Când modelele vii sunt din ce în ce mai rare sau dispar, când Tradiția este înlocuită de imitații calpe ori ridiculizată, atunci singurul refugiu al celor însetați de viață și libertate îl reprezintă cărțile.

Primordial, rolul culturii nu ar trebui să fie altul decât acela de a furniza modele pentru comunitate, de a contura pentru cei care vin exemplele supreme, de a ilustra soluții onorabile.

Dar când cultura se transformă într-un rezervor de antimodele și antieroi, când cărțile au rolul de a dărâma, nu de a edifica o comunitate, când cultura devine o anticultură sau o subcultură, atunci rolul unei edituri tradiționale se schimbă.

ANACRONIC și-a propus să reînvie misiunea de edificare a cărții. Însă această misiune ar fi de la bun început sortită eșecului, dacă nu am avea în vedere și rolul sanitar pe care trebuie să îl joace o carte în zilele noastre. Așa că întregul nostru proiect editorial țintește simultan restabilirea coordonatelor unei tradiții și demitizarea idolilor modernității.

Avem nevoie, mai mult decât orice, să înțelegem cum am ajuns într-o fundătură culturală, politică și socială, care sunt erorile intelectuale comise de-a lungul timpului, cine sunt corifeii dezastrului cultural contemporan și cum putem restaura demnitatea omului și a culturii.

Debutul editurii a fost marcat de Procesul lui Darwin, o carte necesară pentru a pune rapid și inteligent sub semnul întrebării întreagă metafizică a progresului și a evoluției permanente. Dar acesta nu a fost decât primul pas. În curs de publicare la ANACRONIC sunt Rousseau și romantismul (Irving Babbitt, un critic cultural al începutului de secol XX, pe nedrept și deloc  surprinzător uitat de programele de educație modernă) și Influența lui Augustin asupra Bisericii Ortodoxe, cartea părintelui Michael Azkoul despre erorile teologice ale Fericitului Augustin. Ne străduim ca ambele să apară la început de an 2019. Aceste trei cărți, imbatabile logic, sunt referințe obligatorii pentru deconstrucția presupozițiilor curente și parte indispensabilă din bibliografia omului cultivat. Îi pregătim, de asemenea, o demitizare serioasă celebrului și preainfluentului Sigmund Freud.

Însă, până la arcanele subtile de teologie dogmatică, am adus pe piața românească cinci volume despre educație, Distracția care ne omoară (Neil Postman), Cum suntem imbecilizați și Arme de instrucție în masă (John Taylor Gatto), Educația creștin-ortodoxă a copiilor în zilele noastre (Episcopul Grigorie Grabbe) și o carte despre mutilarea artei în menghina corectitudinii politice universitare, Siluirea maeștrilor (Roger Kimball). Obiectivul manifest a fost de a spulbera miturile educaționale legate de mass-media și școala publică, concomitent cu a oferi un model paideic tradițional, venit din partea unui reprezentant de seamă al Bisericii Ruse din Exil (ROCOR). În continuarea acestui demers, vor apărea la ANACRONIC alte titluri ale lui Johh Taylor Gatto (Istoria secretă a învățământului în America) sau Neil Postman (Technopoly și Dispariția copilăriei) și un volum clasic (apărut în 1948), mai actual în fiecare zi, despre declinul civilizației apusene, Ideile au consecințe al lui Richard M. Weaver.

Nu în cele din din urmă, ANACRONIC propune cititorului român o colecție de cărți istorice care vor încerca să schimbe perspectiva asupra unor evenimente clasate, atenuând în același timp din fascinația modelelor abstracte. Au apărut, astfel, cartea profesorului Peter Dale Scott despre Statul profund în America, urmată de excelentul volum al regretatului economist Anthony Sutton, Wall-Street și Revoluția Bolșevică, o carte document despre legăturile dintre bancherii americani și liderii sovietici. Urmează din nou Sutton (Wall Street și ascensiunea lui Hitler chiar în această vară și Establishmentul secret al Americii, o incursiune în culisele misterioasei societăți secrete de la Yale, Skull and Bones) și lucrarea lui Terry Melanson despre ordinul Illuminati, Perfectibiliștii. Acestea sunt doar primele nume dintr-o serie cu adevărat spectaculoasă. Dincolo de temele ocultate de educația modernă, întâlnirea cu această serie oferă o experiență rară a cunoașterii unor modele de integritate și meticulozitate în niște vremuri în care speculația și alinierea ideologică fac istoria.

A apărut la Anacronic Chiuind în fântână de Carmen Cătălina Alexa, prefațată de părintele Constantin Necula. O carte de povestiri, unele publicate deja pe anacronic.ro, majoritatea noi, ce vor ramâne doar în carte. Aceasta carte n-a fost nici în planul nostru, n-a fost nici în planul Cătălinei, așa le-a potrivit Dumnezeu. Și a ieșit bijuteria raftului Anacronic. Sunt foarte buni Gatto, Sutton, Postman, Johnson, Kimball sau Dale Scott. Dar pentru a-i citi cu duhul potrivit, e musai să începi cu Chiuind în fântână. Căci duhul cu care facem, spunem sau învățăm lucrurile le face bune sau rele, adevărate sau mincinoase. Greu de înțeles cum și l-a păstrat nestricat de asaltul modernității, dar pentru că ea l-a păstrat, putem și noi, citindu-i poveștile, să-l descoperim în noi, mai mult sau mai puțin ascuns, mai mult sau mai puțin uitat. Da, mai e ceva viu acolo. Profesoara de istorie de la Vaslui ne învața să ieșim din istorie. Anacronicii nu pot rata întâlnirea cu această carte.

Eforturile noastre sunt abia la început, iar succesul cărților ANACRONIC va fi un indiciu important că există o ieșire din dezumanizarea intitulată generic modernitate. Vă invităm să priviți raftul Anacronic ca pe o colecție consistentă și unitară care spune aceeași poveste, chiar daca volumele noastre pot părea mai aproape sau mai departe de căutările dumneavoastră intelectuale.

Anacronic pentru copii

Anacronic pentru copii, o pledoarie pentru clasic și cultivarea virtuților, o miză din ce în ce mai rară în zilele noastre. Intr-o lume în care literatura pentru copii este complet viciată de modernitate, în care copiii sunt tot mai devreme și mai agresiv luați din mâna părinților și dați “experților”, în care din Pinocchio sunt scoase toate momentele care implică greutăți și responsabilitate, în care “parentingul” ne învață că educația este o negociere în care copilul are ultimul cuvânt, în care copilăria în cea mai frumoasă formă a ei se comprimă și se stinge sub asaltul celor ce vin prea devreme, Anacronic pentru copii își propune să vă ofere o variantă sănătoasă.

În plină inflație de modele educaționale, mulți părinți continuă sau se întorc la maniere clasice de creștere a copiilor și de transmitere a cunoașterii. Ipostazei moderne cu părinți lipsă, înlocuiți cu străini sau cu tehnologie, cu super eroi, mai degrabă antimodele decât modele, cu cunoaștere obținută prin școală și media, Anacronic pentru copii își propune să vă ofere alternativa clasică de familie, educație, viață.

 Pentru cei mai mici (4-7 ani) avem Pachetul Wanda Gag, un set de patru povestiri, aparute în condiții grafice de excepție. Astăzi, la un secol depărtare de lumea în care a trăit și a creat, poveștile ei ilustrate au frumusețea clasică a unor creații care au rezistat inovațiilor în cascadă din domeniul cărții pentru copii și farmecul unor texte care nu alterază cu nimic inocența vârstei celor care le ascultă.

Sunt povești pe care le-au auzit, atunci când erau copii, oameni care acum sunt străbunici, bunici și părinți și credem că, dincolo de mesaj, stil și frumusețea jocului de imaginație, faptul că și astăzi aceste povești continuă să fie traduse și tipărite în toată lumea este dovada clară că sunt încă vii și aducătoare de bucurie. Copiii de acum o sută de ani nu au fost cu nimic diferiți de cei de acum, a fost destul să-i țină cineva în brațe sau să le citească înainte de culcare o cărticică despre lumea care începea la un pas de ei și ei să înceapă să o înțeleagă mai întâi cu urechea, apoi cu inima.

Pisicuța cea slabă și murdară, șoriceii vrăjiți de orizont printr-un fir de ghem albastru, piticul care aștepta, în pragul peșterii lui întortocheate, toate viețuitoarele pădurii cu bunătăți felurite și cățeii cei cu urechi rotunde, cârlionțate sau invizibile ale Wandei Gag au prospețime, ingenuitate, umor, drăgălășenie, inteligență și mai au, peste toate, puterea de a scoate la iveală în orice copil calități similare. Scurte, sprințare, amuzante și cu final invariabil fericit, vorbesc discret despre bunătate, bucuria de a ajuta, despre necazurile neascultării și înțelepciunea pe care cei mici o pot dobândi, până cresc, doar prin dragostea și răbdarea celor mari. Despre faptul că viața stă mereu la răscrucea dintre curiozitate, greșeală, întoarcere și dragoste.

Cât despre părinții sau bunicii care le vor citi cu un copil în poală sau cu genele grele de somn, putem spune un singur lucru fără teama că am putea greși prea tare: poveștile Wandei Gag vor fi o călăuză spre acele unghere din suflet din care propria copilărie nu a plecat niciodată. În plus, citindu-le copiilor, cei mari vor înțelege că autoarea le-a vorbit, în altă cheie, și lor. Pentru că doar cei mari pot înțelege că a fugi „încoace și încolo, pe deasupra și pe dedesupt, în cercuri și zigzaguri, drept și ocolit” e ceva ce sunt nevoiți să facă în fiecare zi și-l înțeleg ca nimeni alții pe cățelul invizibil care, ca să ajungă să fie văzut, a trebuit să se trezească zilnic la răsăritul soarelui și să se învârtă iar și iar și iar. Pentru că „ mă învârtesc până amețesc, mă învârtesc până amețesc ” poate fi calea celui ce dorește cu tot dinadinsul să fie Ceva, și să nu se mulțumească să fie un Absolut Nimic.

Și, nu în ultimul rând, vorbim despre niște cărți pe care credem că părinții le vor păstra în bibliotecă mulți ani după ce copiii vor fi crescut și-și vor fi luat zborul, și cărți pe care copiii, odată ajunși oameni mari, vor dori într-o zi neapărat să le redeschidă și să le recitească. Fie pentru că vor avea proprii lor copii și vor ști, din amintire, că e o lectură perfectă pentru ei, fie pentru că li se va face dor de vocea unui părinte sau bunic rămasă asccunsă printre rândurile și desenele cărților Wandei Gag, cea care a bucurat, de un veac încoace, sute și mii și milioane de copii ai lumii.

Pentru cei mai mari (7-12 ani) avem celebra serie Căsuța din prerie, ajunsă la al șaptelea volum din cele nouă ale celei mai îndrăgite serii conservatoare pentru copii. Povestea familiei Ingalls, în anii 1870-1880, povestită chiar de Laura, cel de-al doilea copil al familiei. Este imaginea arhetipală a unei familii reușite, un model de armonie, cu greutăți și bucurii, cu pericole, aventuri și povești la gura sobei, cu multe detalii privind procurarea hranei, prepararea mancării, muncile câmpului, obiceiurile, educația. O imagine detaliată a lumii de ieri ușor și util de contrapus atât modului în care arată viața și familia modernă, cât și literaturii moderne pentru copii. Din păcate astfel de familii se găsesc tot mai greu în ziua de azi, iar pentru un model trebuie să ne întoarcem tot mai des privirea spre trecut. Seria Laurei Ingalls Wilder este de asemenea o lecție de istorie despre pionieratul american de la sfârșit de secol XIX. Despre traiul simplu în sălbăticie, înconjurați de lupi, pantere sau urși. Autoarea intră în detalii privind modul cum își construiau singuri casa, cum făceau mobila sau uneltele, untul sau gloanțele. O privire spre trecut, spre viața simplă și gospodăria autosuficentă, o lecție în același timp, parcă mult mai căutată în perioade de criză, așa explicându-se poate succesul uriaș avut la lansare, în timpul Marii Crize, acum aproape o sută de ani sau zilele acestea. O serie, veți vedea, în egală măsură pentru copii și adulți, tradusă deja în peste 40 de limbi, acum și în limba română. O superbă povestire a Cătălinei Alexa, nu doar despre Căsuța din prerie ci despre toate “Căsuțele”, aici

Nu în ultimul rând, Noi și puii animalelor. Cele șase povești ale volumului sunt întâmplări din gospodăria unui silvicultor din Kazahstan. Aventurile celor patru fetițe ale familiei cu doi pui de lup, un ren, două catârițe, un pui de tigru, o vulpe sau un cal, animale aduse de tatăl lor în gospodarie cuceresc prin autenticitatea pe care o au povestile scrise acum o suta de ani.

Sunt întâmplări cu Dianka și Tomcik, povestea celor doi pui de lup, despre cum s-au atașat ei mai mult de una dintre fetițe, despre prietenia lor cu câinii din gospodărie, prietenie care a adus și obiceiuri proaste cum ar fi furatul găinilor;

sau cu Miska, puiul de maral, un soi de ren asiatic, cel rămas fără mamă și adus în familia fetelor, să crească și el “odată cu copiii”, despre cum i se schimbau coarnele în fiecare an, despre distrugerile pe care le făcea în gospodărie, despre spectacolele pe care le dădea spre impresionarea vacilor, dar și despre plecarea definitivă când a apărut în zonă o turmă de reni și când ajunsese la vârsta la care era gata să se bată cu lumea întreagă ca să-și găsească o pereche.

E povestea cu Iska, catârița tânără cumpărată cu agoniseala fetelor. Iska crește sub oblăduirea lor, nărăvașă și zvârlind mereu din copite, lăsându-se mânată doar de cele doua fetițe mai mici, Iulia și Natașa care țopăiau pe spinarea ei cât era ziua de lungă.

Mai e Vaska – puiul de tigru adus de vânătorul kazah, cel care știa cu precizie când e ora mesei și care mânca la fel cu toți ceilalți ai casei sau povestea lui Frantik, puiul de vulpe care nu-și trădează renumele de hoțoman, făcându-se că doarme, chiar sforăind, ca să prindă găini sau furând acadele din buzunare; sau povestea despre Ciubarîi, armăsarul devotat care le iubește și ocrotește mai presus de orice pe cele patru copile.

Le găsiți pe toate pe Magazin Anacronic cu recenzii, ilustrații, fragmente și alte detalii. Oferte speciale pentru grădinițe și școli. Anacronicii pot ajuta ducând către prieteni, mici grupuri și comunități, grădinițe sau școli vorba pe care motoarele și aplicațiile moderne o obturează.

Anacronic

Articolul Biblioteca pierdută. Restabilirea Tradiției și demitizarea idolilor modernității apare prima dată în Glasul.info.

Vă oferim mai jos primul capitol al volumului Ideile au consecințe de Richard M. Weaver, o capodoperă a gândirii conservatoare, o carte publicată la 1948, mai actuală în fiecare zi, ca toate marile cărți. De asemenea, vă invităm să citiți comentariul lui Horațiu Pepine despre apariția cărții și eseul autobiografic al autorului, Dincolo de liberalism.

Aceasta e încă o carte despre destrămarea Occidentului. Caut să abordez două lucruri care în genere nu se prea pomenesc în literatura aflată în plin avânt pe acest subiect. În primul rând, voi prezenta o relatare a acestui declin bazată nu pe analogie, ci pe deducție. Voi porni de la premisa că lumea e inteligibilă și omul e liber, iar aceste consecințe pe care le resimțim acum nu sunt produsul biologiei sau al vreunei alte legități, ci pur și simplu al alegerilor neînțelepte. În al doilea rând, mă avânt în a propune, dacă nu o soluție completă, cel puțin începutul uneia, cu convingerea că omul nu trebuie să urmeze o analiză științifică atât timp cât se declară moralmente neputincios.

Privind la lumea căreia vreau să-i adresez aceste gânduri, mărturisesc că am fost în primul rând izbit de dificultatea de a face oamenii să accepte anumite premise. Dificultatea aceasta se datorează în parte mult răspânditei teorii a istoriei de sorginte Whig, care postulează că punctul cel mai avansat în timp reprezintă și culmea dezvoltării umane, concepție susținută fără îndoială și de teorii evoluționiste, care sugerează minților simple un soi de trecere necesară de la simplu la complex. Totuși, adevăratul bucluc pare să zacă undeva mult mai adânc. Este problema de-a dreptul năucitoare, dacă e să reducem la cazuri concrete, a încercării de a face oamenii să distingă între bine și rău. Posedă oare oamenii de azi o scară a valorilor suficient de rațională încât să poată vedea aceste adevăruri prin prisma inteligenței? Avem motive să declarăm că omul modern a devenit un idiot moral. Atât de puțini sunt cei care se mai sinchisesc să-și anali-zeze viețile sau să accepte mustrarea care vine din recunoașterea faptului că sunt într-o stare decăzută, încât se pune întrebarea dacă oamenii mai înțeleg ce înseamnă superioritatea unui ideal. Se poate presupune că orice raționament abstract ajunge, cu asemenea oameni, să fie irosit de-a dreptul; dar ce să mai spui atunci când chiar adevăruri de natura cea mai concretă le sunt puse în față și ei sunt tot neputincioși în a face diferența sau a trage învățăminte din ele? Timp de patru secole, fiecare om și-a fost nu doar propriul preot, ci chiar propriul profesor de etică, iar consecința este o anarhie care amenință chiar acel minim consens de valoare necesar politicului.

Desigur că avem o justificare în a spune despre vremurile noastre: dacă ar fi să cauți un monument al nebuniei, privește în jurul tău. În zilele noastre vedem orașe întregi abrutizate și vechi credințe lovite de moarte. Am putea să ne întrebăm, cu cuvintele apostolului Matei, dacă nu cumva suntem confruntați cu „un necaz așa de mare, cum n-a mai fost de la Facerea lumii”. Mulți ani ne-am mișcat cu o încredințare trufașă că omul și-a cucerit o poziție de independență care a făcut ca vechile constrângeri să devină inutile. Iar acum, în prima jumătate a secolului XX, în culmea progresului modernității, ne confruntăm cu izbucniri de ură și violență fără precedent; am văzut națiuni întregi sfâșiate de război și transformate în lagăre de pedeapsă de către cuceritorii lor; vedem cum jumătate din omenire privește la cealaltă jumătate ca la niște criminali. Pretutindeni, simptome ale psihozei de masă. Și, lucrul cel mai grozav dintre toate, iată că încep să apară baze diferite de valori, astfel încât unicul nostru glob e divizat între lumi care se bat în înțelegeri diferite. Aceste semne de dezintegrare stârnesc spaima, iar spaima duce la disperate zbateri izolate pentru supraviețuire, care în final reușesc doar să grăbească procesul amintit.

La fel ca Macbeth, omul occidental a luat o decizie malefică, ce a devenit cauza finală și eficientă a altor decizii la fel de malefice. Am uitat oare întâlnirea noastră cu vrăjitoarele din pustie? Ea s-a petrecut la sfârșitul secolului al XIV-lea, iar ceea ce vrăjitoarele i-au spus protagonistului acestei drame a fost că omul se va putea împlini numai dacă va abandona credința lui în transcendent. Puterile întunericului lucrau într-un mod subtil, ca întotdeauna, învăluindu-și profeția în forma aparent inocentă a unui atac împotriva universaliilor. Biruința realismului logic în marea dezbatere medievală a reprezentat evenimentul crucial din istoria culturii occidentale; din aceasta au decurs apoi acele consecințe care coboară până la noi, sub forma decadenței moderne.

Aș putea fi acuzat aici că simplific peste măsură procesul istoric, însă tind să cred că politicile conștient adoptate de oameni și de guverne nu sunt doar aduceri la nivelul rațiunii a ceea ce au adus anumite forțe obscure. Ele sunt mai degrabă extrase din cele mai profunde idei despre destinul omului și au o putere mare, chiar dacă nu lipsită de obstacole, de a determina cursul călătoriei noastre.

În acest sens, îl menționez pe William de Occam ca fiind cel mai nimerit reprezentant al unei schimbări care s-a prăvălit peste concepția despre realitate a omului în acel moment de răscruce a istoriei. William de Occam a fost cel care a lansat fatidica doctrină a nominalismului, care neagă existența reală a universaliilor. Triumful lui a constat în decăderea termenilor universali, care au devenit simple denumiri de folosit după bunul plac. Întrebarea cea mai mare a fost dacă există o sursă de adevăr mai înaltă decât omul și independentă de el; iar răspunsul la această întrebare este decisiv pentru definirea viziunii asupra naturii și a destinului umanității. Rezultatul practic al filosofiei nominaliste a fost negarea realității percepute de intelect și substituirea ei cu realitatea percepută de simțuri. Odată cu schimbarea produsă în distingerea a ceea ce este adevărat, întreaga orientare a culturii a luat o cotitură, iar acum ne aflăm pe drumul empirismului modern.

E ușor să-ți acoperi ochii în fața însemnătății unei schimbări doar pentru că s-a petrecut departe în timp și e abstractă în natura ei. Aceia care nu au descoperit faptul că viziunea asupra lumii e cel mai important element în gândirea omului, în gândirea oamenilor care compun o cultură, ar trebui să ia seama la tot alaiul de împrejurări care au decurs de aici într-o succesiune perfect logică. Negarea universaliilor aduce cu sine negarea a tot ce transcende experiența omului. Iar negarea a orice transcende experiența înseamnă în mod inevitabil – găsindu-se, totuși, căi de ocultare a acestui proces – negarea adevărului. Odată cu negarea adevărului obiectiv, nu mai este scăpare din brațele relativismului concentrat în postulatul „omul este măsura tuturor lucrurilor”. Vrăjitoarele au vorbit cu acel limbaj echivoc oracular atunci când i-au spus omului că, prin alegerea pe care o va face, el se va putea realiza într-un mod desăvârșit, pentru că ele de fapt inițiau un curs care duce la separarea omului de realitate. Așa a început acea „urâciune a pustiirii” care apare azi ca un sentiment de înstrăinare față de orice adevăr dinainte fixat. – integral pe anacronic.ro.

Articolul Ideile au consecințe. Introducere apare prima dată în Glasul.info.