Pe 22 august 1907, la Beiuş, alegerea patriotului memorandist, preotul Vasile Lucaciu ca delegat în parlament are parte de o scenă de-a dreptul înfiorătoare. Jandarmii străpung cu baionetele pe ţăranul I. Drăgoi şi-l poartă şiroind de sânge prin satele din jur ca să înspăimânte alegătorii lui Vasile Lucaciu

În ziua de 22 august 1907, la Beiuș, istoria neamului românesc din Transilvania a fost scrisă cu sânge și durere, dar și cu demnitate și credință. Alegerea preotului memorandist Vasile Lucaciu, „Leul de la Șișești” ca delegat în Parlament a fost o biruință a conștiinței naționale, o afirmare a voinței românilor de a-și ridica glasul în fața nedreptății.

Însă, stăpânirea maghiară, temându-se de trezirea puterii românești, a răspuns cu violență oarbă. Țăranul I. Drăgoi, simplu fiu al satului, dar purtător al unei demnități strămoșești, a fost străpuns de baionetele jandarmilor și purtat sângerând prin satele din jur pentru a răspândi frica. Dar sângele său n-a stins curajul, ci l-a aprins, devenind o mărturie vie că jertfa românilor nu este în zadar.

Această scenă cutremurătoare ne arată cât de mare era spaima cotropitorilor în fața unității și credinței noastre. Vasile Lucaciu nu era doar un om, ci un simbol al năzuinței românești spre libertate, dreptate și unire.

Jandarmii străini puteau răni trupul țăranului Drăgoi, dar nu puteau înăbuși sufletul neamului care, prin jertfe ca aceasta, se pregătea pentru marea înfăptuire a libertății. Sângele vărsat atunci la Beiuș a hrănit rădăcina luptei naționale, a dat putere generațiilor viitoare și a pregătit drumul spre Marea Unire.

În fața acestei amintiri, datoria noastră este să păstrăm vie recunoștința și să cinstim pe cei care, prin suferința lor, au clădit România de astăzi.

Vasile Lucaciu, „Leul de la Șișești”, a fost una dintre cele mai mari figuri ale luptei românești pentru libertate în Transilvania. Preot și patriot înflăcărat, el și-a pus întreaga viață în slujba drepturilor națiunii sale. Nu a fost doar un slujitor al altarului, ci și un apostol al demnității românești, care a știut să îmbine credința creștină cu idealul național. Membru marcant al Partidului Național Român și unul dintre inițiatorii Memorandului din 1892, Lucaciu s-a ridicat ca un adevărat tribun al poporului, cu voce tunătoare și inimă neînfricată, apărând cauza românilor din Ardeal în fața lumii întregi.

Pentru românii din satele și orașele transilvănene, numele său era un steag, un îndemn la curaj și un sprijin moral în fața tuturor nedreptăților. Oriunde mergea, oamenii îl întâmpinau ca pe un părinte și un conducător, iar cuvântul său aprindea flăcări de speranță în sufletele celor asupriți. Alegerea sa ca delegat în Parlament, în 1907 la Beiuș, nu era doar un succes politic, ci o izbândă a întregului popor românesc, care își trimitea acolo glasul și credința.

În acest context, ziua de 22 august 1907 de la Beiuș a devenit o bornă a suferinței, dar și a tăriei românești. Alegerea lui Vasile Lucaciu ca delegat în Parlament nu a fost doar o victorie politică, ci și o izbândă a sufletului național, o dovadă că românii nu se lăsau înfrânți de prigoană. Însă stăpânirea maghiară, înspăimântată de trezirea poporului, a încercat să înăbușe voința acestuia prin cruzime. Țăranul I. Drăgoi, fiu al satului și al pământului, a fost străpuns de baionetele jandarmilor și purtat sângerând prin satele din jur pentru a împrăștia groaza. Dar sângele său n-a stins curajul, ci l-a aprins, transformându-l într-un legământ de neclintit al românilor pentru libertate.

Articolul 22 august 1907 – La Beiuș, jandarmii unguri străpung cu baionetele pe ţăranul I. Drăgoi şi-l poartă şiroind de sânge prin satele din jur ca să înspăimânte alegătorii lui Vasile Lucaciu apare prima dată în Glasul.info.

Gestul lui Nicolae Borgovan, din 2 iulie 1888, la Beiuș, este unul dintre acele momente de curaj național care au simbolizat rezistența culturală și identitară a românilor din Transilvania sub dominație austro-ungară.

La Arhivele Naționale ale României, Colecţia Nicolae Borgovan cuprinde documente referitoare la incidentul din B eiuş din anul 1888, când mai mulţi elevi români, printre care și N. Aurel Borgovan, au coborât drapelul unguresc de pe gimnaziul din localitate.

Începând cu 1867-1868, românii din Beiuș au trăit sub o continuă presiune din partea autorităților unngurești, care vânau tricolorul românesc și îi pedepsea aspru pe românii care purtau acest simbol, fie el chiar și într-o formă foarte discretă, un mic fir tricolor, o panglică sau o fâșie foarte îngustă de tricolor. Astfel, lupta identitară a românilor din Transilvania se ascute și adeseori prinde valențe foarte tragice.

“La 2 iunie 1888 i se pregăti la Beiuș o primire grandioasă episcopului romano-catolic dr. Laurențiu Schlausch. Pe toate edificiile fâlfâia încă de cu o zi înainte drapelul statului (n.r. Ungaria). Fu arborat și pe liceu. Dar Irina Antal, soția prof. Antal, proptopop gr. catolic s-a simțit jignită în sentimentele sale naționale și înlătură printr-un zilier steagul. Elevul Borgovan ascunse flamura ungurească în scocul acoperișului. În locul lui arboră drapelul românesc. (…) Elevul Borgovan fu eliminat, deținut și închis la judecătoria de ocol, unde îi trimitea mâncare, cărți și haine, distinsa și nobila româncă Hermina Ignat, și de unde scapă deghizat, cu ajutorul marelui român și conducător Vasile Ignat, a cărui casă deopotrivă deschisă pentru intelectual și țăran, era focarul naționalismului de inimi întăritor. Borgovan trecu Carpații… (Petru E. Papp, Din trecutul Beiușului – Pagini de glorie și jertfe, 1928”.

“Vasile Ignat s-a distins ca apărător în procesul elevului Aurel Borgovan, acuzat că
ar fi sfârtecat drapelul maghiar arborat pe clădirea Liceului din Beiuş.”

2 Iulie 1888 – Gest de curaj românesc la Beiuș

În contextul politic tensionat al Transilvaniei aflate sub stăpânire austro-ungară, un tânăr elev român, Nicolae Aurel Borgovan, și-a înscris numele în istorie printr-un act de demnitate națională. Ajutat de un grup de intelectuali și meșteșugari români, a smuls flamura ungurească arborată pe clădirea liceului din Beiuș și a înălțat în locul ei tricolorul românesc – simbolul identității, speranței și unității naționale.

Acest gest, considerat o formă de protest împotriva politicii de maghiarizare, a avut un puternic impact moral asupra comunității românești din zonă, devenind un simbol al trezirii conștiinței naționale în rândul tineretului român.

Articolul 2 iulie 1888 – La Beiuș elevul Nicolae Borgovan, ajutat de câțiva intelectuali și meseriași români, rupse flamura ungurească de pe liceu, înlocuind-o cu tricolor românesc apare prima dată în Glasul.info.

Casa de Cultură a Municipiului Beiuș, în parteneriat cu Revista „Cetatea Cavalerilor”, Colegiul Național „Samuil Vulcan” – Beiuș, Colegiul Tehnic „Ioan Ciordaș” – Beiuș, Colegiul Național „Avram Iancu” – Ștei, Școala Gimnazială „Miron Pompiliu” – Ștei, organizează vineri, 31 mai 2024, începând cu orele 12:00, în cadrul anului Bicentenar „Avram Iancu”, lansarea cărții „Patriotism în case biherene”, o antologie de eseuri istorice scrise de către liceeni de la școlile partenere, coordonați de prof. Ana Cornelia Popa. Cartea apare la Editura „Aureo”, Oradea și este motivată printr-o prefațată scrisă de colonel dr. Constantin Moșincat.

Gazda evenimentului editorial, va fi Anca Banda, directoarea Casei de Cultură Beiuș, care, în prima parte, va fi moderatoarea întru:

„Duhul lui Iancu”

Aicea, în Ardeal, noi suntem veșnicie

Din coama unui deal și până în câmpie,

Împreunați cu toții-n jerfenicul lumesc,

Cu ochi-n lăcrimare, spre sfântul cel ceresc,

Cerșim iertări smerite la câte am făcut,

Rugând ca el ne fie îndrumător și scut,

În tot ceea ce facem în viața trecătoare

A fiecărui care, e trăitor sub soare.

(Mircea Dorin Istrate)

Moment evocator va fi susținut de către Avocat Dr. Pașcu Balaci, autor a mai multor studii și lucrări dedicate Crăișorului Avram Iancu. Apoi elevii Magda Ștefania și Rareș Matei, pregătiți de doamna prof. Ojică, vor recita poeziile „No, hai” și „Românul Împărat”, din creația poetului Mircea Dorin Istrate. Momentele muzicale vor fi asigurate de „Muguri și mlădițe de tezaur”, prin Giulia David și George Jidai. Corul Asociației „Avram Iancu”, condus de col. Zoltan Boldiș, va închide momentul muzical.

Partea a doua va fi destinată lansării și prezentării cărții „Patriotism în case bihorene”. Prof. Ana Cornelia Popa, coordonatoarea elevilor în cercetatrea și scrierea unor povești inedite, indrumându-i spre descoperiea unor urme și fapte ale străbunilor din casele lor. Așa cum spune în postfața cărții „Istoria orală locală este o realitate a şcolii din zilele noastre, este de actualitate, dar este şi o necesitate. Este cea de lângă noi, din imediata vecinătate, este cea căreia îi aparţinem, este cea care aşteaptă să fie descoperită şi valorificată. Cunoscând istoria locală ne este mai uşor să facem conexiunile cu evenimentele petrecute în istoria naţională şi universală. Orice localitate îşi are istoria ei, are o vechime, o întindere în timp şi spaţiu, are personalităţile ei, are OAMENI, LOCURI, FAPTE cu care se poate mândri oricine o cunoaște. Este rolul profesorului de istorie să le descopere, să încerce să pună în valoare cunoștințe și informații diverse, să-i facă pe elevi să le aprecieze în mod conştient însemnătatea, să fie interesaţi şi mândri de comunitatea locală în care s-au născut, în care trăiesc. Numai cunoscând istoria locală ne cunoaştem mai bine, învăţăm să fim mai buni, să apreciem valorile neamului, să ne cultivăm și să dezvoltăm spiritul patriotic”.

Despre cuprins povestirilor, câte un reprezentant de la cele patru colegii, la care studiază autorii, vor face cunoscute lucrările lor următorii: Simionaș Andrei, Macavei Nuria Beatriz, Popa Casandra și Cuc Yasmina. Preotul Ștefan Avram, directorul Editurii Aureo, va împărtășii publicului impresiile sale la prima lectură a acestei inedite alcătuiri, de povestiri adevărate, pe care o recomandă a fi citită de la grădiniță, la vârsta bunicilor responsabili cu povestea de seară! Cei care au cercetat trecutul din casele bihorenilor au reușit să descopere și să transmită cu emoție înfășurată în acest nobil atașament dintre generații și Țară pe care o apără și o slujesc.

Coordonatorul lucrării, col. dr. Constantin Moșincat, subliniază mesajul comun și original transmis de către autori, prin acest titlu generic de patriotism, poate, prea modest față de cuprinsul inedit surprins cu talent, echilibru și cu moderație de tinerii semnatari-cercetători. Cineva cu talent ar putea surprinde întreaga poveste a cărții care să fie de folos cetățeanului de mâine, educat în rama dragostei de neam și înaintașii!

Pentru a deconspira din conținut, redăm un fragment din prefața cărții, despre un episod inedit din „familiei”, petrecut în timpul războiului în 1944. Așa „mă alătur demersului elevilor, de cercetare a istoriei din familie, voi reda un fragment din lucrarea monografică^[1], în curs de apariție, din subcapitolul Lagăre de muncă forțată. Am reținut, din documentele de familie cercetate că, „Serviciul Muncii” (Munkaszolgálat) a reprezentat în Ungaria (1940-1944) un sistem instituțional militar care a fost creat și a existat în timpul celui de-al doilea război mondial. În mod caracteristic, deși a fost organizat în cadrul armatei, sub forma unor unități de tip militar, cei care au fost încadrați acestei instituții nu au deținut arme, efectuând serviciul de război prin muncă forțată. Dacă inițial recrutarea în acest serviciu a reprezentat numai scurte perioade, pentru tinerii declarați necorespunzători pentru serviciul militar de port-armă, mai târziu acesta s-a extins și pentru generațiile mai în vârstă, respectiv pentru cetățenii care primiseră pedepse, erau inadecvați sau nu prezentau încredere din punct de vedere politic, cetățenesc. În condițiile creșterii antisemitismului și a situației de război s-a extins și a devenit un întreg sistem, care a avut pe lângă rolul său militar și pe acela de marginalizare a minorităților naționale (mai ales a românilor și a evreilor, împotriva cărora s-a pornit o adevărată vânătoare) și a oponenților politici. Prost hrănite și îmbrăcate, în comparație cu unitățile trimise pe front, Serviciului Muncii a avut comandanți în exclusivitate unguri, adesea brutali, care s-au purtat abuziv și cu exces de zel, cruzime manifestată chiar în îndeplinirea funcție lor, pentru ca norma de muncă să fie depășită zilnic de fiecare honved. Aceste unități au fost desemnate să efectueze, în Ungaria, lucrări grele de construcție și să asigure extracția în cariere și mine, iar după invazia Uniunii Sovietice de către Germania Nazistă și aliații săi, acțiunile acestor formațiuni s-au extins și pe teritoriul Ucrainei, în special la extracția cărbunelui din Dombas.

În cercetarea acestor aspecte, am pornit de la premisa, conform căreia, cunoaşterea evenimentelor istorice referitoare la Dictatul de la Viena şi la consecinţele sale asupra populaţiei din Transilvania de Nord este pe cât de necesară, pentru o istoriografia ştiinţifică, pe atât de utilă și nealterată de interese politice, sau de altă natură, de mistificări care să slujească dezideratele unor grupări sau ale unor ideologii. Ca argument care să stea la baza justificării unor demersuri contemporane pentru anumite grupuri de interese (cu tentă neoiredentiste) dintr-o istorie recentă şi din actualitate reprezintă o istorie de „casă” puțin cunoscută.

Din perspectiva istoricului militar român, menționez că informația orală am comparat-o cu documentele de arhivă și informații cuprinse în recent apărutele volume, studii şi lucrări, redactate în urma valorificării ştiinţifice a unor importante surse documentare, din arhivele româneşti şi maghiare. Majoritatea acestor lucrări sunt conceptute pe baza conştiinţei istorice a societăţii de azi şi de mâine. Deosebit de active, în spaţiul public românesc, sunt Asociaţiile Foştilor Refugiaţi (AFOR 1940-1947). La Bucureşti, istoricul bihorean Alexandru Porţeanu a desfăşurat o activitate notabilă în domeniul Drepturilor Omului, el însuşi fiind refugiat cu familia, în perioada 1940-1947, iar la revenirea la Oradea, pe vecinul lor, dovedit de serviciile de securitate și condamnat pentru terorism, în perioada 1939-1940, să-l găsească „secretar de partid (PMR) la Uzinele de Apă Oradea”^[2]. Evocarea memorialistică a celor ce urmează se încadrează în valul de dezvăluiri care completează Marele Refugiu Românesc din 1940, prin câteva surse documentare edite și inedite, dar și cu informații de istorie orală. Aceste surse dovedesc evoluția evenimentelor, după ocupația Horthystă din toamna anului 1940. Ungaria refuzase drepturile minorităților etnice pentru români, pe baza a ceea ce rezulta din însăși textul din Tratatului de la Viena (Diktat, pct .5) prin care guvernul ungar se angaja solemn „să asimileze în totul cu ceilalți supuși unguri persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naționalitatea ungară”. Așa că, încadrarea în tabere de muncă, era complet și legal justificată. Întimidați, timorați de pățaniile românilor de prin satele vecine: Traian, Decebal, Boghiș, Carei, Lucăceni, Ianculești, Marna, Scărișoara Nouă, Resighea, Craidorolț, Terebești, Pir, Santău, Tășnad, Andrid, etc. al căror număr exact de expulzați și refugiați rămâne necunoscut, chiar și astăzi, sătenii rămași în Rădulești s-au resemnat ca și coloniști utili după reforma agrară, dar „abandonați ai regimului Regelui Carol al II-lea”. Concentrați pentru muncă forțată, potrivit unor informații orale, obținute de prof. Florica Cristea – pe baza discuțiilor avute cu cei în cauză – au fost următorii feciori de băștinași: Cristea Ioan, Sabou Ioan, Nicorici Dumitru, Moldovan Teodor, Moșincat Vasile, Marchiș Vasile, toți cu muncă prestată la Nușfalău, vreo 6 luni, într-o primă etapă.

Menționăm că până la încheierea acestui studiu, nu s-au depistat documente care să certifice informația, altele decât cele de familie. Despre viața grea pe care au avut-o în lagărele și detașamentele de muncă forțată nu avem mărturii directe. Dar, din satul Dridiu, de pildă Topai Gavrilă, pentru că a întârziat 2 ore din permisia ce i se acordase a fost „legat la stâlp” de către gradații unguri și pentru motivul declarat că „nu știu a vorbi ungurește”. Despre maltratări s-a aflat în sat prin intermediul celor proveniți din zonă, fapt pentru care unii și-au propus să ia drumul României, presiunea fiind exercitată pe toae căile, prin biserica catolică (ungurească) în special.

Anual măsurile de umilire a românilor s-au agravat prin aplicarea celor 177 de legi antiromânești date de guvernul lui Horthy, în perioada 5 septembrie 1940 – 25 octombrie 1944. E cunoscută născocirea lui Horthy de a face chiar și o Episcopie Ortodoxă Maghiară, pentru românii, deveniți fără voia lor, parte din națiunea maghiară, conform textului aplicat al Dictatului de la Viena. După ocuparea Ungariei de către nemți – 19 martie 1944 – sub pretextul apropierii frontului, s-a trecut la o mobilizare generală, sens în care recrutarea românilor pentru muncă, a celor cuprinși între 16-60 de ani, și aplicarea rechizițiilor, indiferent de starea materială a gospodăriei familiale, a devenit o regulă. Și femeile erau recrutate și trimise la muncă în Ungaria și Germania. În total s-au format 24 de Companii românești de muncă forțată în interiorul Ungariei. Nici neamurile, din cele 10 localități de baștină ale celor din Rădulești, n-au fost exceptate de la munca forțată. Conform informațiilor de care dispunem, numai în vara anului 1944, au fost recrutați pentru prestare de munci forțate în Ungaria țărani din localitățile: Ban=52, Recea=28, Ponița=2, din totalul celor 1.866 de bărbați și cei 73 de sălăjeni cărora li s-a stabilit domiciliul forțat. Mulți dintre români au respins ideea „statului maghiar” și au ales refugiul prin „vama cucului”, despre unii nu s-a mai auzit în veci nimic, probabil fiind ajunși de glonțul vigilent. Fuga peste graniță a multor sălăjeni i-a pus pe unguri într-o uluitoare împrejurare pentru că au ajuns să spună: „dușmanul se află înăuntrul granițelor țării”.

Se pare că și dintre cei care făcuse campania din anul 1914-1919 au fost luați să participe la concentrările de muncă forțată din Ungaria, Slovacia, Germania, conform regulilor expuse mai sus, chiar dacă nu în prima linie, cum a fost cazul numiților consăteni: Vedinaș Petru, Creț Vasile, Ardelean Nicolae, Vedinaș Flore (Guleșu), Buboi Alexandru (Jarca) și Cionca Teodor. Concentrați la muncă forțată, în etape și perioade diferite, au mai fost și următorii: Cristea Pavel (1 an), Cristea Petru, Barbuș Pavel (2 ani), Păștean Nicolae (2 ani), Gal Șofon (2 ani), Moldovan Gavril, Bodonea Valentin, Nicorici Pavel, Silaghi Gheorghe, Șorian Ioan, Marchiș Virgil și Ghirean Vasile, undeva la Ekermezeő? Ungaria. Pentru a completa informația orală atașăm documente oficiale din epocă, din arhiva familiei. Satul Rădulești rămăsese aproape gol, ori cu tineri cu vârstă încă neîmpliniți ai majoratului și cu bătrânii băștinași peste limita legală, dar și aceștia cu obligații de a susține material frontul: cu vite, porci, untură, slănină, făină, etc. Astfel cum reiese dintr-o notă informativă maghiară, „averea bisericii ortodoxe (70 jugăre) era arendată numai de către unguri” (la Trăznea – Sălaj), iar presiunea continua asupra concentraților pentru a trece la religia catolică sau reformată era apăsătoare (…)”.

 Mi-am pus întrebarea: cui folosește această carte? Răspunsul prezumtiv se asociază cu al cititorului, de vârsta autorilor și chiar mai mult, cu a celor care vor încerca să ridice nivelul de cunoaștere și să o facă mai bine decât cei care au avut curajul să așternă pe hârtie sentimentele și cunoștințele lor. Din partea coordonatorilor, ca profesioniști în domeniu, considerăm lăudabil efortul elevilor, și îi asigurăm de întreaga considerație și tot sprijinul și pe viitor!

 Tematica patriotismului, sub raport istoric, se încadrează și reflectă ceea ce înaintașii au făcut, fapte cuprinse descriptiv în lucrări de certă valoare precum: Beiușul și lumea lui vol.1-5, Asaltul vânătorilor de munte, sau/și Serviciul credincios, vol. 1-2, Jertfa de sânge a Bihorului, ca să amintesc doar aceste exemple bibliografice semnificative pentru istoria locală din Țara Binșului. Aria de cuprindere a studiilor, din acest volum, de 22 antologii, reflectă prezența bihorenilor pe fronturile de luptă din al doilea război mondial și preocupările acestora care gravitează în jurul satului, a casei, școlii și bisericii din locurile atât de dragi lor.

Îndrăznim să credem și să apreciem că acomodarea cu scrisul al autorilor a făcut ca această carte să aibă caracter unitar prin originalite și inedit, care și-a atins ținta de a menține dreaptă cumpăna interpretării faptelor înaintașilor și a desprinde în mod corect din faptele Eroilor caracteristica esențială a povestirii, printr-o prezentare cumpătată, realistă și echilibrată. Carte frumoasă cinste cui te-a scris!

–––––––––––

^[1] Constantin Moșincat, Rădulești. Plugari la datorie

^[2] Col. dr. Constantin Moșincat, De vorbă cu istoricul orădean prof. univ. dr. Alexandru Porteanu de la Institutul de istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Romane, București, în Cetatea Cavalerilor nr.5/2021 și nr. 6/2021

–––––––––––––––

NOTĂ:

Lansarea volumului va fi transmisă direct pe adresa:

https://www.facebook.com/share/p/AAfzpcYzSNdpDEuq/

și retransmisă pe radio ZIDUL pentru România și Italia.

Oricine va fi interesat are acordul pentru retransmitere.

–––––––––––––––

Col. Dr. Constantin MOȘINCAT

Oradea, 25 mai 2024

Articolul Lansare de carte: “Patriotism în case bihorene” apare prima dată în Glasul.info.

La 23 Mai 1948 Corneliu Balla, profesor și publicist și poet român careian, a fost arestat de pe băncile şcolii româneşti din Beiuş de către Securitate de pe băncile şcolii româneşti din Beiuş, fiind condamnat de Tribunalul militar Cluj la 1 an şi 6 luni închisoare corecţională şi 3 ani interdicţie corecţională pentru activitate în cadrul Frăţiilor de Cruce.

Corneliu Balla a fost unul dintre  reprezentanții de seamă ai culturii careiene. S-a născut la 11 aprilie 1930, la Olosig, județul Bihor.  Tatăl său, născut la Moftinu Mic,  a fost notar comunal iar mama sa, Margareta Gabriela Raţiu s-a născut la Istrău în familia dascălului local Ioan Raţiu.  Bunicul lui Corneliu Balla, Ioan Raţiu, s-a numărat printre membrii fondatori ai băncii româneşti din Sanislău, Arina, ce a luat fiinţă la 25 iunie 1906 şi a fost delegat ca reprezentant al Reuniunii învăţătoreşti sătmărene să participe la Marea Adunare de la 1  Decembrie 1918 de la Alba Iulia.

Vremurile tulburi în care a pornit în viață îi vor marca destinul ce nu va fi ferit de suișuri și coborâșuri. După Dictatul de la Viena va rămâne în refugiu la internatul școlii din Beiuș ale cărei cursuri le urma. Peste șase ani aici va suferi și prima arestare politică, fiind acuzat că a făcut agitație împotriva minciunilor proliferate de la tribună de Petru Groza, aflat în vizită la Beiuș. Vor urma alte arestări și condamnări mai lungi sau mai scurte care îl vor perinda prin închisorile de la Oradea, Cluj, Aiud, închisoarea pentru copii de la Târgșor.

Urmare a acestor condamnări, prestează mai multe munci sub calificarea sa economist-merceolog, muncitor, muncitor necalificat, arhivar. Reușește să obțină certificatul de maturitate (bacalaureatul) în 1965, sesiunea din iunie, apoi se înscrie în toamna aceluiași an la Facultatea de filologie, secția limba și literatura română, forma fără frecvență, a Universității Babeș Bolyai din Cluj Napoca.

Preluare Buletin de Carei

Articolul 23 Mai 1948 – Corneliu Balla a fost arestat de pe băncile şcolii româneşti din Beiuş de către Securitate apare prima dată în Glasul.info.