Într-un colț de Ardeal, la Ciufud, în comitatul Alba de Jos, trei români și-au ridicat glasurile pentru Neam, pentru Adevăr și pentru Libertate. Nu au ridicat arme, nu au tulburat ordinea publică, nu au cerut decât dreptul de a fi ceea ce sunt: români. Dar pentru că au îndrăznit să cânte „Deșteaptă-te, române!” și „Doina” lui Lucaciu, imnuri sfinte ale sufletului național, au fost osândiți la temniță și la umilință.

Preotul Vasile Morar, slujitor al altarului și al limbii române, a fost condamnat la 18 luni de temniță și 600 de coroane amendă. Alături de el, Simion Crăciun, învățător, luminător de minți și inimă a satului, a primit un an de temniță și 400 de coroane. Iar tânărul Ion Simu, student teolog, aflat la începutul drumului său, a fost aruncat în închisoare pentru șase luni și amendat cu 200 de coroane. Toți trei, vinovați de același „păcat”: au iubit România și au cântat-o cu voce tare.

Acest episod, petrecut în 1897, nu este doar o filă dintr-o arhivă veche; este un simbol al rezistenței tăcute, al curajului de a nu tăcea când ți se cere să-ți negi neamul. În vremurile acelea, cântul românesc era o crimă, iar limba română, o armă temută de stăpânirea străină. În lanțuri și prin temnițe s-a clădit conștiința națională, iar lacrimile și rugăciunile unor oameni ca Morar, Crăciun și Simu au udat rădăcinile libertății de care ne bucurăm astăzi.

Cei trei nu au fost doar condamnați au fost sfințiți de suferință. În tăcerea celulelor lor, ecoul cântecelor românești a răsunat mai tare decât clopotele imperiului care voia să ne șteargă identitatea. Și azi, peste veacuri, datoria noastră este să le purtăm numele cu recunoștință și să cântăm mai departe „Deșteaptă-te, române!”, nu ca pe un simplu imn, ci ca pe un legământ: că niciodată, niciunde, nu vom lăsa să adoarmă sufletul românesc.

Cinste preotului Vasile Morar, învățătorului Simion Crăciun și studentului Ion Simu, eroi ai cântului românesc interzis!
Din glasul lor s-a născut libertatea noastră.

Articolul 15 Octombrie 1897 – Ziua când  „Deşteaptă-te, române!” și “Doina lui Lucaciu” te băgau în temniță apare prima dată în Glasul.info.

La 28 august 1910 la Ţelna, lângă Ighiu, județul Alba, când ieşeau oamenii de la biserică, jandarmii îi descing de brâiele tricolore. În continuare se năpustesc asupra feciorilor. Aceştia nu vor să dea brâiele, ci o iau la fugă. Jandarmii împuşcă de la 200 de paşi pe Ion Bârz care cade mort; aleargă apoi după Lazăr Tatu, care se refugiază într-o casă, îl ajung, îl străpung cu baioneta, îi zdrobesc capul cu patul puştii, apoi îl târăsc la curtea eparhială unde acesta moare în cele mai groaznice chinuri.

În istoria durerilor și jertfelor românești din Transilvania, ziua de 28 august 1910 rămâne scrisă cu sânge în satul Țelna de lângă Ighiu, în județul Alba. Atunci, credincioșii români ieșeau liniștiți de la biserică, purtând cu mândrie la brâu culorile tricolore, simbol al unității și al năzuinței de libertate. Pentru autoritățile maghiare, însă, aceste brâie erau considerate o crimă împotriva statului. Și astfel, jandarmii s-au năpustit asupra tinerilor, încercând să le smulgă semnele identității naționale.

Dar feciorii din Țelna nu au vrut să renunțe. Nu puteau să se lepede de tricolor, așa cum nu puteau să se lepede de sufletul lor românesc. Au fugit, căutând scăpare, însă gloanțele nu i-au iertat. Ion Bârz a căzut străpuns de moarte la două sute de pași, plătind cu viața pentru dragostea lui de neam. Lazăr Tatu, urmărit până într-o casă, a fost ucis cu o cruzime de neînchipuit: străpuns cu baioneta, lovit cu patul puștii și târât ca un dușman, deși nu era decât un fiu al satului care purta la brâu culorile țării sale.

Astfel s-a scris o nouă pagină din calvarul românilor ardeleni de la începutul veacului XX. Martirii de la Țelna au arătat lumii întregi că dragostea de neam nu poate fi stinsă prin sabie, gloanțe sau umilințe. Ei au murit pentru tricolor, pentru dreptul de a fi români pe pământul străbun.

Astăzi, la peste un veac de la acele vremuri, numele lor trebuie pomenit cu sfințenie. Ion Bârz și Lazăr Tatu nu sunt doar victime ale nedreptății, ci eroi ai dăinuirii noastre. Jertfa lor ne amintește că libertatea și unitatea s-au clădit pe sângele celor simpli, pe credința și curajul țăranilor români care nu s-au înfricat în fața asupritorilor.

Țelna este o rană, dar și o pildă. Și atâta timp cât vom purta tricolorul cu mândrie, sufletele celor căzuți acolo nu vor fi uitate. România de astăzi se sprijină pe astfel de jertfe, iar memoria martirilor de la 28 august 1910 trebuie să fie lumină călăuzitoare pentru generațiile viitoare.

Articolul 28 august 1910 – Martirii de la Țelna, județul Alba apare prima dată în Glasul.info.

Pănade – 25 august 1907: Jertfa sângeroasă a satului românesc din Ardeal

Ziua de 25 august 1907 rămâne înscrisă în cronica durerilor românești din Ardeal ca un moment de neuitat, o zi de sânge și de martiriu, când satul Pănade din județul Alba a fost supus unei cumplite urgii. Aici, unde clopotele ar fi trebuit să cheme lumea la horă și la bucuria duminicii, s-a dezlănțuit urgia armată a batalionului secuiesc al Regimentului 24 honvezi. În loc de cântec și joc, ulițele satului au fost umplute de strigăte de durere și sângele țăranilor români a curs șiroaie pe pământul strămoșesc.

Totul a pornit de la un act de barbarie săvârșit asupra dascălului Ioan Borcea, un om al satului, tată a cinci copii, venit să ceară respect pentru poporul său batjocorit. Cu sabia scoasă, căpitanul Jakab l-a lovit pe învățător în cap, apoi l-a străpuns cu baioneta pe săteanul Leon Cipariu, nepot al marelui cărturar Timotei Cipariu. A urmat o adevărată vânătoare de oameni: cu baioneta la armă, soldații secui au atacat mulțimea adunată la horă, urmărind țărani, femei și copii pe ulițe și prin case, spintecându-i ca pe niște vite nevinovate.

25 august 1907- La Pănade, jud. Alba,  jandarmeria maghiară a reprimat în sânge o revoltă a sătenilor, acțiune în care au fost ucise circa 51 de persoane și rănite alte 30. Iată cum este redat evenimentul în presa românească a vremii:

” 25 august 1907,Pănade – Blaj unde este încartiruit batalionul 4 din Regimentul 24honvezi (infanterie). Ofiţerii şi soldaţii supun satul la corvezi şi batjocuri. Duminică. Ofiţerii chefuiesc în localul şcolii. Dascălul Ioan Borcea vine la şcoală şi anunţă că soldaţii secui (batalionul era secuiesc) insultă poporenii veniţi la horă. Bravul căpitan Jakab pedepseşte obrăznicia valahului, scoţându-şi sabia şi izbindu-l în cap. Dascălul cade plin de sânge. După care bravură, căpitanul îl străpunge pe însoţitorul dascălului, săteanul Leon Cipariu, nepot al lui Timotei Cipariu. Victorios, ofiţerul dă alarma şi ordonă trupei să-i zdrobească pe valahi. Cu baioneta la armă, secuii atacă mulţimea venită la horă. O urmăreşte pe uliţe, în case, se trece la schingiuiri. Ţăranul Ioan Borcea Sorică, rudă cu dascălul, venea acasă cu carul. Este spintecat cu baioneta. Sunt spintecate două femei cărora le ies intestinele. Vânătoarea de oameni continuă până la ora 19.30, când locotenent-colonelul, asaltat de cererile notarului Grigorie Simion, dă ordin să se oprească măcelul. Bilanțul de „luptă” al eroicului batalion 4 honvezi secui, din Regimentul 24honvezi al armatei regale ungare, răniţi grav; dascălul loan Borcea, tată a 5 copii; loan Borcea Sorică, Gh. Zeriaş şi soţia Maria Zeriaş, aveau 5 copii; Leon Ţipariu; văduva lui Dumitru Câmpeanu creştea 5 copii; loan Braşoveanu şi mama acestuia, care mai avea 3 copii; Maria Ţipariu, Maria Z. Ciugudeanu, avea 4 copii. Răniţi uşor: Anton Irimie, Leon Ţipariu al lui Iacob, Ana Boldiş, Maria Dicoiu, Irimie Loghin, Vasile Bonariu, Petre Brad, Niculae Brad, Teodor Ţipariu cu soţia Ana Ţipariu, văduva lui Nicolae Bărbat, Pavel Lupeanu, Vaier Borcea, Vasile Sarlea, Ioan Câmpeanu al lui Augustin, Traian Lunceanu, Gh. Ciugudeanu, primarul Alexe Paşa, Diomid Aldea şi încă 10 săteni. Ancheta stabileşte că batalionul s-a aflat în legitimă apărare. Sătenii, şi mai ales sătencele, l-au atacat cu mâinile goale. Din 40 de răniţi, 10 sunt femei. Unele tăiate cu baioneta prin ogrăzi sau case, între cei 10 răniţi grav sunt 5 femei. Din această luptă crâncenă, niciun soldat nu s-a ales nici măcar cu o zgârietură.”

Printre victime s-au numărat țărani cu familii numeroase, femei care își apărau copiii, văduve lăsate fără sprijin. Sângele lor a scris o pagină de jertfă, iar plânsul pruncilor rămași orfani s-a ridicat la cer ca o chemare la dreptate. Și totuși, „ancheta” autorităților maghiare a stabilit că armata s-a aflat „în legitimă apărare” împotriva unor oameni care nu purtau altă armă decât mâinile lor goale.

Dar adevărul istoriei nu poate fi acoperit de hârtii oficiale. La Pănade, românii ardeleni au plătit din nou tribut de sânge pentru simplul fapt că au fost români, pentru că au îndrăznit să-și ridice fruntea. Ei au arătat că demnitatea nu se negociază și că spiritul acestui neam nu poate fi înfrânt prin baionete.

Astăzi, amintirea lor ne obligă. Ei sunt martirii anonimi ai neamului, frați ai celor care s-au jertfit la Mărișel, la Blaj, la 1848, și premergători ai eroilor care aveau să deschidă drum Marii Uniri din 1918. Sângele vărsat la Pănade a udat rădăcina unității românești, iar jertfa lor a hrănit visul libertății.

În fața acestei tragedii, românul de azi trebuie să-și plece fruntea cu evlavie și să-și înalțe sufletul cu mândrie. Pănade nu e doar o pagină de durere, ci și o pildă de rezistență, o dovadă că acest neam nu s-a temut niciodată să moară pentru a rămâne român.

Avem vreun monument dedicat acestor martiri români? A fost vreodată comemorat sacrificiul lor, acest carnagiu instrumentat împotriva neamului românesc?

Articolul 25 august 1907- La Pănade, jud. Alba,  jandarmeria maghiară a reprimat în sânge o revoltă a sătenilor, acțiune în care au fost ucise circa 51 de persoane și rănite alte 30 apare prima dată în Glasul.info.

Evenimentul de la Lupșa, din 14 iulie 1910, este un episod mai puțin cunoscut, dar semnificativ, din lupta identitară și națională a românilor transilvăneni sub dominație austro-ungară. Acesta face parte dintr-un context mai larg de represiune sistematică a manifestărilor românești cu caracter național, în special a celor simbolice cum ar fi arborarea tricolorului românesc.

În 1910, Transilvania se afla sub administrația Regatului Ungariei (parte a Austro-Ungariei), iar autoritățile maghiare duceau o politică intensă de maghiarizare și de suprimare a identității românești. Orice semn vizibil al identității naționale române cum ar fi limba, portul popular, cântecele, dar mai ales culorile tricolorului românesc era considerat ostil statului.

La o nuntă românească din comuna Lupșa (zona Munților Apuseni), țăranii au îmbrăcat haine populare cu motive tricolore și au legat năframe de mătase și panglici roșu-galben-albastru de prăjini, arborate asemenea unor steaguri. Jandarmii maghiari au intervenit brutal: au năvălit la petrecere, au sfâșiat steagul improvizat, au rupt hainele țăranilor cu motive tricolore, i-au bătut și arestat pe unii dintre participanți.

Motivația oficială era că aflarea tricolorului românesc în public era considerată un act de instigare naționalistă și ilegalitate politică.

Evenimentul este relatat atât în presa vremii cât și în cartea lui Vasile Stoica, “Suferințele din Ardeal”:

“14 Iulie 1910 – 1910 În Lupşa (Alba) jandarmii în goana după tricolor năvăleau la petreceri şi nunţi şi le sfârteca ţăranilor hainele şi steagul de năfrămi de mătase, care erau legate de prăjină cu pănglicuţe tricolore, bătându-i şi arestându-i (14 iulie 1910)”

“Lupsa, Turda – Aries. Nunta. Jandarmii navalesc sa vaneze tricolorul. Sfarteca hainele nuntasilor. Steagul cu naframe de matase legate de prajina cu panglica tricolora. Bat si aresteaza.”

Acest episod arată cât de profund era conflictul dintre identitatea românească și politica de asimilare forțată impusă de Budapesta.Țăranii din Lupșa nu făceau altceva decât să își celebreze cultura și apartenența națională într-un mod pașnic — însă acest lucru era interpretat de autorități ca o provocare politică. Astfel de acțiuni de represiune simbolică (inclusiv arestări pentru purtarea tricolorului sau rostirea de discursuri românești) erau frecvente în zonele cu populație românească majoritară.

Evenimentul este pomenit în memorialistică, în presa vremii și în unele lucrări despre istoricul mișcărilor naționale românești din Transilvania, de exemplu în cercetările despre activitatea ASTRA sau despre viața comunităților din Apuseni. Mai este adesea menționat în cercetările despre rezistența culturală a românilor înainte de 1918, când aceste acte de sfidare a autorității maghiare au avut rol important în păstrarea conștiinței naționale.

Articolul 14 Iulie 1910 – În Lupşa (Alba) jandarmii unguri în goana după tricolor năvăleau la petreceri şi nunţi şi le sfârtecă ţăranilor hainele şi steagul de năfrămi de mătase, care erau legate de prăjină cu pănglicuţe tricolore, bătându-i şi arestându-i apare prima dată în Glasul.info.

Unul dintre paradoxurile antiromânismului din Ardealul teorizat de administrația maghiară în perioada dualismului austro-ungar este prigonirea tricolorului românesc. Ca român în Transilvania, puteai să ai de suferit fel și fel de abuzuri din partea ungurilor dacă li se părea că vestimentația ta conține cele trei culori ale tricolorului românesc. Dar să ajungi să fii amendat și pentru că harnașamentul calului avea niște culori care se apropiau de cele ale tricolorului românesc?

“La 3 iulie 1910 Ion Iancu din Bucium Poeni (Alba) e pedepsit de solgăbirăul din Roşia cu 200 coroane pentru că: pe fruntea calului de la trăsură atârna panglică roşie, iar sub ureche era o placă de nichel, care – precum spunea ancheta – „deşi privită de aproape e de culoarea nichelului intinat, de departe însă pare galbenă”, iar sub această placă era prinsă o panglică vânătă. Ion Iancu a fost pedepsit pentru „agitaţie” şi purtarea culorilor unui stat străin.”

Acest episod din 3 iulie 1910, în care Ion Iancu din Bucium Poeni a fost amendat cu 200 de coroane de către solgăbirăul din Roșia, reflectă atmosfera tensionată a vremii din Transilvania aflată sub dominație austro-ungară, unde orice manifestare națională românească era tratată cu suspiciune și adesea sancționată.

Aceste culori, roșu, galben și albastru, erau interpretate de autorități ca fiind culorile românești (sau ale unui „stat străin”, cum le-au numit în mod acuzator), ceea ce era considerat act de „agitație națională”. Autoritățile maghiare erau extrem de vigilente și represive în fața oricărei simbolistici tricolore românești, chiar și atunci când apărea în forme neintenționate sau decorative.

Ion Iancu a fost amendat cu 200 de coroane – o sumă uriașă pentru acea vreme, echivalentă cu mai multe luni de muncă.Motivația a fost: „purtarea culorilor unui stat străin” și „agitație”.

Această întâmplare este o mărturie a politicii de maghiarizare agresivă din Ardeal la începutul secolului XX. Purtarea tricolorului românesc era interzisă, iar orice semn de identitate națională era tratat drept subversiv. În ciuda acestor presiuni, țăranii și intelectualii români au găsit forme simbolice subtile de a-și afirma identitatea – chiar și prin panglici, broderii sau elemente de harnașament.

Articolul 3 Iulie 1910 – Român amendat de unguri pentru că pe harnașamentul calului erau prezente cele trei culori ale tricolorului românesc apare prima dată în Glasul.info.

Atât prima cât și A doua bătălie de la Abrud se învârt în jurul maiorului Imre Hatvani, un avocat maghiar,criminal de razboi, maior în cadrul trupelor maghiare neregulate în timpul Revoluției de la 1848 din Transilvania. El se face vinovat de continuarea ostilităților sângeroase dintre moții lui Avram Iancu și unguri, deși se ajunsese la un armistițiu prin care cele două părți se obligau să nu se mai atace reciproc și să se așeze la masa tratativelor.

După încălcarea mișelească a armistițiului de către mariorul Imre Hatvani, românii și-au pierdut până și foarte puțina încredere pe care o mai aveau în cuvântul dat de revoluționarii maghiari. Puterea de negociere prin diplomație dispăruse pentru unguri, și singura voce care mai putea negocia acum era cea a armelor.

După umilințele trăite în prima înfrângere de la Abrud, maiorul Imre Hatvani își încropește o nouă armată, reușind să recruteze noi miliții dintre tinerii maghiari înfocați de fiorul revoluției, și se repede iar spre Abrud cu gânduri de răzbunare. Că venise cu gânduri răzbunătoare începuse să devină foarte clar pentru moții lui Avram Iancu, când trupele lui Hatavani trec ușor de Mihăileni fără să întâmpine niciun fel de rezistență.

Pe 16 mai 1849 patrulele lui Hatvani incendiază casele românilor după întoarcerea lor din satele Corna şi Bucium. Deja se developau intențiile ucigașe ale lui Hatvani. Tot pe 16 mai 1849, trupele lui Hatvani ocupă Abrudul, devenit un oraș aproape pustiit după prima luptă dusă acolo la începutul lui mai. Românii păstrează același plan ca și la prima bătălie de la Abrud, înconjurând orașul din toate părțile, și jucând un joc de-a șoarecele și pisica, vânându-i pe unguri cu acțiuni de gherilă.

Pe 17 mai 1849 peste 40 de români printre care și o femeie îmbrăcată în bărbat au fost uciși de un corp de 200 oameni însoţiţi de husari şi cu un tun, trimiși de Hatvani cu o misiune către Roșia Montană, localitate în care la momentul respectiv exista o comunitate destul de însemnată de mineri unguri, într-o zonă bogată în zăcăminte de aur.

Lipsa de experiență a ungurilor în fața iscusiților oameni ai munților, de altfel de vânători de temut printre prădătoarele de talie mare de prin munții sălbatici ai Ardealului, își spune imediat cuvântul, trupele maghiare împuținându-se de la o zi la alta, în vreme ce ale lui Iancu se primeneau cu legiunea lui Simion Balint, aflată pe drum.

În dimineața zilei de 19 mai 1849 deja se dă atacul decisiv, ungurii începând să piardă pe toate flancurile. Singura variantă le rămânea ungurilor o retragere organizată. Însă înainte de a pleca din Abrud, maiorul Hatvani a hotărât executarea prizonierilor români, printre care femei şi copii. Atunci a fost executat şi tribunul Morariu.

Pe urmele lui Hatvani aflat în retragere au pornit două trupe de lăncieri români. Alte trupe, specializate pe hăituirea fugarilor, au luat-o pe căi ocolite pentru a le ieși ungurilor în față. Ajungând să fie atacați din toate părțile, ungurii aflați în retragere au avut stupefacția să-l vădă tocmai pe liderul lor cum urlă “Scapă cine poate!” și cum acesta își părăsește oamenii. Panica și lipsa unei retrageri organizate a făcut să existe foarte puțini supraviețuitori din forțele armate aduse de maiorul Hatvani la Abrud. Chiar maiorul Hatvani “numai cu fuga a putut scăpa de moartea sigură, luând drumul spre Brad, favorizat de o negură deasă, cu puţini dintre supuşii săi, rămaşi în viaţă.”

Armata revoluționară maghiară deplasată de maiorul Imre Hatvani la Abrud număra potrivit documentelor rămase în urmă, (n.r. corespondență militară maghiară precum și între combatanți) circa 2800 de soldați, plus patru tunuri. Așa s-a sfârșit campania de răzbunare a maiorului Hatvani, cu o înfrângere și mai categorică decât în prima bătălie de la Abrud. Ca răzbunare pentru înfrângerile suferite de maghiari în cele două bătălii de la Abrud, la Iosăşel, lângă Gurahonţ, a fost spânzurat la 23 mai 1849, la ordinul maiorului Hatvani, prefectul Ioan Buteanu.

Considerat până și de către ai lui criminal de război, vinovat de crime inutile și responsabil de ruperea armistițiului obținut în urma negocierilor între Avram Iancu și deputatul Ioan Dragoș, după înfrângerea revoluționarilor maghiari maiorul Hatvani a emigrat în America de Nord, de unde s-a întors incognito în Ungaria în 1850 cu scopul de a relua lupta împotriva dinastiei Habsburgice. A fost însă arestat și a murit în închisoare în 1856.

Articolul La 18 mai 1849 începea “A doua bătălie de la Abrud” apare prima dată în Glasul.info.

Disputa aprinsa in Parlamentul Romaniei asupra amplasarii ilegale a unui indicator bilingv intre judetele Alba si Mures

Deputatul PNL de Alba Florin Roman sustine ca indicatorul bilingv amplasat la limita dintre judetele Alba si Mures este ilegal si ca daca nu va fi indepartat in termenul legal, il va scoate chiar el, potrivit  ziarulunirea.ro.

“Unii nu se potolesc nicicum! Acest indicator montat la ordinul Consiliului Judetean Mures, la limita de judet dintre Alba si Mures este ilegal. Legea prevede inscriptii bilingve doar in localitatile/județele cu peste 20 la suta, populatie maghiara! Am solicitat Consiliului Judetean Alba sa indeparteze acest indicator ilegal, intrucat judetul Alba nu are peste 20 la suta populatie maghiara. Inteleg ca s-a cerut si in scris indepartarea lui! Daca nu se rezolva in termenul legal, o sa il scot eu! Oare chiar nu mai avem institutii ale statului roman?”, a scris deputatul PNL Florin Roman intr-o postare pe Facebook

Disputa aprinsa in Parlamentul Romaniei asupra amplasarii ilegale a unui indicator bilingv intre judetele Alba si Mures

La scurt timp dupa sesizarea facuta de catre deputatul de Alba, Consiliul Judetean Mureș a indepartat indicatorul bilingv amplasat ilegal, fapt demonstrat si de cateva imagini postate de catre Florin Roman pe o retea de socializare:

Cu toate ca problema a fost in cele din urma transata in liniste de catre Consiliul Judetean Mureș, deputatul UDMR Vass Levente vine in replica si el cu o declaratie de presa pe marginea acestui subiect:

Articolul Disputa aprinsa in Parlamentul Romaniei asupra amplasarii ilegale a unui indicator bilingv intre judetele Alba si Mures apare prima dată în Glasul.info.

Vanatoarea ursilor in Romania este legala iar pentru aceasta trebuie doar detinute permis de port arma si autorizatie pentru vanatoare, eliberate de autoritati. Insa spectacolul de prost gust pe care sunt in stare sa-l faca unii asa zisi vanatori este uneori cu adevarat cutremurator.In parcarea restaurantului Lutsch din Sebes, judetul Alba, patronul restaurantului (cu acelasi nume – Lutsch) se dadea intr-un spectacol grotesc sarbatorindu-si cu fanfara ultimile doua capturi ucise, doi ursi de talie mica.

Cutremurator! Vanatoare de ursi sarbatorita cu fanfara si stropita cu foarte mult alcool

Cadavrele eviscerate ale ursilor zaceau trantite si expuse impertinent pe asfaltul parcarii restaurantului, fiind evident coborate dintr-o camioneta in care era prezent si un strat generos de crengi de brad, asta dovedind faptul ca domnul Lutsch este cu siguranta un ecologist convins.

Oricat de critici am fi noi nu cred ca am putea insa depasi aciditatea descrierilor cu care au fost insotite imaginile de la locul faptei, postate pe Facebook :

“Fotografii din 22 aprilie 2012, in parcarea restaurantului Lutsch din Sebes/ Alba. Un grasan beat- probabil “vanator sportiv”- sarbatorea cu fanfara uciderea a doi ursi. Lutsch (grasanul) e patronul restaurantului, motelului si benzinariei cu acelasi nume din Sebes.

Lutsch (grasanul de langa ursi) sarbatorea cu fanfara uciderea a doi ursi. Nu ma prea pricep, dar imi par a fi mai degraba doi ursuleti.

Lutsch este se pare vanător pasionat si patronul restaurantului/ motelului/ benzinariei ce ii poarta numele.
“Reusita” lui Lutsch de duminica, 22 aprilie 2012: doi ursi macelariti. Presupun ca i-a ucis perfect legal. Ce naiba, inspectorii de la Mediu si de la Directia Silvica nu ar pranzi undeva gratis?

Lutsch, beat, e generos: “platesc fanfara cu 200 de milioane!” Fanfara canta imnul SUA =)) Lutsch e un spirit universal.

Lutsch isi savureaza victoria impotriva Fiarei.
Chelnerii ieseau pe rand din restaurant saisi servească stapanul beat.
Interiorul restaurantului. Lutsch adora decorul cu cadavre.
Grea e vanatoarea…Omul oboseste.”

Articolul Cutremurator! Vanatoare de ursi sarbatorita cu fanfara si stropita cu foarte mult alcool apare prima dată în Glasul.info.