La 5 iunie 1871, acum 150 de ani, s-a născut Nicolae Iorga.La 27 noiembrie 1940 a fost asasinat Nicolae Iorga. Se împlinesc anul acesta 83 de ani de când …“au fost tăind un brad bătrân”.

Nicolae Iorga, personalitate de seamă a României şi a întregii lumi, a intrat definitiv în conştiinţa celor care ne mai zicem cu mândrie nedisimulată ROMÂNI! La înfiinţarea UNESCO, în 1945, România era reprezentată prin 3 nume prestigioase: Dimitrie Cantemir, Costache (C-tin) Negruzzi şi Nicolae Iorga!

„Au fost tăind un brad bătrân…”

„Este una dintre cele mai frumoase cărţi din câte s-au scris în limba românească.”

În acelaşi timp devine însă şi un elev „rebel” datorită interesului manifestat faţă de curentul marxist al timpului, de care s-a dezis mai târziu. În 1888 a fost considerat unul dintre cei mai buni absolvenţi ai „Naţionalului” ieşean, fapt ce i-a deschis calea Universităţii, unde a trecut excelent examenele Facultăţii de Litere, iar la sfârşitul primului an, cu dispensa ministerială primită, şi-a dat toate examenele facultăţii, astfel că la sfârşitul anului şi-a susţinut şi licenţa, obţinând „magna cum laude” în urma unei dizertaţii magistrale despre literatura greacă, cu care a uimit corpul profesoral al facultăţii şi în special pe ilustrul istoric A.D.Xenopol, care l-a considerat „o minune de om”, propunându-l pentru o bursă de studii în străinătate, dar şi pentru primirea postului de profesor la Universitate. Cu toate că exista precedentul „caz” al lui Titu Maiorescu, Senatul a respins propunerea, socotindu-l… „prea fraged”.
Ca tânăr licenţiat şi „trăitor de Iaşi”, Nicolae Iorga s-a implicat până peste poate în efervescenta viaţă culturală a „Cetăţii de pe cele 7 coline”, participând activ la prelegerile Junimii, publicând în „Convorbiri” un eseu memorabil despre poeta Veronica Micle, se opune public, cu argumente solide, încercării de defăimare a lui Ion Luca Caragiale, participă la înmormântarea lui Ion Creangă, cercetează asiduu file de cronici şi vechi documente istorice din arhivele ieşene, publică numeroase articole de opinie în presa locală, debutează ca poet şi critic literar. Primeşte, totuşi, postul de profesor de latină la liceul din Ploieşti, unde va avea posibilitatea să-i cunoască pe Odobescu, Vlahuţă, Caragiale, Hajdeu, Tocilescu şi Dobrogeanu-Gherea.
În 1890 se căsătoreşte cu Maria Tasu, de care va divorţa după zece ani.

Prevalându-se de bursa acordată, în perioada 1890 – 94, studiază în străinătate, în Italia, apoi în Franţa, unde îşi aduce contribuţia la Enciclopedia franceză. De aici a
studiat în Anglia şi Italia, aflându-şi informaţiile necesare pentru teza de doctorat în limba franceză, obţinută în 1893. Mai departe, la Universitatea din Berlin, teza sa impecabilă despre Tohmas III, redactată în limba germană în mai puţin de un an, nu este acceptată decât de Universitatea din Leipzig, după ce a fost evaluată de trei mari savanţi germani, fiind apoi şi publicată la Paris. În paralel, în ţară publică un volum de poezie „Poezii, Poeme” şi altul de „Schiţe din literatura română”.

Spre sfârşitul anului 1894 se întoarce în România cu două doctorate, cu un impresionant bagaj de cunoştinţe acumulate şi cu aprecieri elogioase din partea multor universităţi şi a numeroaselor reviste de înaltă ţinută europeană. Primeşte, în urma unei apreciate dizertaţii susţinute, postul de profesor suplinitor la catedra de istorie medievală a Universităţii din Bucureşti, iar anul următor, pe cel de profesor titular, o adevărată performanţă pentru cei 24 de ani ai săi. Continuându-şi neobosit cercetările istorice şi sporindu-şi mereu activitatea publicistică, între care al zecelea volum Hurmuzachi şi două volume din „Istoria modernă a României”, în 1897, Nicolae Iorga a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

Anul 1900 îi conferă lui Nicolae Iorga o largă notoreitate în lumea culturală din ţară şi din străinătate, datorită remarcabilei sale contribuţii aduse istoriei României şi
identităţii poporului român; vocea sa dovedindu-se a fi una cu adevărat „reformatoare”. În 1901 se recăsătoreşte cu Catinca Bogdan, soră a istoricului cultural Gh. Bogdan
– Duică, care-l va ajuta, la Budapesta, să copie şi să traducă documente maghiare despre Istoria Transilvaniei şi despre Mihai Viteazul, precursor al Unirii Principatelor, de la a cărei moarte se împlineau trei veacuri.

Îmbinând cu pasiune catedra universitară cu jurnalismul cultural şi politic, din 1903, conduce revista „Semănătorul” , devenită o tribună a naţionalismului cultural şi didacticismului şi publică cu o prolificitate de invidiat zeci de volume pe an. În 1905 este ales deputat independent şi din 1906 se alătură Partidului Conservator, an în care scoate propria publicaţie „Neamul Românesc”, iar din 1907 al doilea periodic „Floarea Darurilor”, criticând în cele două reprimarea răscoalei ţărăneşti şi demascând situaţia ţărănimii române, „ajunsă cea mai primitivă din toată Europa”; astfel, înregistrând o creştere semnificativă a popularităţii sale, fiind reales ca deputat.

În 1908, se retrage cu locuinţa la Vălenii de Munte, acolo unde a fondat „o şcoală de vară”, o editură proprie cu tipografie şi suplimentul literar al revistei „Neamul
Românesc”. Practic, datorită lui Iorga, în 1909, localitatea prahoveană a devenit „un centru studenţesc cultural cu proprie finanţare”, stârnind panică în Austro-Ungaria. În
1911, după ce a ţinut impresionantul său discurs despre „Filozofia istoriei”, a devenit membru titular al Academiei Române Participând, în 1913, la Congresul Internaţional de Istorie de la Londra a propus noi moduri de abordare a medievalismului.

Jurnalul ultimilor ani 1938-1940 – Nicolae Iorga

Invitat apoi să ţină discursuri la Academia din Belgrad şi la Ateneo Veneto din Italia, în 1914, la inaugurarea în Bucureşti a Institutului de Studii Sud-Est Europene statul român i-a acordat distincţia Bene Merinti, pentru iniţiativa şi demersul înfiinţării acestuia.

După Războiul Balcanic, la care participase stăpânit de cauza unităţii naţionale, în 1915, când România îşi menţinea încă neutralitatea în Primul Război Mondial, Nicolae
Iorga s-a declarat pro-antantist, întrezărind astfel recuperarea Transilvaniei, Bucovinei şi celorlalte ţinuturi româneşti stăpânite de Austro-Ungaria, militând pentru alianţa cu Puterile Antantei. Odată produsă, Nicolae Iorga o salută cu entuziasm:

„A sosit un ceas pe care-l așteptam de veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viață națională, pentru care am muncit și am scris, am luptat și am gândit. A sosit ceasul în care cerem și noi lumii dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu da nimănui ca robi rodul ostenelilor noastre.”

Începutul dezastruos al luptelor armatei române pe fronturile din Ardeal şi de la Dunăre şi iminenta cădere a Bucureştiului avea să-i inspire lui Nicolae Iorga fulminantul său discurs mobilizator rostit în Parlament în 14 decembrie 1916. Intitulat, Rezistenţă până la capăt, oratorul şi-a exprimat „toată încrederea, sprijinită pe îndelungata cercetare a unui trecut de atâtea secole, că totuşi dreptatea elementară a cauzei noastre nu va putea fi zdrobită (…)”.

Refugiat la Iaşi, devenită Capitala Rezistenţei până la capăt, N.Iorga susţine cauza Războiului Reîntregirii, scriind aproape de unul singur gazeta Neamul Românesc, ţinând aproape şi de ziarul România, organul al guvernului, în care scrie articole mobilizatoare.

La cererea editurii franceze Hachette scrie „O nouă istorie a poporului român” şi continuă să predea cursuri la universitate. După înfrângerea Germaniei, participă la 1
Decembrie 1918 la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, exprimându-şi entuziasmul. Este ales primul Preşedinte al Senatului României Mari.

De aici, în perioada anilor 1919– 30, parcurge o carieră politică şi publicistică de-a dreptul impresionantă, acordându-i-se titlul de DHC de către numeroase academii şi universităţi din America şi Europa, devine rector al Universităţii bucureştene şi editează peste 40 de volume anual.

În aprilie 1931, întors din exil, regele Carol al II-lea îl desemnează pe N.Iorga Prim-ministru al României, pe fondul popularităţii de care acesta se bucura. Deşi bine
intenţionat, în scurt timp, însă, datorită rupturii alianţei politice a PND cu PNR şi PŢ, privind invalidarea regelui controversat, dar şi a conflictelor cu Garda de Fier, în mai
1932, Nicolae Iorga demisionează şi se întoarce la viaţa academică, continuându-şi cu aceeaşi asiduitate elaborarea şi editarea vastelor sale lucrări istorice şi memorialistice.
Pentru a lega firul „biografic” parcurs, să menţionăm că după odiosul asasinat al lui Nicolae Iorga, pe biroul său de la Sinaia s-au găsit manuscrisele „Istoriologiei umane” şi poezia „Brad bătrân”, scrisă cu doar o zi înainte.

Demnă de reţinut este premoniţia primului vers: „Au fost tăind un brad bătrân” , al cărui gerunziu plural este tulburător. Nicolae Iorga, recunoscut drept „un Patriarh al Culturii Româneşti”, a fost înmormântat la Cimitirul Bellu şi, în ciuda „restricţiilor” impuse, i-au fost aduse omagii binemeritate de către istoricul francez Henri Focillon, denumindu-l: „una dintre personalitățile legendare plantate, pentru eternitate, în pământul unei țări și în istoria inteligenței umane” şi de către filozoful C-tin Rădulescu Motru, afirmând că:

„…a întrupat puterea de muncă intelectuală a neamului nostru în gradul cel mai înalt.”

Moştenirea lui Nicolae Iorga, ca istoric, critic literar, dramaturg, poet, orator, enciclopedist, filozof, politician, profesor şi academician român este una uriaşă,
cuprinzând peste 1000 de volume şi 25000 de articole(!).

Numai în domeniul istoric biografii săi conchid la unison:

„Nu poţi să alegi un domeniu din istoria românilor fără să constați că N.Iorga a trecut deja pe acolo și a tratat tema în mod fundamental.”

În acelaşi mod strălucit şi posteritatea lui Nicolae Iorga este una covârşitoare, iar pentru a o ilustra semnificativ voi sublinia doar că la UNESCO, forul cultural mondial, fondat în 1945, cu sediul la Paris, România, afiliată din 1956, s-a impus prin cele trei mari personalităţi ale sale: Dimitrie Cantemir, Constantin Negruzzi şi Nicolae Iorga!

O menţiune în plus pentru oraşul Iaşi, pe care l-a preţuit ca nimeni altul:

„Iașul e, înainte de toate, o biserică – biserica bisericilor trecutului nostru.”

Poate că de aceea în semn de cinstire Nicolae Iorga a ctitorit aici Biserica „Sf. Nicolae”, începută în 1937, terminată şi sfinţită în 1943, fiind singura biserică ieşeană ridicată de un profesor. În contextul titlului, n-aş putea să-mi închei aceste rânduri fără a însera şi poezia „Brad bătrân”, ca fiind un omagiu de suflet adus celui ce ne-a fost, ne este şi ne va fi …”de-a lungul ceasurilor grele / sub paza crăcilor rebele, / …un adăpost”, Nicolae Iorga.

Au fost tăind un brad bătrân
Fiindcă făcea prea multă umbră
Și-atuncea din pădurea sumbră
Se auzi un glas păgân:

„0, voi ce-n soare cald trăiți
Și ați răpus strămoșul nostru
Să nu vă strice rostul vostru,
De ce sunteți așa grăbiți?

Moșneagul, stând pe culme drept,
A fost la drum o călăuză
Și-n vreme aspră și hursuză
El cu furtunile-a dat piept,

În anii mulți cât el a fost
De-a lungul ceasurilor grele
Sub paza crăcilor rebele,
Mulți și-au aflat un adăpost.

Folos aduse cât fu viu,
Ci mort, acuma când se duce,
Ce alta poate-a vă aduce
Decât doar încă un sicriu?”

Mihai Caba

Articolul Peste opt decenii de la moartea lui Nicolae Iorga apare prima dată în Glasul.info.

Am fost invrednicit de inalta cinste de a fi ales membru al acestei ilustre institutii intr-un moment cind s-a procedat la o largire a cadrelor academice, largire ceruta, daca nu ma insel, de sporul spiritual al tarii. Ales fara inaintas, ivirea mea aici intre Domniile Voastre are oarecum aspectul unei generari spontane.

Trebuie sa recunosc ca imprejurarea aceasta ma stanjeneste putin, deoarece imi rapeste posibilitatea si norocul, date pana acum in chip de la sine inteles, de a face, intrand sub aceasta cupola, elogiul unui nemuritor disparut trupeste, dar care n-a incetat sa fie prezent, gratie infaptuirilor de o viata.

Va rog sa-mi acordati totusi potrivit obiceiului statornicit, dreptul nescazut de a face astazi, aici, elogiul unei alte nemuritoare prezente care n-a ocupat nici un scaun in aceasta nobila incinta. Prezenta nemuritoare la care ma refer nu e legata de nici un nume, nu ravneste la nici o lauda, si e raspandita in spatiul din preajma noastra, cat tine intinderea imparateasca a tarii. Vreau sa vorbesc despre singura prezenta inca vie, desi nemuritoare, nemuritoare desi asa de terestra, despre unanimul nostru inaintas fara de nume, despre: satul romanesc.

Pe 5 iunie 1937  Lucian Blaga a rostit discursul de recepție la Academia Română intitulat „Elogiul satului românesc”

N-as putea rosti cuvantul ca as fi facut vreodata cercetari tocmai sistematice si cu stricte intentii monografice cu privire la satul romanesc. Satul traieste in mine intr-un fel mai palpitant, ca experienta vie. Sunt fiu de preot – toata copilaria, o fantastic de lunga copilarie, adolescenta, intaia tinerete pana la varsta de douazeci si atatia ani, le-am petrecut, cu intreruperi impuse de nomadismul sezonier al scolarului, la sat, sau in nemijlocita apropiere, in orice caz in necurmat contact cu satul natal.

Sufletul, in straturile cele mai ascunse ale sale, mi s-a format deci sub inraurirea acelor puteri anonime, pe cari cu un termen cam pedant m-am obisnuit sa le numesc “determinante stilistice” ale vietii colective. Ceea ce scoala romaneasca sau straina au adaugat, cred ca n-a putut sa altereze prea mult o substanta sufleteasca modelata dupa niste tipare cu atat mai efective, cu cit se impuneau mai inconstient si mai neintrerupt.

Scoala felurita, a noastra si uneori mai putin a noastra, mi-a inlesnit doar distantarea contemplativa, care mi-a ingaduit sa vorbesc cu oarecare luciditate despre realitatea sufleteasca a satului si despre tiparele ei. Voi vorbi prin urmare despre satul romanesc, nu ca un specialist, care si-a potrivit in prealabil metodele in laborator si porneste pe urma sa examineze pe din afara un fenomen.

Voi vorbi despre satul romanesc din amintire traita si facand oarecum parte din fenomen. Voi incerca in putine cuvinte sa actualizez mai ales ceea ce copilul stie despre sat si despre orizonturile acestuia. Copilaria petrecuta la sat mi se pare singura mare copilarie. Cine nu priveste in urma sa peste o asemenea copilarie, mi se pare aproape un condamnat al vietii (cer scuze tuturor citadinilor de fata, pentru aceasta afirmatie!).

Copilaria si satul se intregesc reciproc alcatuind un intreg inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despre o simbioza intre copilarie si sat, o simbioza datorita careia fiecare din parti se alege cu un castig. Caci, pe cat de adevarat e ca mediul cel mai potrivit si cel mai fecund al copilariei e satul, pe atat de adevarat e ca si satul la randul lui isi gaseste suprema inflorire in sufletul copilului.

Exista un apogeu exuberant, invoit si baroc, al copilariei, care nu poate fi atins decat in lumea satului, si exista de alta parte aspecte tainice, orizonturi si structuri secrete ale satului, cari nu pot fi sezisate decat in copilarie. Cert lucru, pentru a afla ceva despre viata satului si despre prelungirile ei cosmice, e gresit sa iscodesti sufletul taranului matur cu zarea retezata de nevoile vietii, de mizeriile si de cele o suta de porunci ale zilei.

Pentru a-ti taia drum spre plenitudinea vietii de sat trebuie sa cobori in sufletul copilului. Copilaria e de altfel varsta sensibilitatii metafizice prin excelenta. Si satul, ca zariste integrala, are nevoie de aceasta sensibilitate pentru a fi cuprins in ceea ce cu adevarat este. Copilaria mi se pare singura poarta deschisa spre metafizica satului, spre acea stranie, si fireasca in acelasi timp, metafizica, vie, adapostita in inimile care bat subt acoperisele de paie, si oglindita in fetele bantuite de soarta, dar cu ochii atarnati de cer.

Mi-aduc aminte: vedeam satul asezat inadins in jurul bisericii si al cimitirului, adica in jurul lui Dumnezeu si al mortilor. Aceasta imprejurare, care numai tarziu de tot mi s-a parut foarte semnificativa, tinea oarecum isonul intregei vieti, ce se desfasura in preajma mea. Imprejurarea era ca un ton, mai adanc, ce imprumuta totului o nuanta de necesar mister. Localizam pe Dumnezeu in spatiul ritual de dupa iconostas, de unde il presimteam iradiind in lume. Nu era aceasta o poveste, ce mi s-a spus ca multe altele, ci o credinta de neclintit. Faceam o transanta deosebire intre “povesteapoveste” si “povestea adevarata”. Topografia satului era plina de astfel de locuri mitologice.

La fiecare pas perspectivele se adanceau si se inaltau. Tinda vecinului, totdeauna foarte intunecoasa, era fara doar si poate, un loc in care, cel putin din cand in cand, si mai ales Dumineca, se refugia diavolul. Nu am incercat intr-o zi, cu alti douazeci de copii, toti patrunsi de fiorii unui sfant razboi, sa-l izgonim starnind cu fel si fel de unelte niste zgomote ca de trib african ?- Undeva langa sat era un sorb ; convingerea noastra era, ca acel noroi fara fund raspunde de-a dreptul in iad de unde ieseau si clabucii.

Trebuie sa te transpui in sufletul unui copil, care sta tacut in marginea sorbului, si-si imagineaza acea dimensiune “fara fund”, ca sa ghicesti ce poate insemna pentru om o geografie mitologica. Iar in rapa rosie, prapastioasa, din dealul viilor, salasluia aievea un capcaun. Satul era astfel situat in centrul existentei si se prelungea prin geografia sa de-a dreptul in mitologie si in metafizica. Acestea alcatuiau pervazul natural si de la sine inteles al satului. Satul exista in constiinta copilului ca o lume, ca unica lume mult mai complex alcatuita si cu alte zari, mai vaste, decat le poate avea un mare oras, sau metropola, pentru copiii sai.

Atingem cu aceasta deosebirea esentiala dintre “sat” si “oras”. Satul nu este situat intr-o geografie pur materiala si in reteaua determinantelor mecanice ale spatiului, ca orasul ; pentru propria sa constiinta satul este situat in centrul lumii si se prelungeste in mit. Satul se integreaza intr-un destin cosmic, intr-un mers de viata totalitar dincolo de al carei orizont nu mai exista nimic.

Aceasta este constiinta latenta a satului despre sine insusi. Indraznesc sa fac afirmatia, fiindca asa e inteles si trait satul, in apogeul copilariei, varsta care singura poseda perfecta afinitate cu modul existential al satului. Sa privim in schimb orasul. Copilul se pierde aici parasit de orice siguranta. La oras constiinta copilului e precoce molipsita de valorile relative ale civilizatiei, cu care el se obisnuieste fara de a avea insa si posibilitatea de a o intelege. Cred ca nu exagerez spunand ca la oras copilaria n-are apogeu ; orasul taie posibilitatile de desvoltare ale copilariei ca atare, dand sufletelor de graba o indrumare batranicioasa.

La oras copilul este in adevar “tatal barbatului”, adica o pregatire pentru varstele seci! La sat copilaria e o varsta autonoma, care infloreste pentru sine. Omul crescut la oras parvine sa inteleaga sau sa se prefaca a intelege cauzalitatile imprejmuitoare, dar el nu face personal niciodata experienta vie a lumii ca totalitate, adica o experienta muiata in perspective dincolo de imediat si de sensibil. A trai la oras inseamna a trai in cadru fragmentar si in limitele impuse la fiecare pas de randuielile civilizatiei. A trai la sat inseamna a trai in zariste cosmica si in constiinta unui destin emanat din vesnicie.

Imi iau voie sa evoc o conversatie intre copii – nu inventata pentru a broda literatura pe marginea ei. Reproduc conversatia de pe discul de ceara al celei mai fidele memorii. Nu aveam mai mult de 7 ani. Eram vreo 5 baieti, toti cam de aceeasi varsta; stam in cerc, calmi, in mijlocul ulitei, pe inserate. Nu mai stiu in ce legatura s-a intamplat ca unul sa arunce intrebarea: “Cum o fi cand esti mort?”. Unul dintre noi a raspuns neintirziat, ca iluminat : “Mort trebuie sa fie ca si viu. E asa ca nici nu stii ca esti mort.

Noi bunaoara stam aici in cerc si vorbim, dar poate ca suntem morti, numai ca nu ne dam seama”, inca o data, – scena s-a petrecut intocmai. N-am impodobit-o cu nici un detaliu imaginar. Mi-aduc desavarsit de bine aminte si de fiorul incercat in fata prapastioasei perspective deschise prin raspunsul acelui baiat. Era acel cutremur, ce-l incerci in copilarie, ca si mai tarziu, cand calci prin preajma ultimului hotar. O fetita, prietena de joaca, se catara in prunii cimitirului, crescuti din morminte. Spunea sarind, ca vrea sa vada ce “gust au mortii”, si incerca prunele. Cand musca dintr-o pruna amara, spunea ca mortul de la radacina trebuie sa fi fost rau. Cand nimerea in alt pom o pruna dulce, zicea ca mortul de la radacina, trebuie sa fi fost om bun.

LUCIAN BLAGA
5 iunie 1937

“Izvoade – eseuri, conferinte, articole”, Editura Minerva, Bucuresti, 1972, p. 2, via Ziaristi Online

Articolul Pe 5 iunie 1937 Lucian Blaga a rostit discursul de recepție la Academia Română intitulat „Elogiul satului românesc” apare prima dată în Glasul.info.