Împăratul Alexandru al II-lea al Rusiei, acceptă propunerea Consiliului de Stat de a interzice predarea limbii române în cadrul Liceului de băieţi din Chişinău, în Basarabia ţaristă

Potrivit documentelor oficiale din gubernia țaristă Basarabia (în rusă Бессарабская губерния, din 1818 până în 1873 a purtat denumirea de regiune/„oblast”, în rusă Бессарабская область), începând cu 1828-1830 s-a început intensificarea rusificării pe teritoriul Basarabiei.

“Conform autorităților imperiale, din 1828 actele oficiale au început să fie publicate numai în limba rusă, iar pe la 1835, s-a acordat un termen de 7 ani în care instituțiile statului mai puteau accepta acte redactate în limba română.”

Limba română a mai fost acceptată ca limbă de predare în învăţământul public până în 1842, din acest moment statutul ei devenind unul de obiect secundar. Astfel, la seminarul din Chişinău limba română s-a regăsit printre materiile obligatorii de studiu (10 ore pe săptămână) până în 1863, când catedra respectivă a fost desfiinţată.

Margaritarul pretios al tarii, Basarabia – Mihai Eminescu

La Liceul nr. 1 din Chişinău, elevii aveau posibilitatea să aleagă studiul uneia dintre următoarele limbi: română, germană şi greacă până pe 9 februarie 1866, când autorităţile imperiale au interzis studierea limbii române, oferind următoarea explicaţie:

„elevii cunosc această limbă în modul practic, iar învăţarea ei urmăreşte alte scopuri”.

Împăratul Alexandru al II-lea al Rusiei acceptă propunerea Consiliului de Stat de a interzice predarea limbii române în cadrul Liceului de băieţi din Chişinău, Basarabia ţaristă.

“la propunerea din 9 februarie 1866 a ministrului învățământului, directorului gimnaziului din Chișinău i s-a ordonat, la 28 februarie 1866, sistarea imediată a predării limbii moldovenești în acea instituție. Astfel a început strâmtorarea, apoi excluderea limbii române din toate tipurile de şcoli din Basarabia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Hotărârea amintită a Consiliului de Stat al Imperiului Rus a invocat drept pretext pentru anularea predării limbii române la gimnaziul din Chișinău o serie de
considerente de ordin juridic, financiar, de pregătire a cadrelor. Între altele se menționează că „în conformitate cu noul statut gimnazial, publicat nu demult, în gimnaziile noastre în general nu se cuvin a fi învățători speciali pentru predarea unor dialecte locale speciale. De aceea, a stabili o excepție pentru unii doritori de a studia limba moldovenească la Gimnaziul din Chișinău, și încă pe banii din visteria statului, nu pare a fi un lucru întemeiat…”

CONSTITUIREA STATULUI ROMÂN MODERN
ȘI SCHIMBAREA PARADIGMEI POLITICII NAȚIONALE
A IMPERIULUI RUS ÎN BASARABIA / Conf. univ. dr. Gheorghe NEGRU,
Institutul de Istorie al ASM

Prin 1871, țarul a emis un ucaz – „Asupra suspendării studierii limbii române în școlile din Basarabia” motivîndu-se prin faptul că „în Imperiul Rus nu se studiază limbile locale”.

Articolul 9 Februarie 1866: Limba română este interzisă în cadrul Liceului de băieţi din Chişinău, în Basarabia ţaristă apare prima dată în Glasul.info.

Harta Moldovei dintre Prut si Nistru

Ideea naţională la romanii moldoveni din Basarabia Ţaristă

Românismul Basarabiei a fost întotdeauna un fapt evident. Niciun observator sau istoric obiectiv nu a încercat să nege cumva existenţa sa. Singurele care l-au negat au fost istoriografia sovietică şi cea românească din perioada ocupaţiei sovietice şi a comunizării.

În rest, după cum s-a văzut, imensa majoritate a istoricilor care se respectau, români, ruşi sau străini, nu s-au sfiit să recunoască acest fapt, care este cel mai mare adevăr spus vreodată. Dar, totuşi, cine avea dreptate?

Ideea naţională romana în Basarabia Ţaristă (1812-1918)

„Adevărul istoric, preciza foarte bine rusul Kareev, poate să fie numai unul pentru toate naţionalităţile, adică asupra unuia şi aceluiaşi fapt nu pot să existe două sau mai multe adevăruri ce nu se împacă reciproc – de exemplu, adevărul francez şi adevărul german, adevărul rusesc şi adevărul polonez,” (1) şi tot aşa de bine nu pot coexsista adevărul rusesc şi adevărul românesc.

Referitor la românismul Basarabiei, unii istorici ruşi sau rusificaţi îşi puteau permite să facă afirmaţii ca acestea ale lui Nacco: „Prin numele de moldoveni nu se înţeleg deloc descendenţii vechilor romani, după cum cred unii scriitori români,” sau: „Până la secolul al XV-lea, Basarabia, nefăcând parte din statul moldovenesc, ca o posesiune de sine stătătoare a triburilor slavo-valahe, era legată cu statele Europei orientale prin diferite raporturi de natură politico-juridică”! (2)

Dacă aşa arăta „adevărul” rusesc, atunci nu ar fi chiar atât de greu să-l combatem, şi vom încerca să o facem mai jos, urmărind evoluţia ideii naţionale româneşti în perioada stăpânirii ruseşti.

Basarabia a fost smulsă din trupul românismului chiar în momentul când se deştepta conştiinţa naţională a poporului nostru, deşteptare la care a contribuit cu siguranţă şi actul răpirii acestei bogate regiuni de către un presupus, până atunci, aliat şi „protector” al nostru.

De altfel, este cunoscut faptul că secolul al XIX-lea, „secolul naţionalităţilor”, a asistat la apariţia a numeroase state naţionale în Europa şi a dat o lovitură mortală imperiilor medievale care se mai străduiau să le domine.

Secolul al XIX-lea a fost era revoluţiilor de redeşteptare naţională, iar în tabloul lor general s-a încadrat şi mişcarea poporului român. Nici românii basarabeni, deşi aparent izolaţi de fraţii lor din dreapta Prutului, nu puteau rămâne însă indiferenţi faţă de aceste mişcări naţionale ale popoarelor europene: polonezi, germani, italieni, români; de asemenea, au avut un puternic ecou marile revoluţii precum cea de la 1848, care au zdruncinat vechile imperii.

Din punct de vedere naţional, geografic, istoric sau economic, basarabenii s-au încadrat în naţiunea română, având întotdeauna legături de neînvins cu ceilalţi români, legături de limbă, de origine, tradiţii sau obiceiuri.

Francezul H. Desprez remarca deja în 1848: „Basarabenii, deşi înlănţuiţi de Rusia pe bază de cucerire, şi lipsiţi cum sunt de instituţiile care le fuseseră garantate la anexare, iau parte activă la opera literară a moldo-valahilor şi transilvănenilor şi, oricât de severă este rezerva impusă cuvântului într-o ţară sub un astfel de guvernământ, ei ştiu încă să mai slujească ideea comună şi prin cultul pacific al limbii naţionale şi prin studiul tradiţiilor.” (3)

Conştiinţa originii a fost puternică la românii basarabeni. Imediat după anexare, boierii basarabeni adresau ţarului Alexandru I un energic şi întemeiat protest, în care se arăta că „din cea mai adâncă antichitate, poporul moldovenesc, ca pogorâtor al vechilor colonişti romani aşezaţi în Dacia, s-a cârmuit de legiuirile sale autonome, moştenite de la străbunii săi romani.” (4) Iar în 1815, adresându-se principelui Goliţân, oberprocurorul Sinodului rusesc, mitropolitul Gavriil îi scria: „Moldova, ca colonie romană, în vechime se ocârmuia cu legile romane; în timpurile din urmă ea a devenit o regiune dependentă de imperiul Constantinopolului, şi cum stăpânitorii creştini, atât şi cei musulmani, n-au luat de la ea drepturile ei.” (5)

Şi, deşi Aşezământul din 1818 prevedea autonomia Basarabiei, situaţia nu era de natură a-i mulţumi pe locuitori. După anexare, spătarul Iordachi Bucşănescul şi-a făcut o pecete cu zimbrul Moldovei şi care avea marca tuturor judeţelor moldoveneşti, inclusiv cele din dreapta Prutului.

Ca urmare, guvernatorul Basarabiei porunci să se descopere autorul pecetei „care avea stema Moldovei, fără nicio urmă că Basarabia aparţine Rusiei.” (6)

Învinuit că era „devotat naţiei sale moldoveneşti”, spătarul Bucşănescul a fugit peste Prut. Dar chiar ruşii erau nevoiţi să recunoască unitatea de nezdruncinat a Moldovei.

În 1816, când haosul şi dezorganizarea stăpâneau în Basarabia, un consilier al ţarului, Svinin, se ducea la Iaşi ca să se informeze cum sunt administrate judeţele Moldovei.

Tradiţia românească era foarte bine păstrată şi de judecătoriile basarabene. În anul 1814, Andronache Donici a publicat un cod de legi româneşti, care va fi folosit mult timp după aceea, iar unele capitole din el (de exemplu cel referitor la moştenire) chiar până la începutul secolului al XX-lea.

Conştiinţa naţională era întreţinută în primul rând de marile personalităţi culturale ale românilor basarabeni. O personalitate de frunte a fost Alexandru Haşdeu.

Acesta ţinu la 25 iulie 1837 un discurs la şcoala din Hotin, adresându-se către „ucenicii şcolii ţinutului Hotinului, ruşi şi români, acei care au săvârşit cursul învăţăturilor rânduite la această şcoală, având apoi a trece la gimnaziul din Chişinău.”

El se adresa mai ales fiilor Moldovei, care erau „mai aproape, mai de rudă inimii sale”, povăţuindu-i să-şi iubească ţara şi limba strămoşească. (7)

Iar poeţii scriau versuri patriotice precum această strofă a lui Matei Donici:

„Căci poporul creştinesc
Poartă nume românesc
Şi-i în ţara Bessarabă
Ce de ruşi făcută roabă…” (8)

De asemenea, referindu-se la legăturile boierilor basarabeni cu românii din principate în 1838, Nicolae Iorga arăta: „Un Balş, cel mai bogat proprietar basarabean, un Sturdza, o Catincă Ghica, după mărturia călătorului (german) Kohl, primesc gazete din Iaşi, pe care le citesc slobod, ca unele ce nu aveau nicio nuanţă de politică în ele.” (9)

De asemenea, în preajma unirii principatelor, în Basarabia s-a constituit amintitul „partid al boierilor”, condus de Nicolae Casso. Acesta era dispreţuit foarte mult de birocraţia rusească, în special după rebeliunea poloneză din 1863, când a fost acuzat chiar că intenţiona să ridice Basarabia împotriva ruşilor.

Cultura era izvorul conştiinţei naţionale. Cunoscând bine lucrul acesta, ruşii au zădărnicit orice manifestare a intelectualităţii basarabene. Şcolile au fost închise, scriitorii persecutaţi. Cine dorea să se mai poată exprima în scris, nu o mai putea face decât în limba rusă şi prin texte pe placul autorităţilor.

Începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pentru a scăpa de represiuni, floarea intelectualităţii basarabene s-a refugiat în România, care i-a oferit cel mai cald, ospitalier şi înţelegător azil.

Pe loc au rămas numai cei cu un curaj ieşit din comun şi cu un risc extraordinar. Între ei, un loc de cinste îl ocupă istoricii A. Stadniţchi şi I.N. Halippa, care prin publicarea unor curajoase lucrări au contribuit efectiv la menţinerea ideii naţionale.

Un alt element de rezistenţă, după cum s-a mai arătat, a fost preoţimea basarabeană. Situaţia ei era aceeaşi cu a intelectualităţii. Mulţi preoţi români au sfârşit în cele mai îndepărtate locuri de exil şi chiar în Siberia.

Totuşi, preoţimea a ţinut pasul cu necesităţile existenţei naţionale. În anul 1902 se înfiinţa la Chişinău societatea preoţească intitulată „Frăţimea naşterii lui Christos.”

Înfiinţarea ei a coincis în timp cu apariţia mişcării literare din jurul revistei Sămănătorul de la Bucureşti, cu cea a Luceafărului de la Budapesta, cu cea a Luminei românilor macedoneni din Bitolia (1903) şi cu cea a Junimei literare din Cernăuţi (1904).

Din păcate însă, această intensă mişcare de redeşteptare naţională nu a putut cuprinde întregul popor datorită condiţiilor incalificabile în care a fost nevoită să îşi ducă existenţa.

În paralel, rusificarea făcea numeroase victime printre nobili şi intelectuali, care erau pierduţi pentru cauza naţională. De aceea, sub influenţa autorităţilor, mulţi basarabeni se considerau moldoveni şi credeau că sunt diferiţi de ceilalţi români, pe care nu îi văzuseră niciodată.

Fenomenul nu este singular, un exemplu reprezentându-l cazul alsacienilor, care după 1871 se considerau diferiţi de francezi.

În orice caz, faptul acesta nu a ajutat prea mult Rusia, deoarece basarabenii continuau să manifeste ură şi dispreţ faţă de ocupanţi. Poetul din popor Tudose Roman scria că „sub a ţarului domnie am trăit ca vai de noi, în nespusă sărăcie, asupriţi, flămânzi şi goi.”

Fenomenul antirusismului era puternic întipărit şi la intelectuali, ca de pildă la Bogdan Petriceicu Haşdeu, care se mândrea că era „român din Basarabia” şi, urând Rusia, asupritoare a Basarabiei, vorbea despre ţarul ei ca despre „papa de la Neva.” (10)

În schimb, arăta francezul F. Colson încă în 1839: „Niciodată un român din Basarabia, ca şi din Austria, nu s-a adresat unuia din Moldo-Valahia altfel decât numindu-l frate.” (11)

Mircea Rusnac, doctor în Istorie

Sursa: istoria.md

Note:

1    Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, vol. III, Chişinău, 1940, p. 1.
2    Ibidem, p. 2.
3  Cornelia Bodea, Basarabia, Bucovina şi generaţia de la 1848, în Magazin istoric, Bucureşti, nr. 3/1992, p. 30.
4   Ştefan Pascu, Momente din lupta poporului român pentru formarea statului naţional unitar, în Magazin istoric, Bucureşti, nr. 2/1976, p. 2-3.
5  Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, 1923, p. 15.
6  Leon T. Boga, Lupta pentru limba românească şi ideea unirii la românii din Basarabia după 1812, Chişinău, 1932, p. 27.
7    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 252.
8  Gheorghe Bezviconi, Românismul fruntaşilor Moldovei dintre Prut şi Nistru sub stăpânirea străină, Bucureşti, 1941, p. 505.
9    Alexandru Boldur, Basarabia românească, Bucureşti, 1943, p. 66.
10  Ibidem, p. 88.
11  Cornelia Bodea, op. cit., p. 28.

Articolul Ideea naţională romana în Basarabia Ţaristă (1812-1918) apare prima dată în Glasul.info.