15 Martie 1820 – A început revolta țăranilor din Semlac, Arad, împotriva notarului, care a adunat ilegal de la săteni, mari sume de bani. Mișcarea a fost semn de nemulțumire și împotriva comitelui (prefectului), care nu lua măsuri de îndepărtare a notarului din primărie.

La începutul secolului al XIX-lea, românii din vestul țării trăiau sub o administrație străină care, de multe ori, se arăta nedreaptă și abuzivă față de populația majoritar românească. În acest context de tensiuni sociale și administrative, ziua de 15 martie 1820 a rămas în memoria locală ca momentul în care țăranii din satul Semlac, din zona Arad, s-au ridicat împotriva abuzurilor autorităților locale.

Nemulțumirea oamenilor avea o cauză clară: notarul local adunase de la săteni sume mari de bani în mod ilegal, folosindu-se de poziția sa pentru a stoarce comunitatea de resursele sale. Pentru țăranii români, care trăiau deja greu din munca pământului, aceste biruri nedrepte reprezentau nu doar o povară economică, ci și o ofensă adusă demnității lor.

Oamenii au încercat mai întâi să caute dreptate pe cale administrativă. Plângerile lor au ajuns la comitele districtului, echivalentul prefectului de astăzi,, însă acesta nu a luat nicio măsură pentru a-l îndepărta pe notarul abuziv. Lipsa de reacție a autorităților a amplificat indignarea satului. În ochii țăranilor, nu mai era vorba doar de un funcționar corupt, ci de un sistem care ignora dreptatea și vocea românilor.

Astfel, în ziua de 15 martie 1820, răbdarea comunității s-a sfârșit. Țăranii din Semlac s-au ridicat împotriva notarului și a nedreptății pe care acesta o reprezenta. Revolta lor a fost expresia directă a dorinței de dreptate și a nevoii de a apăra munca și onoarea familiilor lor. Departe de a fi un simplu conflict local, acest episod reflectă spiritul de rezistență al românilor din Transilvania și Banat, care de-a lungul veacurilor au înfruntat nedreptatea cu curaj.

Chiar dacă revolta nu a schimbat imediat structura administrației locale, ea a demonstrat că oamenii simpli nu erau dispuși să accepte la nesfârșit abuzurile. În istoria satelor românești, astfel de momente au reprezentat semințele conștiinței sociale și naționale care aveau să se dezvolte în deceniile următoare.

Revolta de la Semlac din 1820 rămâne, așadar, un episod grăitor despre demnitatea țăranului român. În fața nedreptății, oamenii locului au ales să se ridice și să spună „destul”. Prin gestul lor, au arătat că libertatea și dreptatea nu sunt doar idealuri ale marilor conducători sau ale revoluțiilor celebre, ci și ale comunităților mici, unde fiecare om își apără cu hotărâre munca, familia și onoarea.

Astfel de momente, aparent mărunte în marile cronici ale istoriei, alcătuiesc de fapt temelia spiritului românesc, un spirit care nu acceptă umilința și care, atunci când este împins la limită, știe să se ridice cu demnitate.

Articolul 15 Martie 1820 – Revolta țăranilor români din Semlac, Arad apare prima dată în Glasul.info.

La numai câteva săptămâni după proclamarea Unirii Transilvaniei cu România, hotărâtă la 1 Decembrie 1918, începutul anului 1919 a găsit vestul țării într-o stare tensionată, dominată de incertitudine, propagandă și confruntări armate. În lunile ianuarie–februarie plutea încă, în anumite cercuri politice și militare de la Budapesta, iluzia menținerii „Ungariei Mari”, alimentată de o atmosferă ostilă față de românii care își afirmaseră dreptul la autodeterminare.

21 februarie 1919 – Aradul sub presiune

În ziua de 21 februarie 1919, la Arad sosește generalul francez Gondrecourt, noul comandant militar al trupelor aliate din zonă. Pentru românii ardeleni, prezența unui reprezentant al Antantei părea o garanție a respectării principiilor proclamate de președintele american Woodrow Wilson și asumate la Conferința de Pace de la Paris: dreptul popoarelor la autodeterminare și recunoașterea voinței majorității.

Realitatea din teren s-a dovedit însă mult mai dură.

Generalul maghiar Károly Soós, comandant militar al forțelor ungare din regiune, a dispus desființarea Gărzilor Naționale Române, structuri formate pentru menținerea ordinii și apărarea comunităților românești, și a ordonat ocuparea sediului Consiliului Național Român din Arad. Acest consiliu era expresia legitimă a voinței românilor ardeleni, continuator al structurilor care organizaseră Marea Adunare de la Alba Iulia.

Gestul nu a fost unul administrativ, ci unul simbolic și politic: o încercare de a lovi în autoritatea românească locală și de a submina procesul de integrare a Transilvaniei în statul român.

Abuzuri și teroare în județ

În județ, formațiuni militare maghiare au trecut la acte de intimidare, abuzuri și crime împotriva populației românești. Era o perioadă în care ordinea veche se prăbușea, iar cea nouă nu era încă consolidată. În acest vid de putere, comunitățile românești au fost ținta unor presiuni menite să le slăbească voința și să le descurajeze speranța.

Prefectul român al județului, Iustin Marsieu, a protestat ferm față de aceste abuzuri. Demersurile sale către comandamentul aliat, reprezentat de generalul Gondrecourt, exprimau nu doar indignarea personală, ci vocea unei întregi comunități care își apăra drepturile dobândite prin jertfă și voință democratică.

Cu toate acestea, generalul francez nu a intervenit decisiv. Mai mult, în fața amenințărilor la adresa prefectului, l-a sfătuit pe acesta să părăsească orașul, oferindu-i protecție militară pentru retragere. Pentru românii ardeleni, acest gest a fost perceput ca o dezamăgire: idealurile proclamate în marile capitale europene păreau să se lovească de realitățile geopolitice și de calculele diplomatice.

Demnitatea românească în fața încercării

Evenimentele din 21 februarie 1919 nu au însemnat însă o capitulare morală. Dimpotrivă. Ele au întărit convingerea că Unirea nu putea fi apărată doar prin declarații și rezoluții, ci prin organizare, solidaritate și, la nevoie, prin jertfă.

Românii din Arad și din întregul vest al Transilvaniei au rămas statornici în hotărârea lor. Gărzile desființate formal au continuat, în multe locuri, să existe în spirit; Consiliile Naționale au rămas puncte de coeziune; iar credința în dreptatea cauzei românești a devenit mai puternică tocmai prin adversitate.

Istoria a demonstrat că acele presiuni nu au putut întoarce cursul voinței naționale. În lunile următoare, Armata Română a intervenit pentru a asigura stabilitatea și a proteja populația, iar procesul de integrare a Transilvaniei în statul român a devenit ireversibil.

O lecție a istoriei

21 februarie 1919 rămâne o zi simbolică pentru Arad și pentru Transilvania: o zi în care s-a văzut limpede că libertatea nu este doar proclamată, ci apărată; că idealurile naționale nu sunt doar cuvinte, ci angajamente asumate în fața istoriei.

În fața presiunilor, românii nu au renunțat. Au rămas ancorați în hotărârea exprimată la Alba Iulia și în credința că dreptatea istorică, chiar dacă întârzie, nu poate fi înfrântă.

Astfel de momente ne amintesc că statul român modern s-a clădit nu doar prin tratate și negocieri, ci prin demnitatea și curajul celor care, în clipe grele, au ales să nu-și plece fruntea.

Articolul 21 februarie 1919 – Generalul Karoly Soos a dispus la Arad desfiinţarea Gărzilor Naţionale Române şi ocuparea sediului Consiliului Naţional Român apare prima dată în Glasul.info.

La 10 septembrie 1848, în satul Nădab, județul Arad, astăzi parte a orașului Chișineu-Criș, s-a scris cu sânge o pagină dureroasă din istoria neamului românesc. Acolo, câteva mii de români, țărani simpli, dar plini de demnitate, s-au ridicat împotriva încercării autorităților maghiare de a-i forța să se înroleze în armata ungară, într-un război care nu era al lor.

Acești țărani, înarmați doar cu coase și furci, au ales să spună „nu” în fața unei nedreptăți. Ei nu voiau să lupte sub steag străin împotriva fraților lor, nu voiau să-și verse sângele pentru o cauză care nu le aparținea. În glasul lor răsunau aceleași principii de libertate, dreptate și demnitate care, în acele vremuri, aprindeau întreaga Europă.

Însă răspunsul autorităților a fost unul crud și neiertător. Trupele militare trimise din Arad au deschis focul, iar trei români au fost executați pe loc, împușcați doar pentru că au îndrăznit să spună „nu”. Alții au fost arestați și aruncați în temnițele de la Nagyvárad (Oradea), Arad și Szeged, unde au îndurat umilințe și suferințe.

Iată ce spun sursele documentare despre acest incident din toamna anului 1848:

“10 Septembrie 1848. Nădab – conflictul dintre câteva mii de români, înarmaţi cu coase, refuzând recrutarea în armata ungară, şi unităţile militare din Arad, ce omoară şi ucid mai mulţi răsculaţi. Trei țărani români sunt împușcați pe loc pentru că s-au opus recrutării. La 10 septembrie 1848, unitățile militare maghiare din Arad au ucis 3 români la Nadab (acum parte a Chișineu-Crișului) după un conflict cu câteva mii de localnici înarmați cu coase, care au refuzat recrutarea în armata maghiară, în timp ce alții au fost închiși la Nagyvárad (astăzi Oradea), Arad și Szeged.”

Jertfa de la Nădab nu a fost un simplu incident local. Ea este parte din rezistența mai largă a românilor transilvăneni din 1848, care, în fața unei duble asupriri,sociale și naționale, s-au ridicat pentru libertate și pentru afirmarea identității lor românești. Țăranii care au căzut la Nădab nu au purtat uniforme, nu au avut arme moderne, dar au avut curajul de a înfrunta tirania cu piepturile lor goale și cu credința în Dumnezeu și în dreptatea cauzei lor.

Astăzi, la peste un veac și jumătate de la acea jertfă, datoria noastră este să nu-i uităm. Ei sunt parte din șirul nesfârșit de martiri ai neamului, care și-au dat viața pentru ca noi să trăim liberi pe acest pământ.

Nădab ne amintește că românii nu s-au plecat niciodată în fața nedreptății și că fiecare picătură de sânge vărsată pentru demnitatea națională a hrănit rădăcinile libertății noastre. În fața sacrificiului lor, să ne înclinăm cu recunoștință și să păstrăm vie memoria celor trei români împușcați pe 10 septembrie 1848 – simpli țărani, dar adevărați eroi ai națiunii române.

Articolul 10 Septembrie 1848 – La Nădab, jud. Arad, mii de țărani români înarmaţi cu coase refuză recrutarea în armata ungară. Unii sunt împușcați pe loc apare prima dată în Glasul.info.

6 August 1849- La Buteni, în comitatul Arad, 8 (opt) români sunt uciși pentru că s-au opus jafului efectuat de trupele maghiare.

Pe valea Crișului Alb, în liniștitul sat Buteni din comitatul Arad, istoria a consemnat un act de neuitat de barbarie și sânge, dar și de curaj și demnitate românească. În ziua de 6 august 1849, în plină vâltoare a revoluției maghiare de la 1848-1849, opt români au fost uciși cu bestialitate de trupele maghiare, doar pentru că au avut îndrăzneala să se ridice împotriva jafului și distrugerii.

Buteni – satul care nu a vrut să îngenuncheze

Românii din Buteni, ca și cei din întreg Banatul și Transilvania, erau considerați de revoluționarii maghiari drept susținători ai casei de Habsburg și ai ordinii imperiale. Această etichetă le-a atras prigoana și moartea. Trupele maghiare, însetate de răzbunare și pradă, s-au dedat la pustiirea satelor românești, la jefuirea bisericilor și gospodăriilor, dar mai ales la pedepsirea cu sânge a oricărei tentative de rezistență.

La Buteni, localnicii au ales să stea drepți, să nu își lase pământul, casele, averea și demnitatea călcate în picioare. Când soldații maghiari au încercat să prade satul, opt bărbați au ridicat glasul și au apărat satul și familiile lor. Pentru acest gest de curaj, au plătit cu viața.

Un act de genocid etnic

Masacrul de la Buteni nu a fost un caz izolat. În acea perioadă, potrivit listelor oficiale publicate în Wiener Zeitung, sute de români, bărbați, femei și copii, au fost uciși fără judecată de trupele revoluționare maghiare. Lista neagră a atrocităților cuprinde sate întregi din Transilvania și Banat, printre care Buteni ocupă un loc tragic de onoare.

“Conform listelor oficiale (care au fost publicate în ziarul Wiener Zeitung) 4.425 de bărbați, 340 de femei și 69 de copii au fost uciși fără proces de tribunalele militare maghiare din Transilvania, cu excepția celor care au murit în lupte deschise. 4.425 dintre victime par să fi fost români, 165 maghiari, 252 sași și 72 evrei, țigani și alții.“

Faptele sângeroase de la Buteni au amplificat ruptura ireconciliabilă dintre români și revoluționarii maghiari. Pentru națiunea română din Ardeal, revoluția maghiară nu a fost o luptă de eliberare, ci o amenințare existențială, un efort de anulare a identității, a limbii, a religiei și a pământului strămoșesc.

Jertfa lor nu a fost uitată

Românii ardeleni au înțeles atunci, mai clar ca niciodată, că singura cale spre supraviețuire și libertate era unirea tuturor românilor sub același steag. Cei opt martiri din Buteni au devenit simbol al rezistenței românești, al curajului fără margini și al dragostei de glie.

Jertfa lor a fost sămânța din care, peste decenii, s-a născut Marea Unire de la 1 decembrie 1918. Fiecare picătură de sânge vărsată la Buteni a contribuit la conturarea acelei Românii Mari la care visau toți frații risipiți de imperii.

Un legământ pentru eternitate

Astăzi, numele lor poate nu mai este rostit în fiecare casă, dar datoria noastră, ca români, este să le cinstim memoria. Buteniul rămâne altar al martirajului românesc, un loc unde s-a scris, cu sânge, una dintre cele mai dramatice pagini ale rezistenței naționale.

Ei nu au murit în zadar. Ne-au învățat să nu cedăm, să nu ne plecăm fruntea, să păstrăm cu sfințenie tricolorul și credința strămoșească.

Cinste veșnică martirilor de la Buteni!

Articolul 6 august 1849 – Martirii de la Buteni – Jertfa românilor împotriva barbariei revoluției maghiare apare prima dată în Glasul.info.

5 August 1908, Ineu – Arad. Preotul Ioan Popovici din Buteni este pedepsit de solgabirău cu 5 zile temniță și 100 coroane amendă. La procesiune, hainele copiilor care purtau sfeșnicele aveau chiotori din panglică tricoloră.

Preotul Ioan Popovici din Bârsa – Tricolorul, credința și lupta pentru demnitatea românească

Într-o epocă în care românismul era considerat crimă de stat în Ungaria dualistă, în micul sat arădean Bârsa, un preot a avut curajul să se ridice în fața represiunii cu aceeași armă pe care o slujea în fiecare zi: credința. Numele său era Ioan Popovici, iar povestea sa este una a curajului discret, a tricolorului sfânt și a unei lupte continue pentru demnitatea neamului românesc.

Un preot între cruce și tricolor

Născut în inima Ardealului, Ioan Popovici a fost preot român în comuna Bârsa, județul Arad, între februarie 1902 și 1921, venind aici din localitatea Hodiș. A păstorit nu doar sufletele credincioșilor, ci și conștiințele acestora, într-o vreme în care tot ce era românesc trebuia ascuns, cenzurat, umilit.

În anul 1906, Popovici s-a implicat în renovarea bisericii din Bârsa, ocazie cu care l-a invitat la sfințirea lăcașului de cult pe Ioan Suciu, o altă figură importantă a rezistenței românești din vestul țării. Prin gesturi liturgice și culturale discrete, dar pline de simbolism, preotul Popovici semăna în rândul enoriașilor mândria de a fi român, în ciuda contextului opresiv.

Pedepsit pentru tricolor

Unul dintre cele mai cunoscute episoade din viața sa a avut loc la 5 august 1908, în Ineu (comitatul Arad). Cu ocazia unei procesiuni religioase în satul său, copiii purtători de sfeșnice aveau îmbrăcăminte decorată cu panglici tricolore. Pentru acest „delict naționalist”, părintele Popovici a fost arestat și condamnat la 5 zile de închisoare și o amendă de 100 coroane de către protopretura din Boros-Ineu.

Însă procesul a început mai devreme, la 1 februarie 1908, când, la o înmormântare din Bârsa, jandarmii maghiari au observat panglicile pe veșmintele copiilor. A urmat interogarea preotului la casa comunală, iar mai apoi acțiunea penală. El a anunțat recurs, dar cazul rămâne emblematic pentru prigonirea simbolurilor românești în Transilvania.

Închis, persecutat, dar neclintit

Reacțiile autorităților maghiare nu s-au oprit aici. În timpul Primului Război Mondial, în 1916, Popovici este încarcerat la Seghedin, apoi internat în lagărul de la Sopron, ca urmare a reputației sale de apărător al identității românești. Era un om cunoscut de autorități drept „naționalist periculos”, pentru simplul fapt că refuza să renunțe la limba, credința și cultura sa.

Mai târziu, va fi și internat în lagărul de la Veperd, tot ca măsură represivă împotriva activismului său și a faptului că fiul său, Petru Popovici, ofițer în armata austro-ungară, dezertase în România și s-a înrolat ca voluntar în armata română, participând la luptele din Italia.

Rezistența din 1918–1919

În contextul colapsului Austro-Ungariei și haosului instaurat de regimul bolșevic al lui Béla Kun, Popovici devine un lider local al rezistenței românești. În toamna anului 1918 și primăvara lui 1919, alături de Petru Luștea și cu sprijinul căpitanului Barbu, mobilizează sătenii din Bârsa și Aldești. Într-un gest de sabotaj strategic, ei demontează șinele de cale ferată pentru a opri înaintarea armatei maghiare spre defileul Crișului Alb, în direcția Hălmagiu.

În aprilie 1919, trupele Regimentului 2 Vânători al armatei române intră în Bârsa, alungând trupele ungare. Fără a purta o armă, Ioan Popovici luptase pentru România cu tot ce avea mai puternic: credința sa și spiritul comunității.

Un model al preoției patriotice

Preotul Ioan Popovici din Bârsa nu a fost doar un cleric, ci un reprezentant al demnității românești în vremuri de restriște. El s-a opus sistematic nedreptăților naționale, nu prin ură, ci prin cultură, solidaritate și acțiune civică. A fost prigonit, încarcerat, internat, dar niciodată înfrânt.

Simbolul tricolorului pe veșmintele copiilor a fost mai mult decât un gest decorativ: a fost o declarație de identitate, o sămânță de libertate.

Povestea sa merită cunoscută în școli, în biserici, în paginile de istorie ale neamului. Preotul Ioan Popovici este o voce care a rostit tăcut, dar cu hotărâre:

„Suntem români și nu ne temem să o spunem.”

Articolul 5 August 1908 – La Ineu, Arad, preotul Ioan Popovici e pedepsit de solgabirău cu 5 zile temniță pentru că hainele copiilor care purtau sfeșnicele aveau chiotori din panglică tricoloră apare prima dată în Glasul.info.

Pe 19 iunie 1824, în satul Șepreuș (județul Arad, Transilvania), a izbucnit o răscoală țărănească românească împotriva autorităților nobiliare locale. Satul Șepreuș, Comitatul Zarand (astăzi în județul Arad, România), era parte a Principatului Transilvan sub dominație habsburgică. Evenimentul este cunoscut în istorie ca Răscoala de la Șepreuș, un moment semnificativ de rezistență socială a iobagilor români transilvăneni din secolul al XIX-lea.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, iobagii români din Transilvania trăiau în condiții grele, supuși corvezilor și abuzurilor nobilimii maghiare.Reformele tărăgănate ale imperiului habsburgic nu aduceau schimbări reale în statutul țăranilor, iar nemulțumirea socială creștea.Satul Șepreuș era parte din comitatul Zarand și avea o populație românească majoritară.

La data de 19 iunie 1824, țăranii din Șepreuș s-au ridicat împotriva administrației nobiliare, refuzând să mai accepte obligațiile feudale impuse. Ei au cerut abolirea robotei, drepturi asupra pământului pe care îl lucrau și recunoașterea statutului lor ca oameni liberi.Răscoala a fost reprimată cu brutalitate de către autorități, iar liderii locali au fost arestați sau pedepsiți.

Cauzele răscoalei au fost împovărarea țăranilor iobagi români prin corvezi (muncă forțată pe moșia nobilului), dijme și taxe, lipsa drepturilor politice și civile pentru români în comparație cu nobilimea maghiară sau populația sasă și secuiască, promisiuni neonorate din partea autorităților habsburgice privind ușurarea situației țărănimii precum și abuzuri locale ale nobilimii în Șepreuș, care forța țăranii să muncească peste obligațiile impuse de lege.

Iată cum suna una dintre puținele relatări ale vremii:

“19 iunie 1824 – Răscoala de la Şepreuş – solgăbirăul Plasei Chişineu și un corp de soldaţi au venit la Şepreuş şi au încercat să-i oblige pe săteni să accepte condiţiile impuse de familia Czárán, ameninţându-i că în caz contrar vor distruge satul. Şepreuşenii nu s-au lăsat intimidaţi ci, înarmaţi cu furci, bâte şi bolovani, i-au alungat pe solgăbirău şi pe soldaţii din subordinea acestuia, inclusiv pe vicecomitele care venise de la Arad.”

Desfășurarea răscoalei – 19 iunie 1824

Țăranii români din Șepreuș se adună în fața casei nobiliare și refuză munca în folosul moșierului. Se cere eliminarea corvezilor, dreptul de proprietate asupra pământului și tratarea lor ca oameni liberi.Au loc ciocniri violente, iar autoritățile locale solicită intervenția militară pentru a restabili ordinea. Mai mulți țărani sunt arestați, iar liderii locali sunt anchetați și pedepsiți.

Înăbușirea violentă a răscoalei

Reprimarea a fost rapidă și dură, dar evenimentul a fost menționat în corespondența oficială imperială de la Viena. A generat ecouri în alte sate românești din Zarand și din comitatele vecine, deși nu s-a transformat într-o răscoală generalizată.Este considerată o anticipare a marilor mișcări sociale și naționale din 1848 în Transilvania.

Deși nu a avut amploarea unor răscoale ca cea a lui Horea, Cloșca și Crișan (1784), răscoala de la Șepreuș este un exemplu de luptă locală pentru drepturi sociale, parte a tensiunilor care aveau să ducă în cele din urmă la mișcările revoluționare din 1848.Este considerată o dovadă a rezistenței românilor din Transilvania în fața exploatării feudale și o etapă importantă în formarea conștiinței naționale și sociale.

Raportul oficial al administrației comitatului Zarand către guvernul imperial menționează „un spirit de nesupunere și revoltă în rândul valahilor iobagi de la Șepreuș”.Însemnările unui preot român local, păstrate în arhivele bisericești, vorbesc despre „mânia norodului ce nu mai putea suferi apăsarea și batjocura”.

„Răscoala de la Șepreuș, deși locală și rapid reprimată, a arătat că țărănimea română nu mai era dispusă să accepte statutul de iobag fără luptă. Este o mărturie clară a maturizării conștiinței sociale și naționale a românilor transilvăneni.”
— Fragment din Istoria Transilvaniei, vol. II, Ed. Academiei Române

Articolul 19 Iunie 1824 – Răscoala de la Şepreuş din județul Arad, răscoala țăranilor români împotriva opresiunii maghiare apare prima dată în Glasul.info.

La data de 7 aprilie 1908 avea loc într-o comună din Arad un samavolnic act de prigonire a tricolorului românesc.

“Preotul Ioan Popovici este osândit la 5 zile închisoare . Boroşineu, 7 Aprilie. Protopretura din Boroşineu a osândit azi la 5 zile închisoare şi 100 coroane amendă, pe vrednicul părinte Ioan Popovici din Bârsa pentru că pe ornatele bisericeşti ale copiilor au descoperit jandarmii treicolorul nostru naţional.

Despre antecedenţele procesului ni se comunică prin telefon: în 1 Februarie, a fost o înmormântare în Bârsa. Convoiul a fost întâlnit în drum de nişte jandarmi. După înmormântare părintele Ioan Popovici a fost citat la casa comunală, unde a fost tras la răspundere pentru tricolor.

Ei au transpus apoi afacerea la protopretura, care a dezbătut ieri crima de a fi descoperit pe hainele bisericeşti ale copiilor tricolor românesc, pedepsind pentru aceasta pe vrednicul preot cu 5 zile închisoare şi 100 coroane amendă. Dl Popovici a a anunţat recurs contra osândei. “(vezi Ziarul Tribuna, nr 72, anul XII, 28 Martie / 10 Aprilie 1908)

Preotul Ioan Popovici a fost un preot român din Bârsa(Comuna Bârsa, Arad),luptător pentru drepturile românilor ardeleni, prigonit de unguri pentru că a afișat în biserică tricolorul românesc, arestat și închis de mai multe ori în închisorile ungurești.

Articolul 7 Aprilie 1908 – Prigonirea tricolorului românesc. Preot osândit la închisoare pentru tricolorul românesc! apare prima dată în Glasul.info.

Un mare patriot român din generația memorandiștilor este uitat pe nedrept, învățătorul Zaharie Neamțu din Pleșcuța, județul Arad, deși acesta a fost un luptător neobosit pentru drepturile naționale ale românilor. La fel ca mulți alți luptători pentru drepturile românilor în timpul regimului dualist austro-ungar, Zaharie Neamțu a fost prigonit de către autoritățile maghiare până la Marea Unire din Decembrie 1918.

Învățătorul din comuna Pleșcuța din județul Arad avea să dea piept cu prigoana maghiară destul de devreme, încă din anul 1905, când activitățile sale puse în slujba neamului românesc încep să deranjeze elementul unguresc din zona Aradului. Iată ce nota ziarul Gazeta Transilvaniei din 23 decembrie 1905:

“Ziarului „As Újság“ i-se depeşăză din Arad cu data de 20 Decemvrie. Gendarmeria din Hălmagiu a arestat azi dimineaţă pe Zaharie Neamţu, învăţător român în Plescuţa, fiindcă duminica trecută la o adunare a ţinut un discurs aţâţător. Gendarmii au pus pe învăţător în fiare şi l-au escortat la procuratura din Arad. Procurorul Szabolcsai a luat imediat interogatorul lui Neamţu și confirmând deţinerea, a ordonat internarea lui în arestul preventiv din Arad.” (Gazeta Transilvaniei, 20 decembrie 1905)

Astfel la 19 Noiembrie 1906 Zaharie Neamţu, învăţător în Plescuţa, cott. Arad (n.r. comitatul Arad), este osândit la 2 de zile închisoare, pentru „agitaţii” împotriva statului ungar. Motivul? Acela că învățătorul ar fi ținut la o adunare publică un discurs pe care l-au considerat “ațâțător” (n.r. instigator), un discurs care făcea apel la redeșteptarea națională a românilor.

Ziarul local din Arad, Tribuna poporului, descria și el prin ce a trebuit să treacă bietul învățător român, doar pentru că lupta pentru drepturile identitare ale neamului său:

“Învăţătorul Zaharie Neamţu din Pleşcuţa este adus ferecat în temniţa din Arad, învinuit, că a aţîţat poporul la răscoală” (Tribuna poporului, 31 Decembrie / 12 Ianuarie 1906)

Atâta frică aveau autoritățile maghiare de o posibilă redeșteptare națională a românilor din Transilvania, Crișana și Banat încât l-au învinuit pe învățătorul Zaharie Neamțu că “a ațâțat poporul la răscoală”.

Dar necazurile învățătorului sunt departe de a se fi încheiat pentru că îl ajunge din urmă un proces “de calomnie” prin care notarul Skonda László şi cârciumarul Schiller Mór voiau să-l vadă la închisoare sau ba chiar mai rău, obișnuiți ca toate cazurile împotriva românilor să fie judecate mereu în defavoarea românilor.

Stupoare mare însă pentru cei doi acuzatori, pentru că la judecată în cele din urmă învățătorul Zaharie Neamțu câștigă după câțiva ani, respectiv în anul 1908, iar până și un ziar unguresc se plasează de partea românului câștigător printr-un articol intitulat “Martirul dreptății”:

“Ziarul »Aradi Közlönye de azi scriind sub titlul » Martirul dreptăţii « despre cazul d-lui Zaharie Neamţu încheie astfel: învăţătorul târât pe nedreptul şi-a primit în sfârşit satisfacţie, dar sentinţa strictă a judecătoriei din Halmagiu a produs groază în comună şi în cercul Halmagiului.”

Învățătorul Zaharie Neamțu este achitat în procesul de calomnie în care fusese acuzat de calomnie de către notarul Skonda Laszlo și cârciumarul Schiller Mor. Cauza învățătorului Zaharie Neamțu a fost apărată în instanță de către avocatul Iustin Marșieu.

Toată viața sa, învățătorul Zaharie Neamțu și-a dedicat-o propășirii identitare a neamului românesc, luptând activ pentru acest deziderat. A fost implicat în lupta socială, politică și culturală a românilor aflați sub regimul austro-ungar. După căderea Imperiului austro-ungar, Zaharie Neamțu face parte din elita intelectuală națională a poporului român, participând la diverse evenimente publice și jucând în continuare un rol important ca model de luptă națională pentru neamul românesc.

A lăsat în urma sa și urmași de seamă: a avut un fiu, născut la Pleșcuța în anul 1900, Coriolan Neamțu, educat în spirit patriotic. În anul 1918, la 18 ani, elevul caporal Coriolan Neamțu se infiltrează printre unguri și culege informații importante direct de la sursă despre prezența românilor recrutați cu forța în armata austro-ungară chiar și pe finalul războiului. Mai târziu va ajunge funcționar în municipiul Satu Mare și va avea la rândul său în anul 1925 un fiu pe care îl va numi la fel ca pe el, Coriolan Neamțu. Păstrând buna tradiție a obârșiei intelectuale a strămoșilor săi și nepotul sătmărean Coriolan Neamțu le va călca pe urme…

Articolul 19 Noiembrie 1906 – Învățătorul Zaharie Neamțu din Pleșcuța, Arad, este  osândit la 2 de zile închisoare, pentru „un discurs aţâţător” la o adunare publică apare prima dată în Glasul.info.

La data de 17 mai 1919, locuitorii Aradului întâmpinau cu multă lumină în ochi și căldură sufletească Armata Română eliberatoare. În 17 mai 1919, Regimentul 6 Vânători a intrat dinspre Curtici, pe drumul care astăzi îi poartă numele, „Calea 6 Vânători”, avându-l în frunte pe colonelul Teodor Pirici.

Aceasta este imaginea intrării triumfale a Armatei Române în Arad la data de 17 Mai 1919. În dimineaţa zilei de 17 mai 1919, ostașii români din Regimentul 6 Vânători şi-au făcut intrarea în municipiul Arad, venind dinspre Şofronea.

Întâmpinat cu saluturi călduroase de către comisarul regal și primar, colonelul Pirici a răspuns:

„Am venit în Arad în numele regelui Ferdinand, regele tuturor românilor. Armata română are ordinul să ocupe orașul Arad. Armata română a venit ca să apere orașul. Fiți convins că toate măsurile pe care le vom lua vor avea de scop numai interesele poporului, fără deosebire de confesiune și naționalitate”

Teodor Pirici, colonel, 17 Mai 1919

”În ziua de 16 mai, avocatul dr. Sever Istravnic a anunțat autoritățile că a doua zi vor sosi trupele române. S-a constituit un comitet de întâmpinare, din care au făcut parte avocații dr. Sever Ispravnic, dr. Teodor Papp și dr. Eugen Costina. Cu concursul autoritățile militare franceze și al administrației maghiare s-a organizat o paradă militară. În 17 mai 1919, Regimentul 6 Vânători a intrat dinspre Curtici, pe drumul care astăzi îi poartă numele, „Calea 6 Vânători”, avându-l în frunte pe colonelul Pirici.

Dr. Sever Ispravnic a binecuvântat armata română rostind cuvintele: „Astăzi își primește acest Arad, răsplata credinței sale într-un ideal. Aceasta este ziua cea mare, în care viteaza armată română, în numele lumii civilizate, înfăptuiește idealul unirii noastre cu românii de pretutindeni”. În acele momente, studenții Institutului Teologic-Pedagogic fluturau cele două steaguri, iar mulțimea adunată a întâmpinat-o cu flori și urale. Pe unele instituții a fost arborat tricolorul românesc. În fața primăriei, au fost adresate cuvinte de bun venit din partea conducerii locale. Momentul a însemnat începutul instaurării administrației românești”

Articolul 17 Mai 1919 – Teodor Pirici, olteanul care a eliberat Aradul apare prima dată în Glasul.info.

13 Mai 1903 – “În Şepreuş (comitatul Arad) erau alegeri pentru un nou primar. Solgăbirăul Csukai (n.r. Csukay Gyula) nu vrea să accepte de candidat pe Iosif Matia pe care–l cerea poporul, ci face primar pe Florea Dica (n.r. Lica ?) Pârvu, cel dat cu Ungurii. Poporul nemulţumit protestează. Jandarmii la ordinul lui Csukay trag asupra mulţimii. Gloanţele ucid 4 oameni, rănesc greu 10 şi rănesc uşor vreo 30 de persoane. Ancheta, natural, stabileşte că jandarmii „se apărau”.”

Textul de mai sus îl regăsim în mai multe lucrări publicate de-a lungul vremii, începând cu Vasile Stoica în ”Suferințele din Ardeal”, în Monografia comunei Șepreuș, în “Urmașii lui Attila”, scrisă de Radu Theodoru, etc, un adevărat compendiu al crimelor și torturilor aplicate de către unguri românilor din Transilvania.

Pe scurt, cu ce s-au confruntat țăranii români din comuna Șepreuș, județul Arad, în perioada alegerilor pentru primar din 1903: protopretorul Csukay Gyula(n.r. subprefect de Chișineu), cunoscut pentru faptele sale de corupție din perioada alegerilor (n.r. vezi avocatul Lázár Loránd îl acuza pe Csukay Gyula ca fiind responsabili de cumpărarea a 300 de voturi cu prilejul balotajului de la Chişineu) a încercat să-l pună cu de-a sila primar pe Pârv Florea Lica, care era agreat și sprijinit de ungurii din administrație, deși după numărarea voturilor alegerile fusese câștigate de către Mihai Indricău, favoritul comunității locale.

“Şeful comisiei electorale decide continuarea votării pentru a forţa schimbarea rezultatului. Protestele şepreuşenilor atrag însă riposta jandarmilor. Aceştia folosesc armamentul din dotare şi sunt înregistraţi 6 morți.”

Deși faptul în sine este foarte grav, autoritățile locale din fruntea comitatului își declină autoritatea de a lua măsuri, prevalându-se de limitarea prerogativelor în asemenea cazuri datorită autonomiei comunale. Așa se face că nimeni nu este pedepsit pentru acest masacru și situația este mușamalizată administrativ. Acesta este doar un episod dintr-o lungă serie de astfel de incidente sângeroase care s-au tot repetat de-a lungul și de-a latul Transilvaniei și Ungariei vreme de câteva decenii bune.

Articolul 13 Mai 1903 – În comuna Șepreuș jandarmii unguri trag la ordin împotriva românilor apare prima dată în Glasul.info.