24 iulie 1772 – Prima voce colectivă pentru Unirea și Independența Țărilor Române

În vara anului 1772, în umbra marilor confruntări dintre Imperiul Otoman și Rusia țaristă, în timp ce Europa diplomatică își trasa noile frontiere ale influenței prin tratativele de pace de la Focșani, un moment de o profundă încărcătură istorică a avut loc, rămânând prea puțin cunoscut publicului larg: boierii din Țara Românească și Moldova au rostit, printr-un memoriu comun, una dintre primele solicitări oficiale de unire a celor două țări românești și de recunoaștere a independenței lor.

Un context favorabil, dar nesigur

Anul 1772 era marcat de desfășurarea războiului ruso-turc (1768–1774), în care Imperiul Otoman suferea pierderi serioase. Rușii, avansați în spațiul românesc, ocupaseră o bună parte din teritoriile Moldovei și Munteniei și deveniseră o prezență militară și diplomatică însemnată. Deși acest război nu fusese pornit pentru români, aceștia au intuit că înfrângerea otomană putea deschide o fereastră de oportunitate pentru emanciparea politică a Principatelor.

Vocea boierilor, între diplomație și patriotism

La 24 iulie 1772, în cadrul negocierilor de la Focșani, boierimea din Țara Românească a înaintat un memoriu oficial către reprezentantul Vienei, în care exprima o dorință clară:

Unirea Moldovei cu Țara Românească sub un singur domn pământean, sub protecția marilor puteri creștine, și recunoașterea independenței față de Imperiul Otoman.

Această solicitare nu era un simplu gest retoric. Era o afirmație de voință politică națională, care depășea logica de supunere față de Poarta Otomană și cerea revenirea la vechile drepturi și libertăți ale românilor, de dinaintea regimului fanariot instaurat în 1711 (Moldova) și 1716 (Țara Românească).

Program politic în fașă

Memoriul din 1772, deși redactat în limbaj diplomatic și cu deferență față de marile puteri, reprezenta un adevărat program politic, domn pământean și revenirea la alegerea domnilor din rândul elitelor locale, nu trimiși greci ai Porții, stare de neatârnare, un pas important spre independență, Unirea celor două Principate, o idee de unitate națională care anticipa cu aproape un secol actul de la 1859 și protecție creștină occidentală (Habsburgică și Rusă), un apel pragmatic la realitățile geopolitice, căutând susținerea în afara spațiului islamic otoman.

De la memoriu la ideal

Chiar dacă acest memoriu nu a produs efecte imediate, încheierea păcii de la Kuciuk-Kainargi în 1774 nu a consfințit unirea Principatelor, momentul 24 iulie 1772 rămâne semnificativ: este prima încercare oficială a elitei românești de a cere unificarea națională în fața puterilor străine, printr-un document scris și înaintat într-un cadru internațional.

Este un act de viziune istorică și conștiință națională, care a anticipat cu decenii generația pașoptistă și care a inspirat lupta ulterioară pentru emancipare și unitate.

Moștenirea acestui gest politic

Astăzi, în tumultul geopolitic modern, reamintirea acestui moment arată că ideea de unitate românească nu a apărut din neant în secolul XIX, ci a fost plămădită în adâncurile secolului XVIII, de elite care – deși aflate sub stăpâniri străine – aveau conștiința identității și a drepturilor naționale.

Ziua de 24 iulie 1772 merită așadar repusă în lumina istoriei drept prima bornă diplomatică scrisă a ideii de „România Unită”.

Articolul 24 Iulie 1772 – Știați că Moldova și Țara Românească au cerut unirea lor încă din anul 1772? apare prima dată în Glasul.info.

La 24 iulie 1849 armata maghiară condusă de Jozef Bem este înfrântă la Roșia Montană. În contextul Revoluției de la 1848–1849 din Transilvania, pe 24 iulie 1849, armatele revoluționare maghiare conduse de generalul Bem suferă înfrângeri în Munții Apuseni, în zona Roșia Montană, în luptele purtate împotriva moților conduși de Avram Iancu.Această rezistență a moților a fost crucială pentru menținerea influenței românești în zonă și pentru blocarea controlului total al maghiarilor în Apuseni.

Roșia Montană. 24 iulie 1849. Dimineața se ridica grea peste Munții Apuseni, dar în inima codrilor, glasul tulnicelor chema la luptă, nu la pășune. În acea zi, moții, țărani, mineri, flăcăi și bătrâni, aveau să-și scrie cu sânge o filă de istorie în cartea neamului. Era ziua în care Avram Iancu, avocatul devenit tribun, dădea o lecție de verticalitate unei armate regulate conduse de un general celebru: Józef Bem.

24 Iulie 1849 – Glasul munților răsună din Roșia Montană: Moții lui Avram Iancu înfrâng armata lui Józef Bem

Munții nu se înclină. Pe hârtie, bătălia părea pierdută dinainte. Bem, general de carieră, cu oaste disciplinată, echipament, tunuri, steaguri fluturânde și fanfară. Iancu? Oastea lui era adunată din satele răzlețe, încinși cu brâie tricolore, cu puști de vânătoare și sulițe făurite din uneltele câmpului. Dar în sufletele lor ardea ceva ce nu putea fi măsurat în cifre sau calibru: dorința de a nu fi șterși de pe harta vieții și a pământului străbun.

Roșia Montană – Cetate naturală a rezistenței

Locul ales pentru ciocnire nu a fost întâmplător. Roșia Montană, veche vatră a aurului dacic, era un bastion natural, înconjurat de dealuri abrupte, păduri dese și oameni de granit. Aici, sub cerul tulbure al verii lui 1849, s-au prăbușit planurile expansioniste ale revoluționarilor maghiari care visau o Transilvanie unificată, dar fără drepturi pentru românii majoritari.

Iancu, tribunul care a stat ca stânca

Avram Iancu nu era doar un strateg. Era o icoană vie a demnității românești. El nu poruncea din spate, ci era în frunte, cu căciula înaltă, glasul hotărât și ochii aprinși de o lumină născută din răbdarea neamului său. În ziua aceea, și-a întărit pozițiile cu inteligență, ghidându-se după fiecare cotitură a terenului, fiecare trunchi de brad căzut, fiecare colț de stâncă.

Focul din stâncă

Când Bem a încercat să străpungă pozițiile românilor, a fost întâmpinat nu doar cu gloanțe, ci cu o urgie tăcută a pământului. Moții trăgeau din umbră, tăceau ca pădurea și loveau ca fulgerul. Multe dintre trupele lui Bem au fost prinse în ambuscade, dezorientate de cunoașterea perfectă a terenului de către localnici.

Victoria celor care nu aveau voie să existe

Rezultatul? Bem, cel neînvins până atunci, a fost silit să se retragă. Nu din lipsă de curaj, ci pentru că în fața unei voințe atât de neclintite nu există strategie care să reziste. Moții au învins nu doar o armată, ci o idee: aceea că românii din Transilvania trebuie să se plece.

Eroismul care nu se predă

Astăzi, numele Roșia Montană este rostit mai des în bătălii pentru aur și patrimoniu. Dar în spatele acestui nume stă o zi de glorie și foc, când pământul Apusenilor s-a ridicat în picioare, cu Avram Iancu drept stindard viu. Pe 24 iulie 1849, muntele n-a fost doar piatră. A fost scut. A fost sabie. A fost sânge. A fost român.

Să nu uităm că istoria noastră nu se scrie doar în tratate, ci și în răcnetul moților care au spus, fără teamă, „Până aici!”. Câte monumente avem la Roșia Montană dedicate sacrificiului acestor eroi români? Există măcar unul singur? Și dacă există, de ce nu este promovat?

Articolul 24 Iulie 1849 – Armata maghiară condusă de Jozef Bem este înfrântă de moții lui Avram Iancu la Roșia Montană apare prima dată în Glasul.info.

O pagină mai puțin cunoscută din istoria neamului românesc: la 24 iulie 1772 au început congresele de pace de la Focșani și București. În timpul acestor tratative de pace, delegațiile Moldovei și Țării Românești au cerut independența de fapt, sub garanția Austriei, Rusiei și Prusiei, și unirea celor două țări românești.

Istovite de războaiele ruso-turce și austro-turce care în multe cazuri foloseau Muntenia și Moldova pe post de câmpuri de bătălie, Principatele Române au realizat încă din 1772 că unica lor salvare în fața unor agresiuni constante din partea celor trei mari puteri care prinseseră spațiul etnic românesc ca într-un clește, Rusia, Austria și Imperiul Otoman, o reprezenta doar unirea celor două țări românești.

Astfel, în cadrul congreselor de pace ruso-otomane de la Focşani şi Bucureşti, delegațiile Moldovei și Țării Românești au cerut independența de fapt, sub garanția colectivă a Austriei, Rusiei și Prusiei, și unirea celor două țări românești.

La 24 iulie 1772, elitele din Moldova și Muntenia trimise la aceste tratative de pace, cereau pe același glas prin intermediul unor memorii, domnii pământene, recunoașterea de către marile puteri creștine europene a independenței și a Unirii celor două țări românești.

“Odată cu înfrângerile militare ale otomanilor, boierimea din Principatele române şi-a expus „programul” politic în memorii înaintate puterilor europene. În cel din 24 iulie 1772 se cerea unirea Principatelor sub „un prinţ bun” şi sub protecţia imperiilor Habsburgic şi Rus. În acest memoriu, înaintat de boierii din Ţara Românească reprezentantului Vienei la congresul de pace de la Focşani (1772), se exprima dorinţa recunoaşterii vechilor libertăţi şi drepturi ale Principatelor române, a revenirii la domniile pământene şi la o „stare de neatârnare””, scrie Revista de Istorie Militară, publicație editată de Ministerul Apărării

Până și boierii turcofili, precum Ienăchiţă Văcărescu, le cereau turcilor în 1772 respectarea vechilor “tractate” și revenirea la domniile pământene.

Pentru delegații marilor puteri europene era deja un semnal “periculos” din partea boierilor munteni și moldoveni, care-și doreau încă de pe atunci un domn pământean comun pentru Moldova și Țara Românească.

Aceste tratate de pace dintre Imperiul Țarist și Imperiul Otoman, cel de la Focșani (din anul 1772) și apoi mai târziu, cel de la Kuciuk Kainargi ( din anul 1774), au constituit bază de discuție cu privire la organizarea, precum și statutul internațional al Principatelor Române.

Slăbirea suzeranității otomane asupra Moldovei și a Țării Românești a deschis drumul către independența și Unirea Principatelor Române, iar prin intermediul elitelor școlite în vestul Europei, s-a deschis atunci o fereastră foarte prielnică și pentru modernizarea celor două țări românești, lucru pus însă puternic în umbră de mărirea pericolului rusesc la adresa intereselor identitare și teritoriale românești, spațiul etnic românesc fiind de la acel moment într-un continuu pericol, atât din partea Rusiei cât și a Austriei, care au recurs fiecare la mai multe rapturi teritoriale românești, ocupații samavolnice ale unor teritorii strămoșești ce s-au întins din păcate pentru români timp de secole de-a rândul.

Articolul 1772: Agresiunea constantă a Rusiei, Austriei și a Imperiului Otoman au determinat Moldova și Țara Românească să ceară Unirea Principatelor apare prima dată în Glasul.info.

Articolul La 24 iulie 1864 Domnitorul Alexandru Ioan Cuza unifica corpurile grănicereşti din Ţara Românească şi Moldova apare prima dată în Glasul.info.