La 9 octombrie 1946, Mircea Vulcănescu a fost condamnat la opt ani de temniță grea. În ianuarie 1948 i s-a respins recursul menținând pedeapsa din 1946.

“Cu toate că era atât de bolnav, chinuit de tuberculoză, la 20 aprilie 1951 este ridicat de la Penitenciarul Aiud de către organele de Securitate. La 25 aprilie 1951 Direcţia Generală a Penitenciarelor din Ministerul Afacerilor Externe, Serviciul Evidenţei trimite adresa nr. 9947 Direcţiunii Generale a Securităţii Statului: ,Penitenciarul Jilava prin raportul 8540/ 1951 ne înaintează un referat medical din care se constată că deţinutul internat politic Vulcănescu Mircea suferă de pleurezie stîngă cu stare generală rea pentru care i se recomandă internare la Spitalul Văcăreşti. 

Răspunsul, evaziv, va grăbi moartea lui Mircea Vulcănescu:

“Raportaţi relaţii complete şi avizul dumneavoastră cu privire la transferarea de la Penitenciarul Jilava la Spitalul Penitenciarului Văcăreşti a deţinutului Vulcănescu Mircea Aurel, funcţionar, fiul lui Mihai şi al Mariei, bolnav de pleurezie”.

Adresa din 26 mai 1951 a Direcţiunii Generale a Securităţii – regiunea Bucureşti retează orice posibilitate de supraveghere a bolii pulmonare:

“La ordinul dumneavoastră din 10 mai 1951 raportăm următoarele: întrucît din fişa personală a susnumitului ce o posedă la Direcţiunea Generală a Securităţii Statului, fără a se cunoaşte motivul reţinerii, nu putem aviza transferarea sa de la Penitenciarul Jilava la Spitalul Penitenciarului Văcăreşti”

“Vulcănescu a murit pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămâni. Șeful temnicerilor de la Aiud l-a pedepsit mutându-l din celula condamnaților într-o celulă din cetățuia închisorii, în care a petrecut o noapte pe un ger de -20 de grade. Avea 48 de ani și a lăsat un îndemn:

„Să nu ne răzbunați!””.

Preluare: Buletin de Carei

Articolul Adresa din 26 mai 1951 a Direcţiunii Generale a Securităţii îl condamna practic la moarte pe Mircea Vulcănescu apare prima dată în Glasul.info.

Prin toamna anului 1955, la o regrupare a deţinuţilor făcută de administraţia închisorii, în celula unde stăteam a venit un bărbat tânăr, frumos, ai cărui ochi exprimau blândeţe deosebită şi o aleasă bunătate. De statură înaltă, tânărul domn s-a apropiat şi, întinzându-mi mâna, mi-a spus că este Mihai Lungeanu, din Iaşi –   student la Medicină, în anul V, când fusese arestat prima dată, în august 1947. Era la a doua condamnare. Imediat, între noi s-a legat o prietenie dintre acelea care sunt binecuvântate cu darul de a nu se sfârşi niciodată, nici chiar dincolo de mormânt.

Mihai Lungeanu a trecut prin reeducările de la Piteşti, din care a scăpat în mod miraculos, de altfel acesta fiind momentul crucial care i-a schimbat viaţa. Mi-a spus că s-a rugat zile şi nopţi promiţând Mântuitorului că, dacă îl va scoate din acel Infern, toată viaţa şi-o va aşterne la picioarele Lui, în sensul că se va preoţi sau va merge la o mânăstire pentru a se călugări. Ruga i-a fost ascultată şi, pe considerentul că era bolnav de TBC pulmonar, a părăsit definitiv Piteştiul.

După eliberare, ajuns acasă, i-a spus tatălui său, care era preot la Biserica „Buna Vestire” din Iaşi, că va abandona Medicina şi va intra în mânăstire sau va urma Teologia. După ce a meditat câteva clipe, surprins de hotărâre, i-a spus că îl înţelege ca preot, dar nu şi ca tată. Hotărârea lui Mihai însă a fost definitivă. (…)

Cât am stat în celulă cu Mihai Lungeanu, se plimba încet şi continuu, căutând să reţină anumite pasaje din nişte file împăturite pe care le strângea în pumni. Prin nu ştiu ce minune, căpătase un capitol din Noul Testament. Zile, săptămâni şi chiar luni la rând, Mihai a reuşit să memoreze Noul Testament. Îl priveam năucit şi l-am comparat cu Sorel din romanul „Roşu şi negru” de Stendhal. Citisem de multă vreme cartea şi, în sinea mea, eram convins că sunt exagerări, dar de această dată aveam în faţă un nou Sorel, pe Mihai Lungeanu, tânărul care a învăţat în temniţa comunistă Teologia prin alfabetul Morse.

Pe secţia a II-a, la bolnavi cronici, am fost din nou împreună cu Mihai.

Nu ştiu de ce, dar nu cred că a fost o simplă întâmplare când, încă o dată de-a lungul osândei pe care am executat-o, pe 13 ianuarie 1963 l-am reîntâlnit pe Mihai. Cei izolaţi în Celular, care refuzasem categoric reeducarea, am fost mutaţi în Zarcă. În curte, gardianul care ne escorta a strigat:

– Ascultă, bă, la mine şi ia pe cinci!

Atunci am simţit în dreapta mea un cot, care parcă mă înghiontea. Când am întors capul, lângă mine era Mihai:

– Grigore, deşi n-am fost împreună în ultimul timp, eram sigur că ne vom găsi în Zarcă, pe aceeaşi poziţie.

Ajunşi în faţa uşii, pentru că nu puteam intra cinci odată, gardianul ne-a spus să intrăm câte doi. De mână cu Mihai, am pătruns în Zarcă şi odată cu noi, în dreapta şi în stânga noastră, parcă cineva ne-ar fi condus paşii.

Şi, deşi nu am fost în aceeaşi celulă, soarta a făcut să ne mai întâlnim o dată când greul era atât de mare, încât îmbrăca haina disperării.

Stors şi sfârşit de boală şi de multele izolări severe făcute – numai în acea perioadă executasem 65 zile ca pedeapsă – zăceam pe un pat unde îmi aşteptam, mai conştient ca oricând, sfârşitul. Mihai, care mă veghea atât cât putea pentru a nu fi observat de gardian, după mai multe ocolişuri, m-a întrebat:

– Grigore, care ar fi ultima ta dorinţă?

– Mihai, i-am răspuns. Aş vrea să fiu scos afară şi aruncat pe iarbă în curte, să mor cu ochii la cer…

Au trecut de atunci peste 30 de ani şi  Dumnezeu a vrut ca amândoi să ieşim din temniţă. În libertate, Mihai s-a întors la Iaşi, iar eu am plecat departe de ţară, în exil.

***

Pe locul numit Râpa Robilor din Aiud, s-a înălţat un maiestuos mausoleu, sfinţit de Înălţarea Sfintei Cruci, rămânând ca în fiecare an, pe 14 septembrie, să se facă pomenire pentru cei de sub glie. În afara unui mare sobor de preoţi, la sfinţire au fost prezenţi foştii deţinuţi politici care mai erau în viaţă, precum şi dintre rudele acestora.

Pentru a participa la eveniment, am trecut Atlanticul şi mă aflam din nou în Aiud, dar nu între zidurile temniţei, ci afară, ca să iau parte la slujba de pomenire. De mine s-au apropiat un domn şi o doamnă, care nu putea fi decât soţia acestuia.

– Iată, Grigore, ne întâlnim din nou în Aiud, dar de această dată liberi, în afara zidurilor. Îţi mai aminteşti?

– Mihai!…

Ne-am pomenit unul în braţele celuilalt plângând, poate de bucurie, poate de amarul pe care amândoi l-am îndurat iar din cauza emoţiilor care ne-au copleşit nu mai auzeam decât „Frate!”, „Frate!”…

Am ajuns la convingerea că o dorinţă, oricât de  mare ar fi, are un timp anume pentru realizarea ei, iar părintele Mihai a confirmat cu prisosinţă acest lucru. Cu o perseverenţă rar întâlnită şi, în acelaşi timp, cu foarte multe piedici, Mihai a fost uns diacon, rămânând astfel multă vreme în slujba bisericii. Abia la vârsta de 74 de ani, visul lui s-a realizat, devenind preot din vrerea şi mila Lui Dumnezeu, şi nu unul obişnuit, ci de o tulburătoare trăire religioasă, cu mult har şi cu o nesfârşită iubire de oameni.

Binecuvintează, părinte Mihai!

• Grigore Caraza, Aiud însângerat, Editura Vremea, 2004, pag. 316-318

”Doamne, scoate-mă de aici şi toată viaţa o pun la picioarele Tale!”

Am ajuns la Târgu-Ocna în primăvara anului 1950, printr-o minune a Maicii Domnului.

În 1947, când am fost arestat, eram student în anul 5 la Facultatea de Medicină din Iaşi. Am fost arestat pentru legătura cu grupul de studenţi legionari de la Medicină. În toamna lui 1949 am ajuns la Piteşti, unde am intrat în focurile reeducării. În prima zi bătaia a durat de la şapte şi jumătate dimineaţa până la amiază. Au urmat apoi altele. Mă rugam permanent lui Dumnezeu. O singură noapte nu m-am rugat şi îmi reproşez asta toată viaţa; dacă nu mă rugam mai mult mă prăbuşeam total. Şi în bătăi, tot timpul mă rugam ”Doamne, scoate-mă de aici şi toată viaţa o pun la picioarele Tale!”. Şi m-a scăpat.

După o săptămână-două, eu şi alţii am fost duşi la Văcăreşti. Încă de la Iaşi eram bolnav de rinichi. Cum urinam cu sânge, au crezut că am TBC renal, dar era altceva. Sanitarul de la Piteşti ştia că sunt bolnav şi m-a trimis şi pe mine la Văcăreşti.

Cât am stat la Văcăreşti au venit vreo trei serii de la Piteşti şi, după controlul pulmonar, îi trimitea pe cei bolnavi la Târgu-Ocna iar pe ceilalţi înapoi la Piteşti. Pe mine, care nu aveam TBC, nu ştiu de ce, m-au ţinut pe loc. Mă rugam ”Doamne, nu mă trimite înapoi!”. M-am rugat mult la Maica Domnului şi m-a ajutat.

După ce am stat o vreme la Văcăreşti şi nu m-au trimis nici colo, nici colo, într-o noapte am avut un vis. Am visat-o pe Maica Domnului care mi-a spus ceva, nu mai ţin minte ce, şi mă simţeam foarte vinovat. În continuarea visului, mă aflam în curtea de plimbare de la Văcăreşti, scos cu alţi colegi. În curticica aceea era şi un cireş înflorit, pe care erau puse nişte haine la uscat. Curticica avea formă de triunghi, la vârf era prepeleacul cu santinela care ne păzea, iar pe partea cealaltă, la baza triunghiului, era uşa pe care intram noi. Se deschide uşa şi intră un gardian:

– Care eşti Lungeanu?

– Eu.

– Fă-ţi bagajele şi pleci!

M-am trezit. Măi, mă tot întrebam, oare ce o fi cu visul acesta?

Dimineaţa am fost scoşi la plimbare. În curte, ca în vis, santinela din prepeleac şi cireşul cu hainele agăţate de el. Se deschide uşa şi intră gardianul:

– Care eşti Lungeanu?

– Eu.

– Fă-ţi bagajele şi pleci!

Exact ca în vis. În ziua aceea m-au pus pe cursă şi am ajuns laTârgu-Ocna, unde am stat trei ani şi jumătate. Printr-o minune m-a scos Maica Domnului şi în loc să mă trimită la Piteşti, m-a adus la Târgu-Ocna.

• Pr. Mihai Lungeanu, Sfântul închisorilor, de Pr. Moise Iorgovan, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pag. 157-158, integral aici

Articolul 2 septembrie 2012: Trecerea la Domnul a părintelui MIHAI LUNGEANU – „omul cu blândeţe deosebită şi o aleasă bunătate” apare prima dată în Glasul.info.

“Istoricul Marius Oprea a declarat că fosta șefă a DNA, Laura Codruța Kovesi, ar fi dat ordinul ca cea mai mare parte dintre registrele cu eliberările de la Penitenciarul Aiud să fie distruse.”, scrie evz.ro

Acuzații de o gravitate fără precedent sunt aduse împotriva fostei șefe a DNA, Laura Codruța Kovesi. Potrivit istoricului Marius Oprea, confirmat și de către declarațiile generalului Dan Voinea, o mare parte din documentele compromițătoare de la Penitenciarul Aiud ar fi fost distruse, chiar la comanda Laurei Codruța Kovesi.

“Kovesi a ordonat distrugerea documentelor compromițătoare de la Penitenciarul Aiud. Acuzații explozive la adresa fostei șefe a DNA”, scrie evz.ro

Articolul O acuzație care ar distruge-o pe Kovesi: istoricul Marius Oprea spune că L.C. Kovesi a ordonat distrugerea documentelor compromițătoare de la Aiud apare prima dată în Glasul.info.

Anumiți ziariști din Lăzărime, caută să inducă ideea că nu s-ar fi fabricat niciodată la Aiud bricege de către deținuți. Că dacă nu găsesc ei pe Google la o primă căutare, nici nu ar fi existat așa ceva.

Bă băieți, luați de aici, tocmai de la ai voștri: iată ce scria Adevărul în 2016…

Liviu Avram, jurnalist la Adevărul, pare să nu știe că tocmai colegi de-ai săi de la aceeași publicație, au dezvăluit în anul 2016 povestea confecționării bricegelor de la Aiud.

” Un singur lucru nu a clarificat Augustin Lazăr referitor la episodul Aiud: care e faza cu bricegele?
Un tip care trăiește în SUA l-a acuzat pe Lazăr că pleca de la Aiud cu servietă plină cu bricege făcute de deținutți, niște bricege șmechere, cu buton (înțeleg, deci, că erau automate), care ar fi fost foarte căutate în acea perioadă. Mi s-a părut genul de detaliu semnificativ, pentru că aducea întregii povești un aer de autenticitate.

(…) Dar la Aiud s-au făcut bricege? Google pare să nu știe nimic. Detractorii lui Augustin Lazăr prezintă drept probă un documentar din 2012 al TVR, în care, pornind de la mărturiile unor foști deținuți politic, se afirmă că deținuții făceau bricege din săbiile foștilor ofițeri din Armata Regală – iar unele săbii ar fi fost îngropate spre a fi salvate.
Istoricul Marius Oprea a făcut chiar săpături prin închisoarea de la Aiud, dar nu a găsit nicio sabie salvată de deținuți. În plus, episodul relatat în documentarul TVR este total irelevant în contextul scandalului Lazăr, căci acțiunea de convertire a săbiilor în bricege este plasată între anii 1957-1960. Or Augustin Lazăr e născut în 1956 și e puțin probabil să fi dezvoltat așa o pasiune pentru bricege la vârsta aia.
Prin urmare: a existat o „industrie” a bricegelor la Aiud? “, a scris Liviu Avram pe facebook

Postarea de mai sus a lui Liviu Avram îi sare în ochi și jurnalistei Sorina Matei, care îl contrazice cu patimă.

“Liviu Avram scrie o enormitate cât el de mare: ca la Aiud nu s-au făcut bricege. Ba s-au făcut şi chiar erau automate. Dacă îi spun lui Liviu cine căra bricege de la Aiud, Liviu pică de pe scaun. Dar nu-i spun şi nu o să afle. Îl las să se facă de râs. Toată lumea știe că la Aiud se făcea asta, mai puțin el. Și google e plin, dar Liviu nu a găsit. Aia căutau săbiile regale ca nebunii, de proşti şi de demenţi. Io cred că mai au puțin sa scrie ca Aiudul nu există. #Disperare
#AiudRezistLazăr “, a scris Sorina Matei pe facebook

Liviu Mihaiu: “Europa Liberă, PNLeul, Johannis și revista 22 il apără pe omul care lua bricege pentru eliberări inainte de termen”

“Din cauza taberizării isterice din jurul războiului din Justiţie, in societatea românească s-au inversat polii.
Antenele lui Voiculescu plâng deţinuţii politici, victime ale Securităţii lui Voiculescu, securistul de Băsescu condamnă comunismul și cere demisia lui Lazăr(despre care știa exact cine este), PNŢcdeul lui Pavelescu, care sprijină PSDeul, pune plângere penală lui Lazăr pentru represiune impotriva umanităţii, iar Europa Liberă, PNLeul, Johannis și revista 22 il apără pe omul care lua bricege pentru eliberări inainte de termen, pe vremea când Ceaușescu behăia sus si tare că nu există deţinuţi politici sperând la clauza naţiunii celei mai favorizate de la americani. intr-o vreme când nu se mai găseau nici conserve in alimentare.”, a scris Liviu Mihaiu pe facebook

Dac-o spune până și Liviu Mihaiu? Cin’ să fie “omul care lua bricege pentru eliberări inainte de termen“?

PS: Acesta este un pamflet și trebuie privit ca atare

Articolul Jurnaliștii din Lăzărime, despre Lazăr și fabrica de bricege de la Aiud apare prima dată în Glasul.info.