În zorii zilei de 5 februarie 1953 se stingea, într-o celulă a închisorii Sighet, liderul opoziţiei democratice anticomuniste din România, Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc.

Născut la 8 ianuarie 1873 la Şimleul Silvaniei, Iuliu Maniu şi-a făcut studiile superioare în drept la Budapesta şi Viena. Între 1898 şi1915 a fost avocat al Mitropoliei Române Unite din Blaj, iar în 1906 devine deputat în colegiul Vinţul de Jos, comitatul Alba.

Va avea un aport important în evenimentele care au premergătoare unirii Ardealului cu Ţara, în 1918, participând ca delegat la adunarea de la Alba Iulia şi fiind ales preşedinte al Consiliului Dirigent, guvernul de tranziţie al Transilvaniei până la 4 aprilie 1920.
În 1926, Partidul Naţional Român din Ardeal, al cărui lider era, fuzionează cu Partidul Ţărănesc, Iuliu Maniu devenind preşedintele acestui partid, iar la 8 noiembrie 1928 devine preşedinte al Consiliului de Miniştri, PNŢ obţinând 77,7% din voturi. În 1930 va avea un rol determinant în readucerea pe tronul României a lui Carol al II-lea, fapt pe care îl va regreta amarnic, ca urmare a politicii iresponsabile a acestui aventurier.
În noiembrie 1937, va iniţia un pact de colaborare electorală cu Partidul “Totul pentru Ţară” (legionarii) şi cu Partidul Liberal – George Brătianu, reuşind astfel să învingă Partidul Naţional Liberal aservit intereselor lui Carol al II-lea.

În 1938, Iuliu Maniu se manifestă ca ferm opozant faţă de suspendarea regimului democratic şi instaurarea unei dictaturi personale de către Carol al II-lea şi camarila sa. În mai 1938 va depune mărturie în procesul lui Corneliu Zelea Codreanu, făcându-i acestuia o caracterizare deosebită: “Urmărind personalitatea domniei sale, m-am convins că e de o sinceritate, de o consecvenţă şi de o onorabilitate care sunt foarte rare în viaţa noastră politică”.

Va manifesta opoziţie faţă de egimul dictatorial al lui Ion Antonescu. A jucat un rol important în evenimentele de la 23 august 1944, sperând că anglo-americanii nu vor abandona România în mâna sovieticilor, iluzie amarnică, plătită cu viaţa. Se va manifesta ca un ferm opozant al manevrelor comuniştilor de a instaura, la adăpostul ocupaţiei sovietice, un regim de tipul celui de la Kremlin. PNŢ devine principalul obstacol politic în calea comunizării României, în jurul lui Iuliu Maniu strângându-se toate forţele politice româneşti, inclusiv legionarii şi ofiţerii armatei române.

În iulie 1947, PNŢ este scos în afara legii, iar Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi ceilalţi lideri sunt arestaţi, judecaţi şi condamnaţi. Iuliu Maniu avea 75 de ani la data arestării, şi va primi o condamnare de Maniu este condamnat la închisoare pe viaţă sub acuzaţia de înaltă trădare şi spionaj în favoarea anglo-americanilor. Sentinţa a fost dată în data de la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu fiind este încarcerat mai întâi în penitenciarul Galaţi, iar din august 1951, la Sighet. Moare la 5 februarie 1953, grav bolnav şi lispit de orice asistenţă medicală, fiind aruncat într-o groapă anonimă, motiv pentru care rămăşiţele sale pământeşti nu au putut fi identificate nici până astăzi.

Actul său de deces a fost eliberat abia în 1957, când un decret secret al stăpânirii comuniste reglementa eliberarea certificatelor pentru mii de decese survenite în închisorile şi lagărele de exterminare timp de 10 ani şi care nu erau consemnate în nici un fel în registrele de stare civilă. Apud Muzeul Rezistenţei

Articolul 5 februarie 1953. Cumplitul sfârşit al lui Iuliu Maniu… apare prima dată în Glasul.info.

Cu certitudine, lagărele de muncă forțată de pe cursul Canalului Dunăre-Marea Neagră au reprezentat un uriaș malaxor destinat exterminării elitelor politice, culturale și economice ale poporului român. Acest lucru a fost reflectat până și de documente oficiale interne ale regimului comunist care însă, nu ajungeau la dispoziția societății românești din acei ani. Astfel, rezultatele unei anchete a Consiliului Securităţii Statului din 1967 acreditau oficial că, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, cel puţin 1304 deţinuţi au decedat, fără ca decesele să fi fost înregistrată în acte, conform legilor statului de la acel moment. Un fapt mai mult decât grav, desigur, și care, pe lângă că reflectă caracterul criminal al regimului comunist, atestă fără putință de tăgadă caracterul arbitrar și abuziv al simulacrului de stat construit, după 1945, de comuniști, informează Buciumul.

Suntem convinși că cifra de 1304 decese neînregistrate din lagărele Canalului Morții, acreditată de ancheta internă din 1967, este departe de a reflecta realitatea. Numărul celor decedați în condiții de exterminare și neînregistrați este cu siguranță mult mai mare. Iar principalul argument în acest sens este acela că, în haosul administrativ ce domnea în acel prim deceniu de comunism românesc, mii de nume de deținuți politici morți în circumstanțe tragice au fost pierdute, neregăsindu-se nici în documentele arhivelor penitenciare, și nici în actele de stare civilă ale localităților pe raza cărora se aflau centele de detenție respective.

O situație completă și exactă a cifrelor holocaustului comunist din România nu există nici astăzi. Cu ani în urmă, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, identificase în arhivele de Stare Civilă ale Sfaturilor Populare peste 800 de nume de deţinuţi decedaţi. Dintre aceștia lipseau numeroase nume ale unora despre care camarazii lor știau cu certitudine că decedaseră la Canal.

Mărturii din lagărele Canalului Dunăre-Marea Neagră:

„În drum spre infirmerie am surprins de câteva ori momentul când, seara, în faţa „Băii”, se încărcau morţii în căruţe. Era un spectacol de groază pe care mintea umană refuza să-l creadă, nu putea să-l descrie…

Căruţele aveau montate pe ele un fel de lăzi închise. Erau folosite şi la transportul pâinii. Câţiva criminali de drept comun aruncau aşa, ca nişte lemne, trupurile rigide şi goale, devenite piele şi os, ale morţilor noştri, martirizaţi prin atâta suferinţă şi prin acest sfârşit. (…)

Într-o zi, prin iarna anului 1952, l-am găsit (pe dr. Traian Mihăilescu n.n.) într-o stare de nelinişte cum nu-l mai văzusem niciodată. «Vom ajunge ca la Auschwitz dacă nu se intervine într-un fel. Munca asta de exterminare, fără hrana necesară şi în frig, facă să scadă, din zi în zi mai ameninţător, rezistenţa oamenilor. Mai întâi a celor mai în vârstă, a celor care mai aveau şi alte tare şi apoi a celorlalţi.» «Uite – şi-mi întinse nişte fişe medicale -, astăzi avem la morgă 27 de morţi, dintre care cinci sunt tineri până în 35 de ani, dar, într-adevăr, adunaţi în ultimele patru-cinci zile. » (…) M-am hotărât în ziua în care am avut discuţia de mai sus să caut să intru la morgă învingându-mi groaza pe care mi-o inspira chiar numai ideea de a merge acolo. (…)

Era o cameră în faţa intrării de la „Baie” (chiar sub turn, unde făcea de rond un gradat securist, având o vedere largă asupra zonei). Spectacolul unic, de apocalips, era înfiorător. Dezbrăcaţi, aruncaţi de-a valma unul peste altul, cadavrele acestor deţinuţi, care până mai ieri fuseseră cu noi, trudiseră şi speraseră lângă noi, alcătuiau acum o imagine de infern. Ici apărea un cap vânăt cu ochi sticloşi, dincolo picioare numai oase, undeva o mână descărnată, trupuri scheletice… da, schelete adevărate. Oricât căutai cu privirea, nu găseai un cadavru cu un cap mai plin, mai apropiat de normal… Schelete, numai schelete…” Constantin Ticu Dumitrescu, „Mărturie şi document” (Polirom, 2008).

Morți pe 17 februarie 1953:

BĂLUŢĂ Ioan N., n. 30 sep. 1900, Amărăştii de Jos (Dolj), ţăran; ar. 15 aug. 1952; † 17 feb. 1953, Poarta Albă (MSt; CI; RSC Poarta Albă; Mem40-41; EŞ)

MĂLĂESCU Constantin M., n. 10 mar. 1902, Acăţari (Mureş), ţăran; † 17 feb. 1953, Poarta Albă (MSt; RSC Poarta Albă; CI)

MOLDOVEANU Ioan P., n. 5 ian. 1929, Braşov,muncitor; † 17 feb. 1953, Poarta Albă (MSt; RSC Poarta Albă; CI)

PAKO Bela I., n. 27 iun. 1896, Târgu Secuiesc (Covasna), ţăran; ar. 1951; † 17 feb. 1953, Poarta Albă (MSt; RSC Poarta Albă; CI)

POPOVICI Vasile V., n. 10 mar. 1922, Blăjenii de Sus (Bistriţa-Năsăud), ţăran; † 17 feb. 1953, Poarta Albă (MSt; RSC Poarta Albă; CI)

SAVU Ioan D., n. 15 sep. 1892, Firiteaz (Arad), ţăran; ar. 1951; † 17 feb. 1953, Poarta Albă (CI; EŞ; MSt; RSC Poarta Albă)

SĂRMĂŞAN Solomon S., n. 25 sep. 1909, Sânpettroita-ridicata-in-amintirea-robilor-de-la-canalul-dunare-marea-neagraru de Câmpie (Mureş), ţăran; ar. 1951; † 17 feb. 1953, Poarta Albă (CI; MSt; RSC Poarta Albă)

SPĂTARU Gheorghe T., n. sep. 1904, Cerneşti (Botoşani), ţăran; ar. 1952; † 17 feb. 1953, Poarta Albă (CI; MSt; EŞ; RSC Poarta Albă)

STAN Vasile Gh., n. 1 ian. 1890, Dridu (Ialomiţa), ţăran; † 17 feb. 1953, Poarta Albă (EŞ; MSt; RSC Poarta Albă)

SURDUCAN Mihai M., n. 6 iun. 1889, Sătmărel (Satu Mare), ţăran; ar. 1951; † 17 feb. 1953, Poarta Albă (CI; MSt; EŞ; RSC Poarta Albă)

Romulus Rusan (coord. și studiu introductiv), Cartea Morților, Fundația Academia Civică, 2013

Articolul 17 februarie 1953 – Holocaustul nostru. La Poarta Albă sunt înregistrate 10 decese într-o sigură zi… apare prima dată în Glasul.info.