În dimineața zilei de 5 octombrie 1940 sosea în gara din Curtici un tren venind din Ungaria, compus din 7 vagoane de marfă închise, în fiecare vagon fiind îngrămădite laolaltă câte 40 de persoane. Erau intelectuali români din Oradea, în frunte cu episcopul Nicolae Popoviciu.

În dosarul nr. 37/1940 al Serviciului Special de Informații (n.r. serviciu secret de informații al României), după ce pomenește că la Oradea prăvăliile românești au fost închise și sigilate de către autoritățile ungare și la pachet a fost spânzurat agentul român de poliție Mălaiu, la 4 octombrie 1940 autorităţile militare de ocupaţie au început, în întregul teritoriu cotropit, o mare acţiune de expulzare a intelectualităţii româneşti.

“În câteva zile, numărul celor expulzaţi a fost de 11.519 persoane, numai din rândurile intelectualilor şi al familiilor lor. în aceste împrejurări, a fost expulzat şi episcopul Nicolae Popovici al Oradiei.”, relata conf. univ. Mihai Fătu într-un articol din ziarul Cuvântul Liber din 25 septembrie 2019

La 4 octombrie 1940 au fost arestați aproape toți intelectualii români din Oradea; au fost bătuți, schingiuiți, insultați și apoi urcați în vagoane de vite, care au fost plumbuite și expediate în România

Iată ce reieșea din raportul întocmit de Serviciul Special de Informații în dosarul nr. 37/1940:

“În dimineața de 5 octombrie 1940 a sosit în Curtici un tren venind din Ungaria, compus din 7 vagoane de marfă închise, în fiecare vagon fiind îngrămădite laolaltă câte 40 de persoane. Ancheta făcută la fața locului de către Primul Procuror al Tribunalului Arad și de autorități, a stabilit că aceștia sunt intelectuali români din Oradea și împrejurimi, în frunte cu episcopul Popovici (n.r. Popoviciu). Toți au declarat că, fără niciun preaviz, au fost ridicați de acasă de autoritățile ungurești, așa cum se găseau, îmbrăcați sumar și duși direct în vagoane, nepermițându-li-se pe tot parcursul trenului să coboare nici pentru necesități, pe care au fost nevoiți să le facă în vagoane” (SSI; 37/1940 I,7)

Episcopul martir Nicolae Popoviciu a fost arestat la 4 octombrie 1940 de autorităţile horthyste şi expulzat peste graniţă

Episcopul Nicolae Popoviciu al Oradiei

Episcopul martir Nicolae Popoviciu a fost arestat la 4 octombrie 1940 de către autorităţile horthyste şi expulzat peste graniţă, împreună cu un grup de 283 de intelectuali şi fruntaşi români, înbarcaţi în şapte vagoane de marfă.

“NICOLAE POPOVICIU la data de 4 octombrie 1940 (din Oradea) este expulzat în teritoriul românesc împreună cu 283 de intelectuali români în șapte vagoane de marfă de către autoritățile horthyste, ceea ce îl determină să se stabilească în Beiuş, unde aduce şi cancelaria episcopală, rămânând aici până în 1945.“

Iată ce relatează episcopul Nicolae Popoviciu:

“În ziua de 4 octombrie 1940, pe la orele 11 1/2 s-a prezentat la domiciliul meu un agent secret, însoţit de un plutonier major de jandarmi, înarmat, care m-a somat, în numele legii, să-l însoţesc, la închisoarea Tribunalului, i-am cerut un răgaz de câtăva vreme, pentru a putea lua contact cu jurisconsultul şi Consilierii Eparhiei, ceea ce mi s-a încuviinţat. După o scurtă întrevedere cu aceştia, am dat urmare somaţiunii ce mi s-a făcut, atrăgând atenţia celor doi agenţi unguri că e de prisos să fiu condus sub baionete, deoarece înţeleg să merg de bunăvoie la închisoare (…). Am fost condus la închisoare. Aici, după ce mi s-au luat datele personale, am fost dat pe mâna gardienilor, cărora li s-au dat instrucţiuni să fiu închis separat într-o celulă (…). Am stat în această celulă până la ora 20.30. Arestările au continuat până în faptul serii. Tot timpul cât am stat închişi, majoritatea gardienilor civili şi militari au avut numai cuvinte de ocară şi batjocură la adresa noastră. Aici am asistat la scene de un dramatism sfâşietor, căci se auzeau plânsetele copiilor români înspăimântaţi de groaza închisorii şi a celor întâmplate în timpul zilei. Ostentativ şi în scop de a ne batjocori şi a ne face insuportabilă situaţiunea în închisoare, au pestilenţiat aerul cu golirea hârdaielor WC portative, din întreg penitenciarul (…). Pe la ora 20.30 s-a dat ordin ca toată lumea să iasă în curtea penitenciarului. Femeile au fost scoase în prima curte a penitenciarului, bărbaţii, în alta, alăturată, aşezându-i pe trei rânduri, lângă un zid lung al penitenciarului. Acestui grup am fost ataşaţi şi noi, în faţă era postată o companie de soldaţi, comandată de un locotenent, care, provocator, dădea următoarele ordine:«Drepţi, stânga împrejur! Arma la mână! încărcaţi». Aceste comenzi erau de natură să ne înspăimânte şi au produs panică în rândul femeilor care, auzind că e vorba de executare în masă, au început a ţipa şi unele au leşinat. Ordinele locotenentului continuau: «Controlaţi încărcătura încărcate?». Fiecare şef de pluton a raportat în parte executarea planului dat, repetând comanda: «Gata de tragere!». Aproape toţi eram convinşi că vom fi împuşcaţi, toată regizarea acestor demonstraţiiera aceea să ne insufle această credinţă. S-a dat ordine soldaţilor să ne înconjoare. Abia în acest moment ni s-a comunicat că vom merge la gară să îmbarcăm pentru o destinaţie necunoscută. Am ieşit din penitenciar, urmând convoiul femeilor, înconjuraţi de un foarte puternic cordon de soldaţi, sub comanda locotenentului (…). Ne-a stârnit o mare nelinişte şi surprindere faptul că am găsit în lungul Bulevardului Regele Ferdinand, artera principală a oraşului, înşirate tancuri, motociclete şi camioane, împreună cu soldaţi înarmaţi. Mulţi dintre noi am fost brutalizaţi în cursul drumului până la gară… Aici, după aproximativ jumătate de oră de aşteptare, înghesuiţi într-o curte strâmtă, locotenentul a crezut că e necesar să ne atragă atenţiunea că, datorită unui regim de favoare, se îngăduie membrilor aceloraşi familii să plece împreună. Când am fost chemat să mă urc în vagonul de marfă, nu am fost scutit de cuvintele triviale ale câtorva soldaţi şi observărilor ironice ale unui funcţionar superior din gară, care a strigat: «Domnul episcop urcă în vagonul de dormit». După ce am fost introduşi într-un asemenea vagon, în număr de 40 de persoane, uşa a fost închisă şi plumbuită, fără să mai fie deschisă decât peste 13 ore în staţia de frontieră, la Lokoshaza. Menţionez că în vagon nu era nici un scaun sau vreun alt articol de confort, care să ne facă suportabilă această penibilă călătorie. Toată noaptea ne-am chinuit în picioare, fără a avea posibilitatea de a închide ochii. De asemenea, aerul era complet confinat din cauza faptului că vagonul nu era aerisit şi a faptului că fiecare îşi făcea necesităţile corporale în vagon”.”

Glasul.info

Articolul La 4 octombrie 1940 au fost arestați aproape toți intelectualii români din Oradea; au fost bătuți, schingiuiți, insultați și apoi urcați în vagoane de vite, care au fost plumbuite și expediate în România apare prima dată în Glasul.info.

Poemul dramatic “Carmen saeculare”, scris de poeții St. O. Iosif si D. Anghel, și transpus într-o piesă de teatru la Sângeorz de către actorul român Zaharia Bârsan și trupa sa, reprezintă motivul pentru care oficialitățile maghiare se simt ofensate și arestează și amendează întreaga trupă de teatru pentru reprezentația susținută.

Deși Zaharia Bârsan avea cetățenie ungară, fiind născut la Brașov, s-a interpretat că prin rolurile interpretate și replicile rostite pe scenă, actorii lezau “statul maghiar” și națiunea maghiară. Astfel, solgăbirăul (n.r. un fel de prefect al) zonei, funcție administrativă din timpul regimului dualist austro-ungar, decide arestarea, amendarea și expulzarea membrilor trupei, deși  Zaharia Bârsan era încă cetățean maghiar. 

Așa sună un fragment din poemul dramatic Carmen saeculare, scris poeții St. O. Iosif si D. Anghel, și transpus într-o piesă de teatru la Sângeorz de către actorul român Zaharia Bârsan și trupa sa:

"Veniți din cetățuia Carpaților bătrâni,
O! juzi cu barba albă și cu toiege-n mîni,
Veniți păstori acasă cu turmele de oi;
Ca slovele mărunte ce-s scrise pe-un izvod
Coboară-te la vale, împrăștiat norod,
Că-ncepe să surîdă străvechiul tău noroc…
Veniți, furnici grăbite, din nou la furnicare,
Coboară, Basaraba! și cheamă la un loc
Ostroavele răzlețe pierdute ca-ntr-o mare!
(BASARABA cu întreg alaiul coboară și se grupează, în vreme ce din partea dimpotrivă se zărește coborînd BOGDAN, cu casa lui.)
Ca un zglobiu șivoi,
împrăștiat și gureș,
Treci munții și coboară din vechiul Maramureș,
Cu casa ta întreagă, o Bogdan-Voievod!
Coboară-n zvon de bucium cu cetele de-arcași,
Cu fete, cu feciori,
Cu-ntregul tău norod,
Coboară și-napoi
Nu te uita ce lași,
Căci mult mai mîndră-i țara în care te cobori!
(Apar MIRCEA CEL MARE și ALEXANDRU CEL BUN.)" (fragment din poemul dramatic Carmen saeculare)

Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA), din care făcea parte și actorul Zaharia Bârsan, a militat prin toate forțele sale pentru menținerea trează a conștiinței naționale a românilor din Transilvania. De multe ori cu prețul arestărilor, amenzilor sau chiar a asasinatelor politice întreprinse de către “statul maghiar”….

Articolul 4 August 1911 – Actorul român Zaharia Bârsan, soția lui și domnișoara Brașoveanu, arestați și amendați pentru o reprezentație teatrală apare prima dată în Glasul.info.

Sub “civilizata” administrație ungurească din Transilvania aflată sub ocupația regimului dualist austro-ungar, dacă erai român puteai fi arestat, amendat, bătut, torturat și schingiuit “din orice și din nimic”. Astfel, dacă la un eveniment public, nuntă, botez, înmormântare sau ori alt eveniment public din viața socială purtai tricolorul românesc, fie un brâu tradițional, panglici sau cocarde tricolore, administrația ungurească din Ardeal se năpustea asupra acelor români cu o furie covârșitoare.

Pe data de 2 august 1909, care a coincis cu sărbătoarea Sfântului Ilie, în localitatea Olpret (n.r. Bobâlna) din comitatul Solnoc-Dăbâca, feciorii Gheorghe Radovan, Augustin Petriș, Florea Ciubaneănu, Ionuț Pop erau arestați pentru că purtau brâie sau panglici tricolore.  Pe Toader Sabadas jandarmii unguri l-au bătut până la sânge pentru că a refuzat să vorbească ungurește.

Până în data de 21 decembrie 1957 satul Bobâlna s-a numit Olpret. Da, aceeași localitate de unde s-a pornit în anii 1437-1438 cea mai importantă răscoală din Transilvania. Dovada că s-a moștenit genetic spiritul de revoltă la adresa barbariei și oprimării maghiare împotriva românilor. Răscoala de la Bobâlna pornise tot de la abuzuri grave, de la samavolnicii de neînchipuit îndreptate împotriva țăranilor români, și iată, la aproape cinci secole distanță, că nimic nu părea a fi se schimbat în bine pentru situația săracului român transilvănean. I se nega dreptul la identitate culturală, dreptul de a vorbi limba maternă și libertatea de a participa la evenimente publice, libertatea d întrunire paşnică şi la libertatea de asociere…

Și unii încă mai cântă ode și imnuri de slavă la adresa “activității civilizatoare” a Ungariei în Transilvania… Deșteaptă-te române, că ai dormit destul!

Articolul 2 August 1909 – Trei flăcăi români din Olpret (Bobâlna) erau arestați pentru că purtau brâie sau panglici tricolore apare prima dată în Glasul.info.

Schimbările radicale de pe frontul de răsărit au provocat în vara anului 1944 o derută totală în politica ocupanților horthyști din Transilvania de Nord. În condițiile în care ofensiva Armatei Române venea ca un tăvălug peste horthyști, “himerele maghiaro-horthyste” au abordat tactici din ce în ce mai lașe și mai odioase: crima, jaful, sabotajul, și … fuga.

“La 7 septembrie 1944 preoții ortodocși rămași liberi și în viață (arhimandritul Dinu, protopopii Ion Evuțianu, Popovici, preotul Lupșa), toți medicii, avocații și ceilalți intelectuali români din Bihor și Satu Mare au fost arestați și trimiși într-o direcție necunoscută, probabil ca ostatici sau prizonieri de război. (Nota informativă 520 a Agenției Frontului de Vest, subcentrul Beiuș – SSI). Preotul ortodox Vușcan din Săcădat – Bihor a reușit să dispară.” – sursa: Țara Oașului în memoria documentelor, volumul I, de Emanuil Rus și Adrian Rezeanu

În avanpostul luptei pentru supravieţuire. Apărarea naţională a României şi frontul secret în vâltoarea anilor 1938-1940( Dan Prisăcaru)

“Sub pretextul nevoilor militare, au început rechizițiile forțate ale clopotelor bisericilor ortodoxe din Satu Mare și Bihor. La 31 august 1944 au fost ridicate și transportate clopotele de la bisericile Bălnaca – Șuncuiuș, Beznea – Bratea (Bihor). La 27 august 1944 o aceeași situație era în comunele Nojorid, Cihei – Sânmartin din Bihor, Medieșul Aurit și Potău – Satu Mare. (Nota informativă 455/27 august 1944, Agentura Frontului român de vest, subcentrul Beiuș – SSI)”, sursa: Țara Oașului în memoria documentelor, volumul I, de Emanuil Rus și Adrian Rezeanu

Articolul 7 septembrie 1944: Preoții ortodocși din Bihor și Satu Mare rămași în viață au fost arestați și direcționați către o destinație necunoscută apare prima dată în Glasul.info.

Vineri, 15 Mai 2020, de la ora 18:00, Liga Studenților – LS IAȘI a organizat la sediul fostei Securități(Bulevardul Carol I, Nr. 3) din Iași comemorarea studenților și elevilor, precum și a tuturor luptătorilor anticomuniști arestați în noaptea de 14 spre 15 mai 1948.

Aproximativ 20 de persoane, în grupuri de câte trei, au trecut rând pe rând și au aprins lumânări lângă clădirea fostei Securități din Iași, situată pe Bulevardul Carol I. Au fost rostite câteva alocuțiuni în memoria celor care au avut de suferit de pe urma regimului comunist, s-a cântat “Hristos a înviat” și s-a ținut un scurt moment de reculegere.

Citiți și: 15 Mai 2020 : La Iași are loc Comemorarea Martirilor și Mărturisitorilor din temnițe comuniste

“În noaptea de 14 spre 15 mai 1948 mii de elevi și studenți au fost arestați de autoritățile comuniste pentru convingerile lor naționale și pentru credința lor creștină. Mulți dintre ei aveau să moară martiric în închisorile regimului, mărturisindu-l pe Hristos până la ultima suflare. Dar și mai mulți au reușit să supraviețuiască iadului din închisori, spre a ne da mărturie întru nădejdea Învierii.

Doi dintre ei, Mircea Dumitrescu și Traian Popescu „Macă”, feriți de Securitate, au redactat un manifest pentru tinerii de astăzi după eliberarea lor din închisoare. Ascuns până după 1989 în zidul unui bloc, un exemplar ne-a parvenit și nouă și vi-l redăm aici:

Istoria unui neam este, în mare măsură, răspunsul pe care acesta îl dă provocărilor mediului înconjurător. Dacă un astfel de răspuns nu există, identitatea națională s-a pierdut.

Istoria unui neam este, în mare măsură, răspunsul pe care acesta îl dă provocărilor mediului înconjurător. Dacă un astfel de răspuns nu există, identitatea națională s-a pierdut.

Înțelegându-și menirea și adoptând-o, cei ce își asumă conducerea societății sub toate aspectele ei – vor rămâne înscriși în CARTEA NEAMULUI, ca personalități, grupuri sociale și, mai ales, ca generații reprezentative.

Istoria Românilor nu este lipsită de asemenea situații. Generațiile eroice au modelat sufletul neamului, au creat cultură, legislații, filozofie, și au dat în esență răspunsul național la chemarea lui Iisus: Creștinismul românesc.

Noi, cei ce ne-am confruntat cu evenimentele anilor `40-`60, suntem și noi o generație reprezentativă a neamului nostru.

La o jumătate de veac de la acele timpuri, monografia generației tinere – studenți și elevi – care a fost supusă unei decapitări asemenea celei aplicate întregului spectru politico-cultural național al epocii, nu este cunoscută.

O generație nu este numai o vârstă biologică, ci o stare de spirit caracterizată prin răspunsurile date problemelor cu care se confruntă națiunea, într-o perioadă dată. Apreciem că „Generația de la 1948” și-a adus aportul în frământările cruciale ale acelor timpuri.

Tineri și mai puțin tineri, de la elevi de liceu și studenți, la cei cu răspunderi familiale, purtând greul războiului anticomunist cât și cel al recuceririi Ardealului de Nord, toți acești membri ai generației noastre s-au confruntat cu atentatul la ființa istorică și geografică a poporului Român. Ei au trebuit să răspundă la încercarea de a i se falsifica spiritualitatea și cultura, prin desființarea instituțiilor de bază ale societății și rupere a firului unei istorii bimilenare. Totul era atacat.

Originea românilor nu mai era geto-daco-romană, iar limba prezentată ca o formă neoslavă.

Familia ca instituție de bază a societății a fost atacată fiind supusă la o încrâncenată luptă între părinți și copii. Aceștia erau învrăjbiți împotriva părinților, cărora li se recunoștea doar meritul de a-i fi conceput, restul – educația, poziția în societate – revenind statului. Părinți și copii, soți, frați și rude erau cuprinși în păienjenișul supravegherii reciproce diabolic dirijat în afară prin obligațiunea delațiunii ridicată la rang de virtute, de înaltă rațiune de stat.

Armonia socială, prezentată, ca și familia, drept minciună, țăranii, muncitorii, intelectualii, fiind obligați să se supună războiului „luptei de clasă” și organizați a se denigra reciproc.

Tradițiile au fost interzise sau mistificate.

Forța care a unit generație de generație, religia creștină, prezentată ca un opium dat oamenilor și înlocuirea prin cele mai abjecte metode de denigrare, cu materialismul științific, ucigător al libertății spirituale, distrugător al idealurilor și al bunei creșteri.

În fața acestui cataclism, cunoscând anticipat consecințele lui, s-a ridicat ca un zid de apărare Generația de la 1948. Această generație nu a fost o generație anti-, ci una de apărare, o generație scut.

Afirmăm că ea a aparținut neamului românesc, pentru că nu i-a trădat aspirațiile și i-a onorat valorile cu manifestări proprii patriotismului sau spiritual și biologic. Concepția sa de viață a fost cea constată de-a lungul vremurilor la voievozi și cărturari, având ca temelie creștinismul românesc, relevat și prin Generația de la 1922, reacționând spontan contra celor care atentau la legea și tradițiile noastre.

Când teritoriul național, pământul strămoșesc ne-a fost călcat, această generație nu a ezitat să-și pună viața chezășie că „pe aici nu se trece”.

Ea a fost strivită nu numai la figurat, ci și la propriu.

S-a luat drumul muntelui ca de atâtea ori în vremuri de bejenie pentru neamul românesc, sau calea închisorilor. S-a apărat din munții și pădurile noastre ceea ce comunismul ataca cu mare virulență satul românesc.

Vârfurile studențimii și elevilor, datorită atitudinii lor de apărători, în care s-au înrolat fără reticență – li s-a tăiat posibilitatea de formare profesională, la care le dădea dreptul calitățile intelectuale pe care le dovediseră cu prisosință.

Coborâți în iadul închisorilor, spiritul lor viu inteligent, nu a pierit ci, fecundat de vrăjmășiile vieții, s-a cristalizat, s-a rafinat.

Din promiscuitate, din brutalitate, din cea mai cruntă mizerie, din torturi, din atacarea cea mai abjectă a ființei umane, a germinat o puternică sensibilitate și dorința de frumos, iar din minciună dorința de apărare a adevărului, cu prețul vieții.

Când peste sufletele lor curate s-a aruncat mocirla și veninul cel mai ucigător, rezultatul a fost răsărirea unei pleiade de zeci și sute de poeți.

Când se urla mai înfiorător decât urletul unei haite de lupi, din mințile și sufletele celor schilodiți răsăreau cântece de duioșie sau de îmbărbătare, melodii care uneori nici nu cântau suferința sau rănile suferite ci simpla nostalgie a iubirilor neîmplinite, de multe ori bucuria presupusei revederi cu cei dragi, și totul învăluit în implorare a Divinității, care nu-i părăsise.

Aceasta a condus la convertirea suferinței în creație. Generație de sacrificiu. Epopee scrisă cu sânge.

Dar supraviețuitorii acestei generații nu și-au spus ultimul cuvânt, deși calvarul lor nu a încetat odată cu ieșirea lor din tranșeele luptei de apărare a identității neamului românesc. Eliberați în masă începând cu primăvara lui 1964, acești „foști tineri” încearcă să-și vindece rănile fizice, dar mai ales pe cele sufletești, din anii monstruozității pe care o ură nemărginită a deslănțuit-o.

Analizându-și cu luciditate înfrângerile, punându-le la picioarele Crucii lui Iisus, știind că înfrânt ești decât dacă nu-ți mai poți regăsi libertatea spirituală deci personalitatea, acești tineri tânjeau și după împlinirea vieții personale și profesionale. Ieșiți din închisori într-o „lume” care nu îi voia, care se ferea de ei, care îi privea ca pe morții-vii, acești „foști tineri” au înfrânt adversitățile unei structuri organizate pe principii străine neamului nostru, și-au reluat locurile în amfiteatre și în fața comisiilor de examene. Au studiat cu seriozitate și capacitatea lor intelectuală deosebită s-a impus. A fost o adevărată competiție între durerea personală și setea de înfăptuire, care a condus la realizări superioare celor ce nu au cunoscut drama generației noastre. Unii au luat studiile de la început, schimbându-și chiar profilul profesional, terminând pe primele locuri sau chiar șefi de promoție, alăturându-se tinerilor de care îi despărțea o generație.

Au devenit ingineri, medici, profesori, preoți, mulți preoți monahi, alții meseriași de elită – de data aceasta cu studii.

Aceste realizări nu au fost rezultatul unei munci de rob, a fricii de structurile statale comuniste, ci ale unei firești nevoi de a trasa o urmă în istoria imediată, dar și a viitorului. Martori a celor afirmate sunt grupurile în mijlocul cărora am trăit, am muncit și pe care le-am condus, cu toate că niciodată nu li s-au recunoscut oficial meritele evidente. Nu, aceasta nu a existat pentru foștii deținuți politici. Și aceasta în pofida faptului că mulți au obținut brevete de inventatori, punându-și amprenta gândirii lor creatoare în fiecare nucleu în care au lucrat. În înfăptuirea lor au fost mânați de sentimentul permanenței, sentimentului istoric că, „apa trece pietrele rămân”. Acum la vârsta senectuții, ei nu-și doresc decât împlinirea idealurilor pe care le-au apărat cu prețul propriei vieți „cu frica lui Dumnezeu”, având un fundament trainic în embrionul de bază: FAMILIA.

Aceasta este generația de la 1948. Tinerii aceștia nu au fost mercenarii nimănui, n-au fost nici „revoluționari de profesie”, și nici nu au trăit o „modă”. Ei au fost robii unui crez. Învinsă vremelnic Generația de la 1948 înscrie totuși o filă de istorie eroică, pe care, din păcate contemporanii o ignoră sau, în cel mai bun caz, o subliniază timid și nesemnificativ.

Puținii supraviețuitori ai ei trimit acest mesaj având conștiința datoriei împlinite.

Mircea Dumitrescu
Traian Popescu”, a scris pe facebook Liga Studenţilor – LS IAŞI

Galerie Foto:

Articolul La Iași au fost comemorați studenții, elevii și toți luptătorii anticomuniști arestați în noaptea de 14 spre 15 mai 1948 apare prima dată în Glasul.info.

Cenzura ia amploare! Scriitorul Alexandru Petria: „Azi suntem cenzurați, mâine o să fim arestați!”.

Tot mai multi vectori de opinie, intelectuali sau personalitati ale vietii publice, care nu corespund ideologiei neomarxiste si nu imbratiseaza ideile “marxismului cultural” sunt cenzurate sau chiar inlaturate de pe retelele de socializare.

Scriitorul Alexandru Petria se plange ca i-au fost sterse ambele conturi pe care le avea pe Facebook, dupa ce fusese in repetate randuri blocat pe perioade lungi pe ambele conturi pentru postarea unor texte indreptate impotriva corectitudinii politice.

Cenzura ia amploare! Scriitorul Alexandru Petria: „Azi suntem cenzurați, mâine o să fim arestați!”

Intr-adevar, in ultima vreme se remarca miscari ample pe Facebook privind cenzura si blocarea a numeroase conturi, unele dintre ele apartinand chiar unor personalitati publice care au opinii contrare ideologiei neomarxiste.

Glasul.info

Articolul Cenzura ia amploare! Scriitorul Alexandru Petria: „Azi suntem cenzurați, mâine o să fim arestați!” apare prima dată în Glasul.info.