victoriei”, noi românii mai degrabă simțim multă, foarte multă silă, și la adresa ipocritelor parade din vest, și la a celor din est.

Ba chiar uneori, parcă înadins pentru a ne răsuci cuțitul în rană, îi vedem sărbătorind împreună hăcuirea Europei, atât pe satrapii din Est, cât și pe cei din Vest, adunați laolaltă și hlizind prostește în lumina blițurilor.

Conferința de la Ialta, mai ales la câțiva ani după ce-au “transpirat” în presă și societate anumite informații, când s-au aflat detalii ocultate la nivel oficial, a pus asupra celui de-al doilea război mondial eticheta unei sinistre conspirații globaliste, menită să-și atingă niște scopuri profund oculte.

Chiar încă din acel februarie 1945, omenirea încă nu era ferm convinsă că a câștigat tabăra potrivită. Cum să stai la aceeași masă cu Stalin, cel care pornise întregul tăvălug al celui de-al război mondial de mână cu Hitler? Cum să rabzi și să înghiți în sec “broaște”, când vezi că se împart premii ale păcii în numele lui Stalin?

Conferința de la Ialta a debutat din start cu o mare nedreptate făcută Poloniei de către URSS, pe atât de mare cât și cea făcută României, țară care în ciuda actului de la 23 august 1944, a fost tratată ca o țară învinsă și ca o pradă de război, atât pentru URSS cât și pentru occidentali:

Stalin: „Pentru poporul sovietic, Polonia nu este doar o chestiune de orgoliu, ci și una de securitate. De-a lungul istoriei, Polonia a fost coridorul prin care inamicul a atacat Rusia. Pentru noi, Polonia este o problemă de viață și de moarte”.

Deși mare parte a lumii a răsuflat ușurată la încheierea celui de-al doilea război mondial, compromisurile mai mult decât rușinoase și nedemne din partea unor puteri mondiale precum Marea Britanie și SUA, au lăsat un gust amar după Conferința de la Ialta.

Articolul Între 4 și 11 februarie 1945 a avut loc Conferința de la Ialta: împărțirea României între hiene din Est și din Vest apare prima dată în Glasul.info.

Din multele memorii de război citite până acum, niciuna nu ne-a impresionat mai mult decât povestea asediului Budapestei din primele zile ale anului 1945, relatată de către col. (r) Aurică Sitaru (n.r. Cu divizia 19 infanterie pe frontul antihitlerist, Din Banat până aproape de Praga – Aurică Sitaru, editura Militara, anul 1981).

În drumul lor către inima Europei, sovieticii i-au forțat și pe români să contribuie cu tribut de sânge pe frontul de vest împotriva horthyștilor și germanilor. Nu de puține ori, diviziile românești de infanterie erau aruncate chiar în prima linie, pe post de carne de tun pentru defensivele ungare sau germane, care în unele cazuri se apărau cu o disperare incredibilă.

Participând cu divizia 19 de infanterie la asediul Budapestei, col. (r) Aurică Sitaru prezintă în memoriile sale de război cum a evoluat atacul armatei române din noaptea de 2 spre 3 ianuarie 1945 asupra defensivei capitalei Ungariei.

Aproape fiecare dintre clădirile rămase încă în picioare în Budapesta fusese tranformate în adevărate cuiburi de rezistență. Străzile din jurul acestora erau baricadate cu dărâmături de ziduri, coline de moloz deasupra cărora erau montate rețele de sârmă ghimpată și mine, iar pe sub molozul de pe străzi erau plasate capcane antitanc.

Romanii la Budapesta. Volumul I. Dezrobitori si II. In capitala lui Bela Khun – Radu Cosmin

Geamurile mici pentru aerisire de la subsolurile clădirilor cu pivnițe erau transformate în cuiburi pentru mitraliere care secerau tot ce își făcea apariția pe strada respectivă. Spațiile verzi dintre clădiri erau înțesate cu zone minate și tranșee săpate de populația civilă în timpul unor campanii de muncă forțată, împinși de la spate de agresivitatea trupelor horthyste.

În plus, după mascrele la care se dăduseră împotriva populației civile românești și evreiești din Ardealul de Nord, armata horthystă înspăimântase populația civilă din Budapesta că vin românii să se răzbune și oricine va cădea în mâinile armatei române va avea parte de un tratament similar celui pe care îl aplicaseră ei în Transilvania.

Despre populația civilă maghiară din Budapesta, refugiată prin pivnițele unor clădiri, înspăimântată de propaganda horthystă, înfrigurată și înfometată după ce conductele de apă, sistemele de încălzire și rețelele de distribuție a energiei electrice fuseseră distruse, col. (r) Aurică Sitaru notează astfel în memoriile sale de război:

“Oameni înfometați și însetați. (…) Horthyștii le luaseră tot de prin case, cu brutalitatea caracteristică fascismului: alimentele, îmbrăcămintea, până și apa. I-au maltratat, i-au pus la munci forțate. I-au împins de la spate, ca pe vite, la construirea baricadelor, a șanțurilor de tragere, a canalelor. Femei, copii, bătrâni, bolnavi, lucraseră în ger, la tranșee, la adăposturi. În schimb nu le-a fost permis să utilizeze aceste adăposturi, ele fiind rezervate hitleriștilor și horthyștilor.”

Deși constrânși de rigorile și de lipsurile provocate de război, soldații români ajunși la Budapesta și-au împărțit rațiile de hrană și de medicamente cu o populație pe care o descoperiră înghesuită și înfrigurată prin pivnițele marilor clădiri din capitala Ungariei și cu o cumplită spaimă în ochi, provocată în primul rând de către propaganda horthystă care făcuse tot ce i-a stat în putință pentru a băga groaza în oameni.

Deși armata ungară făcuse adevărate masacre prin Transilvania împotriva populației civile fără apărare (n.r. primele victime ale horthyștilor la intrarea lor în Ardealul de Nord au fost niște copii care pășteau vacile), omenia românească, cea dintotdeauna, s-a făcut din nou remarcată, fiindcă românului îi sunt străine sadismul, setea de sânge sau răzbunarea împotriva celor fără posibilitatea de a se putea apăra.

Articolul 2 Ianuarie 1945 – Omenia românească în timpul asediului Budapestei apare prima dată în Glasul.info.

Pe data de 13 aprilie 1945 avea loc proclamarea oficială a administrației românești în Transilvania de Nord (ocupată, în 1940, de Ungaria horthystă), restabilită la 9 martie 1945.

Prin Legea nr. 260 din 4 aprilie 1945 privitoare la legislația aplicabilă în Transilvania de Nord, precum și la drepturile dobândite în acest teritoriu, în timpul operațiunii ungare, teritoriul Transilvaniei de Nord redevine românesc la începutul lunii aprilie 1945.

Dictatul de la Viena din 1940, nu doar că n-a eliminat tensiunile dintre România și Ungaria, ci chiar le-a amplificat până la cote inimaginabile, mai ales după etnocidurile barbare înfăptuite în Transilvania de Nord de către trupele horthyste împotriva românilor, evreilor și a altor naționalități nemaghiare de pe teritoriul Ardealului de Nord.

După îndepărtarea treptată a administrației maghiare din Transilvania de Nord, la începutul anului 1945 s-a construit un nou sistem administrativ românesc. La 9 martie 1945, guvernul sovietic i-a comunicat guvernului României că în conformitate cu Convenția de armistițiu consimțea reinstalarea administrației românești în Transilvania de Nord.

Reinstalarea administrației românești în nord-vestul Transilvaniei nu s-a făcut însă fără incidente neplăcute. Din mai multe localități din această zonă veneau rapoarte cu acțiuni de împotrivire fățisă și chiar agresiuni îndreptate împotriva reinstaurării administrației românești.

” În noaptea de 11/12 aprilie 1945, maghiarii din comuna Arpăşel, judeţul Bihor, dezarmaseră plutonul de grăniceri, ducând la Salonta şapte soldaţi, împreună cu comandantul lor” (Arhiva Naţională Istorică Centrală, fond Dir. Generală a Poliției, dosar 46/1Y45)

Un alt motiv care a întârziat și dat mari bătăi de cap administrației românești în Transilvania de Nord în multe localități, era reprezentat de așa numitele “gărzi populare”, grupări paramilitare constituite în exclusivitate din maghiari, având ca scop protejarea “averii și vieții populației”, însă care persecutau frecvent românii transilvăneni.

În județul Mureș, în comuna Roteni, cu o populație de circa 2000 de unguri și doar 65 de români, ungurii au pus presiune pe români pentru ca aceștia să se convertească la cultul reformat. Cu toate aceste presiuni exercitate asupra lor, doar 4 români au cedat și au trecut la acest cult religios. După îndepărtarea totală a administrației românești, s-a format o așa numită “gardă populară”, compusă exclusiv din unguri, ai căror membri au continuat să-i persecute pe români: “au confiscat întreaga avere a bisericii greco-catolice, în casele parohiale au fost cazate familii de maghiari care nu posedau locuinţe, iar în incinta bisericii a fost instalat un atelier de fierărie”( Arhiva Naţională Istorică Centrală, fond lnspectoratul General al Jandarmeriei, Centrala, dosar 39/1947, vul. Il ).

Articolul La 13 aprilie 1945 avea loc proclamarea oficială a administrației românești în Transilvania de Nord apare prima dată în Glasul.info.

După instalarea Guvernului Petru Groza, la 6 Martie 1945, a fost impusă cu de-a sila în România o “tradiție” care nici până astăzi nu a fost din păcate demistificată.

Ziua de 8 martie, Ziua Internațională a femeii proletare, a femeii comuniste, a luptătoarei pentru “drepturi și politici sociale”, a femeii revoluționare, este vândută acum sub umbrela internaționalismului, deși sunt mai mult decât clare originile sale bolșevice.

V-ați întrebat vreodată de ce în țările unde mișcările de tip comunist / bolșevic nu au prins rădăcini, nu există această așa zisă “sărbătoare” intitulată de bolșevici Ziua Internațională a Femeii?

Bunicile și străbunicile noastre n-au auzit și sărbătorit niciodată Ziua Femeii înainte de instalarea bolșevismului în România, odată cu instalarea Guvernului Petru Groza, la 6 Martie 1945.

În data de 8 martie, Ziua Internațională a Femeii este sărbătorită (în unele țări fiind declarată prin lege zi liberă) în urmatoarele state: Albania, Algeria, Angola, Armenia, Azerbaidjan, Bangladesh, Belarus, Bosnia si Herțegovina, Brazilia, Bulgaria, Burkina Faso, Cambodgia, Camerun, Chile, Columbia, Croația, Cuba, Cipru, Danemarca, Eritreea, Finlanda, Georgia, Grecia, Guineea-Bissau, Islanda, India, Italia, Israel, Laos, Letonia, Kazahstan, Kosovo, Kirghizstan, Macedonia, Madagascar, Malta, Mexic, Republica Moldova, Mongolia, Muntenegru, Nepal, Palestina, Polonia, Portugalia, Romania, Rusia, Serbia, Slovacia, Slovenia, Suedia, Siria, Tadjikistan, Turcia, Turkmenistan, Ucraina, Ungaria, Uzbekistan, Vietnam, Zambia. În China, femeile au după-amiaza liberă de 8 martie.

“Această așa zisă sărbătoare își are originile efectiv în Cartea Ester(ei) din Sfânta Scriptură, în special capitolul 9. Este vorba de povestea Esterei, acea femeie frumoasă care s-a îndrăgostit de împaratul persan Ahașveroș (identificat de obicei cu Xerxes I).

Anume de la aceasta poveste a pornit și Clara Zetkin, o jurnalista germana de origine evreica, care la 1910 aduna femeile din 17 tari din Europa si isi propunea sa “internationalizeze” povestea Esterei. Estera devine astfel intruchiparea biblica a “eroismului” si “spiritului revolutionar”. “, dezvăluie Pr. prof. dr. Mihai Valica

Ziua de 8 martie s-a născut din zvârcolirea ideilor bolșevice de la începutul secolului trecut, și nu era nicidecum o zi în care femeile să primeasca flori, ci una în care femeile se luptau pentru drepturi și privilegii, pentru “drepturi și politici sociale”, pentru reformarea societății.

Clara Zetkin, a fost o politiciană, teoreticiană marxistă și activistă pentru drepturile femeilor. În 1911, ea a organizat pentru prima dată Ziua Internațională a Femeii.

În Rusia Țaristă, Clara Zetkin s-a adunat împreună cu alte femei de orientare socialistă în capitala Imperiului Rus, la
Petrograd (n.r. Sankt Petersburg) în luna februarie a anului 1917, și pe fondul nemulțumirii femeilor care lucrau în fabrici, pe 23 februarie (stil vechi) (8 martie, stil nou) a declanșat “Revoluția din februarie 1917”, un eveniment despre care nu prea se vorbește destul din istorie, dar care a provocat abdicarea Țarului rus și a creat condițiile optime pentru Revoluția din Octombrie 1917.

Deci, Revoluția bolșevică din octombrie a avut la bază Revoluția din Februarie, eveniment care a condus la abdicarea țarului.

“Această zi de 8 martie este o rămășiță, ca un dinozaur. Un dinozaur al comunismului. N-are nimic comun cu creștinismul.” , a spus Pr. prof. dr. Mihai Valica la Radio Dorna

Articolul În România, “femeile au început să serbeze Ziua Internațională a Femeii începând cu anul 1945”, după instalarea bolșevismului apare prima dată în Glasul.info.

Spre deosebire de România, Polonia chiar are un președinte, unul pentru polonezi: “Europa ne-a lăsat în voia sorţii în 1945. Să ne lase în pace!”

Dacă în România liderii politici mioritici se calcă pe picioare pentru a ceda suveranitatea țării și a poporului român către interese străine, și odată cu acestea și toate resursele de care dispune România, fie că este vorba de resurse materiale sau umane, Polonia în schimb chiar are un președinte adevărat, un lider care să-și pună poporul și țara înainte de toate.

“Europa ne-a lăsat în voia sorţii în 1945. Să ne lase în pace”,  a declarat președintele polonez Andrzej Duda la Lezask. Președintele Poloniei a mai adăugat în timpul deplasării de la Lezajsk că polonezii  „au dreptul să se conducă singuri și să decidă singuri cum să fie Polonia, și să decidă în ce mod vor îndrepta instituțiile în Polonia corodate permanent de sistemele vechi”, relatează Rador citând Rzezcpospolita.

Articolul Spre deosebire de România, Polonia chiar are un președinte, unul pentru polonezi: “Europa ne-a lăsat în voia sorţii în 1945. Să ne lase în pace!” apare prima dată în Glasul.info.

Harta etnica a Banatului istoric la 1919

Dupa terminarea celui de-Al Doilea Razboi Mondial, situatia geopolitica in Europa de sud-est era foarte complexa.

A fost un moment de maxima instabilitate,in care regimurile politice si frontierele de stat ale tarilor din regiune au suferit importante si dramatice modificari.

Statele invingatoare in razboi emiteau pretentii, de multe ori nejustificate, asupra unor importante teritorii apartinand vecinilor lor, iar cortegiul revendicarilor ameninta sa transforme intreaga politica est-europeana intr-un joc de domino.

In acest sens, un adevarat campion al revendicarilor a fost regimul comunistului Josip Broz Tito, care tocmai era pe cale de a se instala la putere in Iugoslavia pentru o perioada indelungata.

Regimul comunist al lui Tito, mimand o supunere oarba fata de Stalin si de Uniunea Sovietica, factorul principal de putere in zona in acel moment, incerca sa isi asigure o substantiala largire a granitelor in dauna aproape a tuturor vecinilor, inclusiv a unora, ca Romania, cu care popoarele iugoslave traisera in buna intelegere pana atunci.

Astfel, regimul titoist urmarea sa ocupe Istria si Trieste de la Italia (reusind in cea mai mare masura), Carintia de la Austria, Macedonia de la Bulgaria, Epirul si Tesalia de la Grecia si intentiona sa anexeze intreaga Albanie, care urma sa se contopeasca cu Kosovo intr-o republica albaneza in cadrul noii federatii comuniste.

Fata de Romania, conducerea iugoslava se arata tot mai interesata de Banat, unde locuia si o minoritate sarbo-croata.

Documentul prezentat in acest sens in publicatia amintita este edificator si in acelasi timp de maxim interes pentru cunoasterea negocierilor de culise care se purtau intens in perioada amintita. Este vorba de vizita la Moscova, la inceputul lunii ianuarie 1945, a unei delegatii oficiale iugoslave conduse de Andrija Hebrang, trimisul special al lui Tito.

El s-a intalnit cu Stalin la 8 ianuarie, iar stenograma discutiei a fost descoperita in arhivele moscovite de catre istoricul Åžerban Voicu, originar din Caransebes, care a utilizat-o intr-o lucrare intitulata provizoriu “Instaurarea regimurilor comuniste in Europa rasariteana 1945-1950″, care, dupa informatiile noastre, nu a fost inca publicata.

Cu atat mai important devine documentul acesta, facut cunoscut istoricilor prin intermediul saptamanalului timisorean amintit la inceput.

Pe scurt, conform asteptarilor, Hebrang a emis in numele guvernului sau pretentii la zone din Ungaria (Pecs si Baja), Austria (Carintia), Italia (Istria cu Trieste, Pola si Fiume).

Åžerban Voicu mentiona in continuare: “In privinta Romaniei, Hebrang a vorbit despre necesitatea de a incorpora Iugoslaviei anumite zone din regiunea Timisoara, incluzand orasul Timisoara: exista acolo un judet cu o populatie exclusiv sarbeasca, in timp ce orasul avea o populatie preponderent germana, astfel ca putea fi, de asemenea, incorporat la Iugoslavia.”

Logica tipica de putere invingatoare, fara a tine seama de realitatea de pe teren! Judetul Timis-Torontal, desi locuit de numeroase etnii, nu avea nici pe departe o “populatie exclusiv sarbeasca”, cum pretindea delegatul iugoslav.

Sarbii reprezentau abia a patra nationalitate a judetului, dupa romani, germani si maghiari. La fel, orasul Timisoara nu era in niciun caz preponderent german, nicio etnie de acolo nedetinand majoritatea absoluta.

Conform recensamantului efectuat in 1930, germanii erau intr-adevar pe primul loc intre nationalitatile orasului, dar numai cu 32%, fiind urmati de maghiari (31%), romani (24%), evrei (7%) si sarbi (2%).

Prin urmare, argumentele cu care iugoslavii isi motivau pretentiile in fata conducerii sovietice erau foarte subrede.

Stalin, ale carui trupe tineau Romania sub ocupatie de mai bine de patru luni in acel moment, era mult mai bine informat asupra situatiei de acolo decat sperase Hebrang.

De aceea, conform notei sovietice de conversatie, raspunsul lui a fost categoric: Stalin “a intrebat daca se tiparise ceva in presa despre aceasta problema si, auzind un raspuns negativ, a observat ca era necesar ca populatia acelei regiuni, sarbii insisi, sa ridice problema incorporarii lor la Iugoslavia.

Totusi, in general, aceasta problema ar putea fi inclusa pe agenda viitoarei Conferinte de pace, dar, daca dumneavoastra veti ridica aceasta problema ca atare, trebuie sa aveti si anumite argumente.” (6) De unde se vede ca liderii sovietici cunosteau foarte bine in acel moment faptul ca revendicarile iugoslave erau lipsite de orice baza.

Fara a se descuraja, Hebrang a abordat problema urmatoare, foarte asemanatoare cu prima. El a ridicat chestiunea unor schimbari de frontiera in zona Resitei.

In aceasta problema, el a explicat ca in acel oras, situat pe teritoriul romanesc la numai 20 km de frontiera cu Iugoslavia, existau fabrici de fier si otel.

“Daca se va dovedi imposibil de incorporat Resita la Iugoslavia, spunea Hebrang, atunci ar fi extrem de important pentru Iugoslavia sa obtina fier de la acele fabrici in alt mod.”

Aici macar nu se mai aducea in discutie asa-zisul argument etnic, ci doar cel economic.

Insa nici aceasta a doua solicitare nu a avut mai multi sorti de izbanda.Mirat de amploarea revendicarilor iugoslave, Stalin i-a raspuns lui Hebrang: “Daca se va intampla asta, atunci veti fi la cutite cu Romania si Ungaria si veti avea de luptat cu lumea intreaga; o astfel de situatie ar fi absurda.” Referirea la Ungaria era facuta in legatura cu zona industriala Pacs-Baja.

Stalin dadea clar de inteles ca “lumea intreaga”, incluzand deci si Uniunea Sovietica, se va opune acestor pretentii absurde. Intelegand ca ambitiile teritoriale ale conducerii iugoslave puteau crea dificultati chiar si Uniunii Sovietice, “tovarasul Stalin (se arata in nota sovietica de conversatie) si-a exprimat parerea ca ar fi de dorit ca, inainte de a lua decizii importante, (conducerea iugoslava) sa se informeze despre opinia noastra, pentru ca altminteri putem sa ne gasim intr-o pozitie ingrozitoare.”

Era tocmai ceea ce sesizasera si istoricii de mai tarziu: faptul ca regimul lui Tito incerca sa actioneze pe cont propriu, fara sa consulte guvernul sovietic, iar puterile occidentale il suspectau pe acesta din urma ca ar fi in spatele pretentiilor iugoslave.

Abia dupa ruptura sovieto-iugoslava din 1948 au iesit la suprafata gravele divergente care existau intre cele doua puteri comuniste.

Trebuie mentionat faptul ca, in momentul discutiilor din 8 ianuarie 1945, Romania inca nu avea un guvern comunist, prim-ministru fiind in acea perioada generalul Nicolae Radescu.

Desi regimul comunist iugoslav era mult mai apropiat din punct de vedere ideologic celui sovietic, totusi acesta nu a avut castig de cauza. Romania se afla deja sub ocupatia Armatei Rosii, iar prin acordurile secrete cu puterile occidentale, Stalin avea cel mai important cuvant de spus in afacerile sale interne si externe.

In scurt timp, la 6 martie 1945, sovieticii impuneau in mod direct guvernul procomunist al lui Petru Groza, iar tara noastra intra in sfera lor de influenta pentru 45 de ani.

In acest mod se explica interesul lui Stalin ca teritoriul Romaniei sa ramana intact, deoarece ea se afla oricum sub controlul sau total.

De aceea, cum am mai aratat, el a renuntat la planuita anexare a Moldovei si a sustinut, spre deosebire de Marea Britanie, restituirea intregului teritoriu de nord al Transilvaniei catre Romania. Totusi, guvernul iugoslav nu s-a dat usor batut.

El a retinut din raspunsul lui Stalin catre Hebrang faptul ca “era necesar ca populatia acelei regiuni, sarbii insisi, sa ridice problema incorporarii lor la Iugoslavia.”

In acest scop, Frontul Antifascist Slav din Romania, aflat sub conducerea comunistilor sarbi, a convocat la Timisoara un congres pentru ziua de 8 mai 1945, cand urma sa se solicite in mod oficial “unirea” Banatului cu Iugoslavia, ca expresie a vointei intregii populatii a regiunii!

Prinzand insa de veste, autoritatile romane au solicitat Inaltului Comandament Sovietic din Bucuresti interzicerea acestui congres, fapt ce s-a si petrecut, desi delegatii din Iugoslavia isi facusera deja aparitia la Timisoara.

Tot atunci, sovieticii au dizolvat Frontul Antifascist Slav ca organizatie politica, inlocuindu-l doar cu una culturala.

Atitudinea sovieticilor s-a dovedit a fi consecventa in fata pretentiilor iugoslave.

Mai tarziu, dupa ruptura dintre Stalin si Tito, ambasada romana de la Belgrad facea referiri la situatia dificila a populatiei romanesti din Iugoslavia.

Este cazul unui raport al ambasadorului Teodor Rudenco din 1949 despre raul tratament al romanilor de pe valea Timocului, situatie care avea sa se mentina mult timp.

Astfel, problema banateana a agitat si ea spiritele in primii ani postbelici.

Totusi, ea nu a inrautatit in mod decisiv raporturile romano-iugoslave, marcate si ele de evolutiile cu totul inedite din politica est-europeana din acel timp.

Dupa reluarea relatiilor normale, in anii 1954-1955, cele doua state au renuntat la pretentiile teritoriale reciproce si intre ele a domnit o atmosfera de buna vecinatate pana in momentul prabusirii regimurilor comuniste.

Sursa:

[1] www.banaterra.eu via cersipamantromanesc.wordpress.com

Articolul In 1945, Tito ii cerea lui Stalin Timisoara si Resita! apare prima dată în Glasul.info.