Jertfa din Bălan – 9 Septembrie 1940

În istoria neamului românesc sunt zile care dor ca niște răni deschise, zile când suferința unui sat întreg se adună într-un singur nume, într-o singură lacrimă. Așa este ziua de 9 Septembrie 1940, când în comuna Bălan, județul Sălaj, pământul s-a înroșit de sângele unui român nevinovat, ucis de baionetele străine.

Soțul Floarei Ciglezan a căzut atunci, sub gloanțele și ura soldaților unguri, numai pentru vina de a fi român. În urma lui a rămas o soție tânără, purtând pe brațe un copil mic, aruncată pe drumuri, fără adăpost și fără sprijin. Durerea ei nu a fost una singură, ci a devenit simbol al chinului unui întreg popor smuls din ogoarele sale, înfometat și prigonit.

Anii 1940–1942 au fost ani de foamete și umilință pentru românii din Ardealul cedat. Pâinea dispăruse de pe mese, iar oamenii își alinau foamea cu ciorbe de buruieni acre, cu tărâțe cumpărate pe preț de aur, cu coceni măcinați și amestecați cu puțin porumb. Mămăliga amară, făcută din aceste resturi, era hrana zilnică a familiilor românești. Copiii plângeau de foame, mamele plângeau de neputință, iar bărbații care mai rămăseseră în viață își strângeau pumnii cu amărăciune.

Iată cum este redat incidentul din diferite surse documentare:

“Comuna Bălan, județul Sălaj. În 9 Septembrie 1940 a fost omorât soțul femeii Ciglezan Floarea de soldații unguri. / Comuna Bălan. Ciglezan Floarea, refugiată. Pe soțul ei l-au omorât unguri în Sept. 1940. A fost lăsată pe drumuri cu copil mic, fără ajutor. Alimente nu primea, nu avea nici cu ce le plăti. Oamenii mâncă ciorbe de buruieni, gătite numai cu oțet. Mai cumpără tărâțe cari se vând pentru porci și le mânâncă. Românii, până terminat cocenii de cucuruz îi amestecau cu puținul cucuruz ce au avut, iar din făina aceasta făceau mămăligă. Azi nu mai au nici de acestea.”

Dar dincolo de lacrimi și suferință, ardea în inimile lor o flacără pe care nici un străin nu a putut-o stinge: iubirea de neam și de țară. Moartea lui Ciglezan nu a fost zadarnică. Ea a intrat în șirul lung al jertfelor românești, acelea care au ținut aprinsă nădejdea în reîntregirea patriei.

Astăzi, când pomenim acele vremuri, nu o facem pentru a răscoli ura, ci pentru a cinsti memoria celor ce au suferit. Floarea Ciglezan și copilul ei flămând sunt chipul viu al rezistenței românești, al demnității care nu s-a plecat în fața prigoanei.

Comuna Bălan, ca întreg Ardealul de Nord, a scris atunci o pagină de suferință, dar și de credință în dreptatea românească. Și această credință nu a fost înșelată: jertfa lor a fost răsplătită în 1944, când pământul sfâșiat s-a întors la trupul Patriei-Mamă.

Să nu uităm niciodată că libertatea și unitatea de azi s-au clădit pe lacrimi, pe sânge și pe foame îndurate. Să purtăm în inimă amintirea celor căzuți la Bălan și pretutindeni, căci ei sunt martirii care au pecetluit cu viața lor dreptul nostru de a fi stăpâni pe aceste plaiuri strămoșești.

Glorie veșnică eroilor din Bălan!

Articolul 9 Septembrie 1940 –  A fost omorât soțul femeii Ciglezan Floarea de soldații unguri, în Comuna Bălan, județul Sălaj apare prima dată în Glasul.info.

9 Septembrie 1940 – Zalău, Sălaj

O rană a istoriei românești care nu trebuie uitată

Ziua de 9 septembrie 1940 rămâne înscrisă cu litere de sânge în cronica martiriului românesc din Ardeal. La Zalău, inimi nevinovate au fost zdrobite de glonțul urii, iar familii românești, în pragul toamnei, au fost smulse din viață fără milă.

În acea zi, soldați maghiari neidentificați au pătruns în casele gospodarilor români Grigore Vicaș și Gheorghe Prunea, doi oameni simpli, dar drepți, a căror singură „vină” era aceea de a fi români pe pământ românesc. În fața ochilor lor, ordinea firească a vieții a fost frântă de barbarie. Grigore Vicaș a fost împușcat alături de fratele său și de soția acestuia, iar Gheorghe Prunea a fost ucis împreună cu soția sa, aflată în ultima lună de sarcină, o viață ce nici nu apucase să se nască a fost stinsă înainte de a respira aerul libertății.

Dar răul nu s-a oprit între zidurile acelor case. Pe stradă, în calea soldaților a căzut țăranul Nicolae Pop din Treznea, venit la oraș cu laptele muncii sale. Alături de el, alți români nevinovați au fost măcelăriți. În total, 27 de suflete au fost răpite din comunitatea zalăuană în acea zi fatidică.

Iată cum este redat evenimentul în presa românească a vremii:

“ZALĂU jud. Sălaj. 9 septembrie 1940: Soldaţi,maghiari, neidentificaţi, intră în casele românilor Grigore Vicaş şi Gheorghe Prunea. Sunt ucişi prin împuşcare, Grigore Vicaş şi fratele acestuia cu soţia, Gheorghe Prunea şi soţia acestuia însărcinată în ultima lună. După masacru banda criminală părăseşte locaţia crimei iar în stradă dau peste ţăranul Nicolae Pop din Treznea, venit la oraş cu lapte şi alţii. Numărul victimelor 27.”

Acest masacru nu a fost doar o crimă împotriva unor oameni, ci o lovitură împotriva întregului neam românesc. El se înscrie în șirul suferințelor prin care poporul nostru a fost încercat, dar niciodată frânt. Din lacrimile Zalăului și din jertfa celor 27 s-a născut o datorie sfântă: să nu uităm și să păstrăm vie flacăra memoriei.

Astăzi, privind înapoi, nu căutăm răzbunare. Căutăm dreptate în adevăr și putere în amintire. Martirii de la Zalău din 9 septembrie 1940 ne cheamă să fim demni, uniți și conștienți că pământul acesta nu s-a păstrat prin întâmplare, ci prin sânge, suferință și credință.

Să ne plecăm frunțile în fața memoriei lor și să rostim, din adâncul inimii românești:
Veșnică pomenire eroilor-martiri ai Zalăului!

Articolul 9 Septembrie 1940 – Zalău, Sălaj, o rană a istoriei românești care nu trebuie uitată apare prima dată în Glasul.info.

Masacrul de la Trăznea, 9 Septembrie 1940: Ziua în care pământul românesc a sângerat

Ziua de 9 septembrie 1940 rămâne înscrisă cu litere negre în istoria neamului românesc. În comuna Trăznea din județul Sălaj, armata horthystă, aparținând Batalionului 22 Grăniceri Debrețin, sub comanda locotenentului Ákosi, a arătat lumii întregi chipul barbariei și al urii dezlănțuite împotriva românilor și evreilor din aceste meleaguri.

După ce au ocupat satul, soldații hortyști au declanșat un măcel cumplit, care avea să fie cunoscut drept Masacrul de la Trăznea. Primele victime au fost copiii nevinovați, aflați cu vitele la pășunat, găsiți apoi fără suflare pe izlazul satului. A urmat o adevărată orgie a cruzimii: oameni neajutorați, bătrâni, femei și tineri au fost secerați de gloanțe, străpunși de săbii și baionete, casele au fost aruncate în aer cu grenade și incendiate.

În acea zi, 93 de suflete au fost stinse: 87 de români și 6 evrei. Alte 170 de persoane au fost rănite, iar 47 de gospodării au fost mistuite de flăcări.

Iată cum a fost relatat acest eveniment tragic în presa românească a vremii:

“1940 Masacrul de la Trăznea. Trupe hortyste aparținând batalionul 22 Grăniceri Debrețin aflat sub comanda locotenentului Akosi au intrat în comuna Treznea la data de 9 septembrie. După ocuparea satului, unitățile maghiare au dezlănțuit măcelul rămas în istorie sub denumirea de “Masacrul de la Trăznea”. Primele victime au fost copii aflați cu vitele la păscut. Cadavrele lor au fost descoperite pe izlazul comunal. Români și evrei au fost masacrați cu focuri de mitraliere, străpunși cu săbiile și baionetele, iar casele atacate cu grenade și incendiate. În urma acestor incidente au murit 93 de persoane, dintre care 87 de români și 6 evrei. Răniţi 170 de români, iar 47 de gospodării au fost mistuite de flăcări…”

Trăznea nu a fost doar un sat martirizat. Trăznea a devenit un simbol al durerii și al rezistenței românești, un strigăt către istorie că acest pământ a fost apărat și sfințit cu sângele celor nevinovați.

Astăzi, când rostim numele Trăznea, nu putem să nu simțim în piept datoria sacră de a păstra vie memoria celor care și-au găsit sfârșitul în acea zi neagră. Ei nu au murit doar ca simpli țărani sau vecini ai noștri, ci ca mărturii vii ale jertfei românești.

În fața acestui episod tragic, națiunea noastră trebuie să își aducă aminte că libertatea și unitatea românilor s-au plătit cu sânge și suferință. Masacrul de la Trăznea este un avertisment pentru generațiile de azi și de mâine: să nu lăsăm niciodată ura și dezbinarea să otrăvească aceste pământuri, iar jertfa înaintașilor noștri să rămână temelia demnității românești.

Astfel, Trăznea nu este doar o filă de istorie. Este o cruce înfiptă în inima neamului românesc, o chemare la unitate, la memorie și la iubirea de patrie.

Veșnică pomenire martirilor de la Trăznea!

Articolul 9 Septembrie 1940 – Masacrul de la Trăznea, Ziua în care pământul românesc a sângerat apare prima dată în Glasul.info.

Articolul PROCLAMAȚIA DE LA ȚEBEA (9 SEPTEMBRIE 2018) apare prima dată în Glasul.info.