Atât prima cât și A doua bătălie de la Abrud se învârt în jurul maiorului Imre Hatvani, un avocat maghiar,criminal de razboi, maior în cadrul trupelor maghiare neregulate în timpul Revoluției de la 1848 din Transilvania. El se face vinovat de continuarea ostilităților sângeroase dintre moții lui Avram Iancu și unguri, deși se ajunsese la un armistițiu prin care cele două părți se obligau să nu se mai atace reciproc și să se așeze la masa tratativelor.

După încălcarea mișelească a armistițiului de către mariorul Imre Hatvani, românii și-au pierdut până și foarte puțina încredere pe care o mai aveau în cuvântul dat de revoluționarii maghiari. Puterea de negociere prin diplomație dispăruse pentru unguri, și singura voce care mai putea negocia acum era cea a armelor.

După umilințele trăite în prima înfrângere de la Abrud, maiorul Imre Hatvani își încropește o nouă armată, reușind să recruteze noi miliții dintre tinerii maghiari înfocați de fiorul revoluției, și se repede iar spre Abrud cu gânduri de răzbunare. Că venise cu gânduri răzbunătoare începuse să devină foarte clar pentru moții lui Avram Iancu, când trupele lui Hatavani trec ușor de Mihăileni fără să întâmpine niciun fel de rezistență.

Pe 16 mai 1849 patrulele lui Hatvani incendiază casele românilor după întoarcerea lor din satele Corna şi Bucium. Deja se developau intențiile ucigașe ale lui Hatvani. Tot pe 16 mai 1849, trupele lui Hatvani ocupă Abrudul, devenit un oraș aproape pustiit după prima luptă dusă acolo la începutul lui mai. Românii păstrează același plan ca și la prima bătălie de la Abrud, înconjurând orașul din toate părțile, și jucând un joc de-a șoarecele și pisica, vânându-i pe unguri cu acțiuni de gherilă.

Pe 17 mai 1849 peste 40 de români printre care și o femeie îmbrăcată în bărbat au fost uciși de un corp de 200 oameni însoţiţi de husari şi cu un tun, trimiși de Hatvani cu o misiune către Roșia Montană, localitate în care la momentul respectiv exista o comunitate destul de însemnată de mineri unguri, într-o zonă bogată în zăcăminte de aur.

Lipsa de experiență a ungurilor în fața iscusiților oameni ai munților, de altfel de vânători de temut printre prădătoarele de talie mare de prin munții sălbatici ai Ardealului, își spune imediat cuvântul, trupele maghiare împuținându-se de la o zi la alta, în vreme ce ale lui Iancu se primeneau cu legiunea lui Simion Balint, aflată pe drum.

În dimineața zilei de 19 mai 1849 deja se dă atacul decisiv, ungurii începând să piardă pe toate flancurile. Singura variantă le rămânea ungurilor o retragere organizată. Însă înainte de a pleca din Abrud, maiorul Hatvani a hotărât executarea prizonierilor români, printre care femei şi copii. Atunci a fost executat şi tribunul Morariu.

Pe urmele lui Hatvani aflat în retragere au pornit două trupe de lăncieri români. Alte trupe, specializate pe hăituirea fugarilor, au luat-o pe căi ocolite pentru a le ieși ungurilor în față. Ajungând să fie atacați din toate părțile, ungurii aflați în retragere au avut stupefacția să-l vădă tocmai pe liderul lor cum urlă “Scapă cine poate!” și cum acesta își părăsește oamenii. Panica și lipsa unei retrageri organizate a făcut să existe foarte puțini supraviețuitori din forțele armate aduse de maiorul Hatvani la Abrud. Chiar maiorul Hatvani “numai cu fuga a putut scăpa de moartea sigură, luând drumul spre Brad, favorizat de o negură deasă, cu puţini dintre supuşii săi, rămaşi în viaţă.”

Armata revoluționară maghiară deplasată de maiorul Imre Hatvani la Abrud număra potrivit documentelor rămase în urmă, (n.r. corespondență militară maghiară precum și între combatanți) circa 2800 de soldați, plus patru tunuri. Așa s-a sfârșit campania de răzbunare a maiorului Hatvani, cu o înfrângere și mai categorică decât în prima bătălie de la Abrud. Ca răzbunare pentru înfrângerile suferite de maghiari în cele două bătălii de la Abrud, la Iosăşel, lângă Gurahonţ, a fost spânzurat la 23 mai 1849, la ordinul maiorului Hatvani, prefectul Ioan Buteanu.

Considerat până și de către ai lui criminal de război, vinovat de crime inutile și responsabil de ruperea armistițiului obținut în urma negocierilor între Avram Iancu și deputatul Ioan Dragoș, după înfrângerea revoluționarilor maghiari maiorul Hatvani a emigrat în America de Nord, de unde s-a întors incognito în Ungaria în 1850 cu scopul de a relua lupta împotriva dinastiei Habsburgice. A fost însă arestat și a murit în închisoare în 1856.

Articolul La 18 mai 1849 începea “A doua bătălie de la Abrud” apare prima dată în Glasul.info.

Steagul revoluționarilor pașoptiști români din Apuseni este unul dintre cele mai vechi steaguri românești care încă se mai păstrează până în zilele noastre ca piesă de tezaur clasată cu numărul 2679/11.06.2003 în colecția Muzeului National de Istorie din București.

În baza de date a bunurilor culturale mobile clasate în Patrimoniul Cultural Național (n.r. vezi cimec.ro), drapelul de luptă figurează sub numele de “Steagul revoluţionarilor români din Transilvania“, însoțit de următoarea notă informativă:

“Pânza tricoloră, de formă dreptunghiulară, are una din laturi terminată, pentru fiecare culoare în parte, sub formă de unghi, cu vârful în exterior. Culorile sunt dispuse orizontal, cu albastru în partea superioară, galben la mijloc şi roşu în partea inferioară; pe fâşia de culoare galbenă se află aplicată, tot din mătase, inscripţia “3/15 Mai 1848”, data la care a avut loc adunarea de la Blaj.

La 3/15 mai 1848, sub flamurile acestui steag, cetele de moţi de sub conducerea lui Avram Iancu au participat la adunarea naţională de pe Câmpia Libertăţii din Blaj, care a marcat începutul revoluţiei românilor din Transilvania.

După revoluţie, steagul s-a păstrat în podul casei părinteşti a lui Avram Iancu din comuna Vidra de Sus, unde a fost găsit de familia Gomboş, ai cărei membri au luat parte activă la acţiunile revoluţionare din Munţii Apuseni.

În anul 1906, protopopul Iosif Gomboş l-a predat Casinei române din Abrud, iar în anul 1909 steagul a fost trecut dincoace de Carpaţi şi încredinţat familiei Puşcariu, de origine ardeleană, stabilită la Bucureşti; în anul 1929 inginerul Valeriu Puşcariu l-a donat Muzeului Militar Naţional; în anul 1971 intrând în patrimoniul muzeului.“

Din numărul 19 din 9 mai 1926 al publicației “Societatea de mâine”, dintr-un articol semnat de către Alexandru Ciura, aflăm momentul când preotul Iosif Gomboș, nepot după mamă al lui Avram lancu, scoate la iveală steagul lui Avram Iancu și redă o parte din istoria acestuia, având ca asistență câțiva tineri care-l privesc cu emoție, semn că Avram Iancu încă se bucura de un respect imens în rândul tinerimii românești:

[one_half]

Avram Iancu – Silviu Dragomir

[/one_half]

„Părintele protopop Iosif Gomboş, prietenul nedespărţit al tinereţelor noastre dispare fără veste, trăgând brusc în urmă-i poarta veşniciei.(…) Când ne-am cunoscut era preot în Abrud, mare prieten al celor câţiva studenţi, cari răsăriserăm pe atunci. Ca să fixăm dată, putem spune exact: la începutul veacului al XX-lea.

(…) După un joc de cărţi, când erau numai 3-4 inşi la Casină , a descuiat un dulap , şi de sub vraful de cărţi şi gazete a scos un drapel naţional, de toată frumuseţea, îl priveam emoţionaţi, urmărind amănuntele ce ni le da, în josul anilor, până aproape de epoca lui Avram Iancu.

Nepot după mamă al lui Avram lancu, avea un cult deosebit pentru regele Munţilor şi un dosar de manuscrise a lui, începând cu notiţele de pe când era student în drept la Cluj şi la Târgu-Murăş, până la scrisorile din urmă, când ceaţa întunericului cuprindea tot mai mult, pâlpâirile din urmă a unei candele, ce se stinge…

El mi-a dat şi petiţia lui Iancu, pe care am publicat-o în „Familia”, prin 1902, cred, şi toate datele pentru articolul publicat, mai recent, in „Transilvania”, despre copilăria eroului. Plănuiam, odată, într’o vacanţă, să dăm la lumină o cărţulie despre Regele Munţilor, din vraful de hrisoave pe cari el singur le ştia descifra.” ( Sursa: numărul 19 din 9 mai 1926 al publicației “Societatea de mâine”)

Articolul 9 mai 1926: Istoria Steagului lui Avram Iancu este scoasă la lumină de către nepotul acestuia, Iosif Gomboș apare prima dată în Glasul.info.

La începutul lunii mai a anului 1849 a avut loc o confruntare armată între trupele revoluționare maghiare conduse de maiorul Imre Hatvani și armata lui Avram Iancu, soldată cu o victorie decisivă a românilor.

Apelând la un șiretlic catalogat până și de către contemporanii săi maghiari ca fiind iresponsabil, maiorul Imre Hatvani încalcă armistițiul stabilit în urma negocierilor între Avram Iancu și deputatul Ioan Dragoș, reprezentantul lui Lajos Kossuth, atacând orașul Abrud și ucigând mai mulți români dezorientați de falsul armistițiu.

Pe parcursul falsului armistițiu, maiorul Imre (Emerich) Hatvani, în fruntea unui detașament revoluționar maghiar de 1500 de oameni, profită de dezorientarea românilor și atacă în forță orașul Abrud. Întărâtați de acest atac considerat de către români o încălcare a armistițiului, moții lui Avram Iancu capătă o înflăcărare și o furie războinică de nestăvilit.

Citiți și: Petre Dobra, martir al luptei românilor ardeleni pentru unitate națională

[one_half]

Maghiarii sub semnul (auto)amagirilor – Ferko Jergus

[/one_half]

Toată această sete de răzbunare se abate asupra trupelor maghiare, dar și asupra deputatului de origine română Ioan Dragoș, considerat trădător de către moții lui Avram Iancu, după încălcarea armistițiului de către trupele maghiare.

Pentru înfrângerea de la Abrud dar și pentru represaliile și contraatacurile românilor, maiorul Imre Hatvani este învinuit inclusiv de către unii istorici maghiari, aceștia considerând că tocmai crimele și atrocitățile inutile ale soldaților maghiari au insuflat o dorință de luptă cu mult mai mare în tabăra moților lui Avram Iancu. Atât victimele maghiare cât și uciderea deputatului Ioan Dragoș de către moți, sunt puse pe seama greșelilor lui Imre Hatvani, încălcarea armistițiului și crimele antiromânești declanșând ceea ce istoriografia și propaganda maghiară aveau să numească “Tragedia de la Abrud”.

Citiți și: La 23 mai 1849 era asasinat de unguri prefectul Ioan Buteanu, unul din liderii revoluționarilor români transilvăneni de la 1848

Pe 10 mai 1849, după o retragere rușinoasă, în timpul căreia mai mulți revoluționari maghiari își pierd viețile fugind decât efectiv luptând, Hatvani îi scrie frustrat din Brad (n.r. o mică localitate din jud. Huneodoara) guvernatorului maghiar:

„Odihnesc puţintel şi pe urmă pornesc îndată, pentru ca, ori să murim cu toţii prin văgăunile moţilor, ori, cum îmi să cred mai cu dinadinsul, nici un suflet de om viu nu va mai rămâne la care voi fi găsit armă îndreptată în contra ungurilor”

Citiți și: Simion Balint, preotul român care i-a facut pe unguri sa afirme ca doar „dracul să se mai bată cu popii”

La 19 mai 1849, maiorul Imre Hatvani mai face încă o nouă atrocitate: decide executarea prizonierilor români, inclusiv femeile şi copiii, într-o încercare de răzbunare în urma înfrângerilor rușinoase suferite împotriva românilor.

După eșecul revoluției maghiare, Imre Hatvani (sau Emeric Hatvani) s-a refugiat pe continentul nord american, întorcându-se pe ascuns în anul 1850 în Ungaria tot cu scopuri revoluționare împotriva dinastiei habsburgice. Autoritățile imperiale însă îl descoperă și îl aruncă în închisoare, unde avea să moară 6 ani mai târziu, în anul 1856.

Articolul La 6 mai 1849 Avram Iancu învingea trupele revoluționare maghiare conduse de maiorul Imre Hatvani apare prima dată în Glasul.info.

“Drumul Crucii lui Horea, Cloșca și Crișan”!

Luați cu asalt (depuneți proiecte naționale) Parlamentul României!

“Drumul Crucii lui Horea, Cloșca și Crișan”!

Am luat cu asalt Parlamentul României, am oficializat încă trei petițiuni (proiecte) dedicate lui Horea, Cloșca și Crișan, Mihai Viteazul, Ecaterina Teodoroiu și Tudor Vladimirescu.

Am început “Drumul Crucii lui Horea, Cloșca și Crișan” din satul Horea, ceremonia de la statuia martirului fiind interzisă de primarul Marin Nicola și deputatul (PNL) Corneliu Olar. Am trecut peste netrebnicia lor și am dat onorul cuvenit lui Horea.

La Abrud am fost primiți de viceprimar, de cadre didactice și de elevii Colegiului “Horea, Cloșca și Crișan”. Tinerii purtau costume naționale, am evocat împreună jertfa celor trei martiri ai Transilvaniei și ai românismului. Domnul Emil Crișan, Președintele “Societății Avram Iancu”, a fost amfitrionul memorabilei adunării.

[button-red url=”https://l.profitshare.ro/l/3827119″ target=”_self” position=”center”]Cumpara de minim 250 de lei si primesti CADOU un rucsac![/button-red]

“Drumul Crucii lui Horea, Cloșca și Crișan”!

La Zlatna am fost întâmpinați de Silviu Ponoran, un primar legendar al Apuseniului. Însoțiți de dânsul și de locuitori ai locului, ne-am oprit la hanul unde a fost “masa trădării”. Apoi am vorbit despre legendele în care sunt preamăriți eroii răscoalei de la 1784.

Alba Iulia a fost capătul, nu și sfârșitul “Drumului Crucii”. Voi reveni să povestesc pelerinajul din cetatea Albei.

Laurian Stanchescu

Articolul “Drumul Crucii lui Horea, Cloșca și Crișan”! apare prima dată în Glasul.info.