Până în secolul XIX, în arhivele istorice este consemnată o prezență viguroasă a elementului etnic românesc în Câmpia Tisei. Descoperirile arheologice confirmă de asemenea continuitatea lor ancestrală în acest spațiu geografic. Ce s-a întâmplat cu românii din acest spațiu și ce a dus aproape de dispariția lor?

După cucerirea Ungariei de către Imperiul Otoman și mai apoi “eliberarea” Ungariei de către austrieci, prezența românească în acest spațiu a devenit tot mai răsfirată, rămânând totuși câteva comunități importante de români în câteva centre urbane cum ar fi Debrețin, Seghedin și Gyula, restul comasate în zone rurale, pe întreg cuprinsul Câmpiei Tisei.

Spre sfârșitul secolului XVII, copiind modelul din Principatul Transilvaniei, încep persecuțiile etnice împotriva românilor. Marile orașe din Ungaria emit hotărâri prin care românii și sârbii (n.r. în speță toată populația ortodoxă, români, aromâni, macedoromâni, slavi) să fie scoși din orașe și să nu li se permită să cumpere case sau pământ pe care să-și construiască biserici, case sau alte clădiri.

Astfel, la 28 aprilie 1697, sfatul orașului Debrețin hotăra:

“Sârbilor și Românilor să nu le fie îngăduită cumpărarea de case, nici Ungurii să nu le poată vinde acestora, ci ei să locuiască în bordeie, ba nici bordee să nu-și facă mai mult”.

Începe o campanie de persecuție etnică și religioasă a românilor, mai ales după ce pătrund austriecii în Ungaria și îndepărtează ocupația otomană. Vin tot mai des ordine imperiale prin care se dispune dărâmarea bisericilor și schiturilor românești din acest spațiu, concomitent cu încercări de convertire la catolicism și de asimilare culturală a românilor.

Totul culminează în timpul dualismului austro-ungar cu legile școlare Trefort și Apponyi prin care se bate cuiul în coșciugul asimilării prin învățământ a românilor, situație similară cu ceea ce li se întâmplă azi românilor din Ucraina. Din sute de școli românești de la începutul secolului XIX, în doar câteva decenii acestea ajung pe cale de dispariție, iar populația românească suferă o maghiarizare accelerată, copiii însușindu-și nu doar limba maghiară, ci și o educație “patriotică” prin care își respingeau identitatea națională și culturală.

Astăzi, comunitatea românească din Ungaria mai numără doar câteva zeci de mii de suflete, și acelea în plin proces agresiv de maghiarizare, pe când în România comunitatea maghiară beneficiază de toate drepturile culturale și identitare, ba chiar având privilegii în plus față de etnicii români.

Articolul La 28 Aprilie 1697 orașul Debrețin hotăra: “Sârbilor și Românilor să nu le fie îngăduită cumpărarea de case, nici Ungurii să nu le poată vinde acestora, ci ei să locuiască în bordeie” apare prima dată în Glasul.info.