În noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, pe malul înghețat al Prutului, s-a consumat una dintre cele mai tragice pagini ale istoriei românilor din Bucovina de Nord. La Lunca, aproape șase sute de civili pașnici, bărbați tineri, tați, fii, au pornit cu speranța simplă și legitimă de a se întoarce în patria-mamă. Nu purtau arme, nu amenințau pe nimeni. Pur tau doar dorul de libertate și credința că granița nedreaptă trasată de ocupația sovietică poate fi trecută cu prețul curajului. Răspunsul a fost mitraliera.

Masacrul de la Lunca nu este un accident al istoriei, ci rezultatul direct al unei politici de teroare. După ultimatumul sovietic din iunie 1940 și ocuparea Basarabiei și Bucovinei de Nord, vieți au fost rupte în două de o frontieră impusă cu forța. Familii despărțite, sate întregi puse sub suspiciune, români transformați peste noapte în „trădători ai Patriei”. În acest climat de frică, tentativa de a fugi în România a devenit pentru mulți singura cale de a-și salva demnitatea.

La Lunca, grănicerii sovietici au deschis focul în zori, din mai multe direcții. Apa Prutului s-a înroșit, iar pământul a fost acoperit de trupuri. Organizatorii au căzut primii; alții au fost doborâți din spate. Puțini au scăpat. Cei prinși au cunoscut un al doilea calvar: anchete, procese-spectacol, condamnări la moarte și deportări în Gulag. Din zecile de condamnați la muncă forțată, doar trei s-au mai întors. Pentru familiile lor, pedeapsa a fost colectivă: arestări, deportări, ștergerea identității.

Astăzi, la Mahala, 107 cruci albe fără nume stau mărturie. Ele nu acoperă toate gropile comune, nu cuprind toate viețile curmate, dar spun adevărul esențial: românii de la Lunca au murit pentru dreptul de a fi români. Fără lozinci, fără arme, fără ură. Doar cu nădejdea întoarcerii acasă.

Masacrul de la Lunca este adesea amintit alături de Fântâna Albă. Împreună, ele alcătuiesc un rechizitoriu moral al ocupației sovietice și o obligație de memorie pentru noi. A uita înseamnă a consimți. A tăcea înseamnă a accepta ca victimele să fie ucise a doua oară, prin indiferență.

Comemorarea anuală din prima duminică a lunii februarie nu este un ritual gol. Este un act de dreptate. Este jurământul că numele celor condamnați, al celor îngropați în anonimat, al familiilor distruse, nu vor fi șterse. Este reafirmarea unei continuități românești care a rezistat imperiilor, deportărilor și minciunii oficiale.

La 7 februarie 1941, la Lunca, românii nu au pierdut o bătălie; au câștigat o mărturie. Au arătat că identitatea nu se negociază și că libertatea, chiar când este zdrobită, lasă urme adânci. Datoria noastră este să le păstrăm vii. Pentru Bucovina. Pentru România. Pentru adevăr.

Articolul 7 februarie 1941 – Masacrul de la Lunca: sângele românesc pe Prut, o rană deschisă a Bucovinei apare prima dată în Glasul.info.

La 7 iunie 1941, autoritățile sovietice prin NKVD-ul RSS Moldovenești (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne) au cerut oficial 1315 vagoane de tren pentru a transporta cetățeni români — în special din Basarabia și Nordul Bucovinei — către regiunile îndepărtate ale Uniunii Sovietice, în special Siberia și Kazahstan.

Această cerere făcea parte dintr-un plan de epurare etnică și socială, vizând: țărani înstăriți („chiaburi”), foști funcționari ai statului român, intelectuali și lideri locali, familiile acestora, inclusiv copii și bătrâni.

După ocuparea Basarabiei și Nordului Bucovinei de către URSS în iunie 1940, autoritățile sovietice au început imediat represiuni împotriva populației locale considerate “periculoase din punct de vedere politic”. Deportările din iunie 1941 au fost planificate meticulos.În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, a început prima mare deportare în masă: peste 18.000 de persoane (conform estimărilor modeste) au fost ridicate și încărcate în vagoane de marfă.

Solicitarea celor 1315 vagoane era logistică și reflecta: dimensiunea operațiunii represive, caracterul planificat și industrializat al deportărilor, tactica NKVD-ului de a anihila rezistența locală prin frică și dezrădăcinare.

Această zi, 7 iunie 1941, reprezintă un moment-cheie în istoria românilor din teritoriile ocupate, fiind începutul uneia dintre cele mai mari tragedii colective suferite sub regimul stalinist.

Articolul La 7 iunie 1941, NKVD al RSS Moldovenești a cerut 1315 vagoane pentru transportul deportaților din Basarabia si Nordul Bucovinei apare prima dată în Glasul.info.

În aprilie 1775, a urmat o convenție turco-austriacă în Constatinopole, prin care Bucovina este cedată de Poarta Otomană monarhiei habsburgice la 4 mai 1775. Tratatul austro-otoman din 4 mai 1775 a permis Imperiului Habsburgic, mai târziu Imperiul Austriac respectiv Austro-Ungaria, să ocupe și să administreze acest teritoriu până în 1918.

Totul a fost determinat de declinul Imperiului Otoman și războiul ruso-turc din 1768-1774, care a adus Poarta Otomană în situația în care și Bucovina fusese și ea ocupată de Imperiul Rus în războiul ruso-turc din 1768–1774.

În timpul războiului ruso-turc din 1768-1774, Austria a acționat pe post de “mediator diplomatic” între cele două imperii, solicitând sau revendicând teritoriul Bucovinei sub pretextul că acest teritoriu ar aparține de Podolia poloneză. Astfel, prin Convenția de la Palamura, Imperiul Otoman cedează Bucovina către Austria, ca o răsplată pentru Austria pentru serviciile diplomatice făcute de către austrieci în timpul războiului cu rușii.

Deși Bucovina fusese ocupată de către Imperiul Rus în 1774, rușii au cedat Bucovina, considerând mult mai importante teritoriile de la gurile Dunării, unde aveau interese strategice, economice și militare, considerând teritoriile de la Marea Neagră de o importanță mult mai mare decât Bucovina revendicată de către Austria.

La 7 mai 1775, Imperiul austriac anexează în mod oficial nord-vestul Moldovei denumind zona „Bukowina”, (în germană (Die) Bukowina/(Das) Buchenland, în poloneză Bukowina, i.e., Țara fagilor), un termen total neromânesc, iar denumirea ca nume propriu a intrat oficial în uz în 1775, odată cu anexarea de către Imperiul Habsburgic.

În monografia sa intitulată BUCOVINA, tipărită în 1876, Petre S. Aurelian afirmă:

„Austria și-a însușit din Moldavia peste 2 milioane pogoane cu 74.000 locuitori. (…) Populațiunea română [din Bucovina] spăimântată la vederea acestorŭ ómeni adunați din tôte unghiurile Austriei începe a fugi. Sate întregi s’au pustiitŭ; locuitorii au trecut în Moldavia, în Basarabia și în Rusia pînă în apropiere de Odesa, numai să scape de apăsare și de prigonirea religiósă.”

Paradoxal, deși românii din Bucovina scăpaseră din ghearele Imperiului Otoman, opresiunea și agresiunea austriacă îi făcea să fugă mai tare de austrieci decât o făcuseră până atunci din cauza turcilor. Politicile de colonizare prin care se încerca diluarea etnică a elementului românesc în Bucovina, dublate de măsurile exagerate de taxare și impunerea serviciului militar obligatoriu pentru un imperiu care își folosea minoritățile din imperiu pe post de carne de tun în cadrul războaielor sale, i-a făcut pe mulți români din Bucovina să se refugieze în Moldova, Basarabia și chiar dincolo de Nistru, până spre Odesa.

Este practic perioada cea mai neagră a declinului populației românești de pe teritoriul Bucovinei, ponderea populației românești scăzând drastic cu aproximativ 30% iar populația ortodoxă micșorându-se de la 90% la doar 68,4% în anul 1910, semn că Imperiul Austriac orchestrase timp de aproape un secol și jumătate nu doar un amplu program de colonizare, deznaționalizare, de diluare etnică, ci și un amplu program de convertire religioasă la catolicism.

Articolul 4 Mai 1775 – A avut loc o convenție turco-austriacă în Constatinopole, prin care Bucovina este cedată de Poarta Otomană monarhiei habsburgice apare prima dată în Glasul.info.

Valeriu Munteanu, deputat AUR: “Fântâna Albă este Katyn-ul românesc. Nu vom uita”

Astăzi, la împlinirea a 84 de ani de la Masacrul de la Fântâna Albă, deputatul AUR Valeriu Munteanu aduce un omagiu solemn miilor de români nevinovaţi asasinaţi de trupele sovietice în nordul Bucovinei, într-unul dintre cele mai grave acte de genocid antiromânesc din secolul XX.

În vara anului 1940, ca urmare a pactului Ribbentrop-Molotov, Uniunea Sovietică a ocupat în mod samavolnic Basarabia, nordul Bucovinei şi Ținutul Herţa – teritorii istorice româneşti. Peste noapte, sute de mii de români s-au trezit rupţi de Țară, trăind sub un regim de ocupaţie care a adus cu sine arestări, deportări, teroare şi foamete.

În această atmosferă de disperare, pentru mulţi români singura speranţă de libertate a rămas întoarcerea în România. Aşa s-a născut ideea trecerii frontierei, iar zvonurile – lansate cu cinism de autorităţile sovietice – că se poate pleca legal în România, au fost crezute de cei care visau să-şi recapete viaţa, demnitatea şi credinţa.

„Pe 1 aprilie 1941, peste 3.000 de români din nordul Bucovinei, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, purtând icoane şi prapuri, au pornit spre graniţa cu România, sperând să se întoarcă acasă. În locul libertăţii, i-au întâmpinat mitralierele NKVD. Au fost măcelăriţi fără milă, îngropaţi în gropi comune, iar supravieţuitorii deportaţi în Siberia. Fântâna Albă este Katyn-ul românesc. O rană deschisă în trupul Neamului nostru.” – a declarat deputatul Valeriu Munteanu.

Parlamentarul AUR atrage atenţia că acest masacru premeditat, orchestrat de regimul sovietic, continuă să fie ignorat sau minimalizat la nivel internaţional, iar statul ucrainean, are datoria morală şi politică de a recunoaşte oficial această crimă împotriva umanităţii.

„În calitate de deputat al României, mă angajez să solicit, prin toate mijloacele parlamentare şi diplomatice, recunoaşterea oficială a Masacrului de la Fântâna Albă de către Ucraina şi de către întreaga lume liberă. Martirii de acolo nu au murit pentru paşapoarte sau azil – au murit pentru România. Cu tricolorul în suflet şi cu icoana în mâini. Nu vom tăcea. Nu vom uita. Nu vom ierta.” – a mai subliniat Munteanu.

Deputatul AUR face apel la clasa politică, la Biserică, la mediul academic şi la societatea civilă să se alăture demersului de recuperare a memoriei naţionale şi de cinstire a jertfei celor ucişi la Fântâna Albă, dar şi a tuturor românilor persecutaţi în teritoriile ocupate în 1940.

„Memoria victimelor de la Fântâna Albă ne obligă. Adevărul nu trebuie să fie uitat, iar dreptatea trebuie spusă răspicat – chiar şi atunci când doare.”

Articolul Valeriu Munteanu, deputat AUR: “Fântâna Albă este Katyn-ul românesc. Nu vom uita” apare prima dată în Glasul.info.

Gică Manole este un istoric și eseist român născut la Tătărășeni, în județul Botoșani. A obținut titlul de doctor în istorie cu calificativul Magna Cum Laudae la  Facultătea de Istorie din Iași, în cadrul Universității „Al. I. Cuza”.

Din calitatea de profesor și doctor în istorie, domnul Gică Manole a avut o carieră publicistică foarte prolifică, publicând până acum zeci de volume de cărți.

Cartea “Mihai Eminescu despre Bucovina și Basarabia”, de Gică Manole, tratează unele dintre cele mai dureroase subiecte ale istoriei poporului român. Pierderea sau răpirea samavolnică a două teritorii istorice românești, Basarabia și Bucovina.

“Bucovinean prin origine, Mihai Eminescu a scris mult despre nedreptațile istorice la care au fost supuși românii bucovineni la ei acasă.
Analizând toate articolele scrise de Mihai Eminescu despre tragedia Bucovinei, anexată prin hoție și fraudă de către Austria la 1775, m-am convins încă o dată de marea dragoste cu care poetul național i-a îmbrățișat pe românii de pretutindeni, apărându-le cauza lor dreaptă.
Veți vedea în carte cum a reacționat Mihai Eminescu, la 1878, când România fusese obligată să cedeze Rusiei cele trei ținuturi din sudul Basarabiei, ca urmare a hotărârii Congresului de pace de la Berlin (iunie-iulie 1878), cât de vehement s-a manifestat poetul național, scriind cum că de bunăvoia sa România nu va da Rusiei nimic. Nu-i cerem nimic, și nici nu-i dăm nimic Rusiei! Dacă ea ne ia cu forța sfântul nostru pământ  basarabean, să o facă, căci e în măsură. Dar noi, românii, scria Eminescu, niciodată nu vom fi de acord să-i dăm de bunăvoie sau de frică pământul nostru sfânt.” (Gică Manole)

Articolul O carte pe care trebuie s-o aveți în bibliotecă: “Mihai Eminescu despre Bucovina și Basarabia”, de Gică Manole apare prima dată în Glasul.info.

Poiana Micului, județul Suceava: Protest al polonezilor împotriva antiromânismului slovac

Poiana Micului, un sat din județul Suceava, în comuna Mănăstirea Humorului, reprezenta până la izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial un loc de atracție pentru migrațiile slovacilor și a polonezilor, în special cele ale goralilor din Czadec.

Goralii, așa cum arătat în alte articole publicate de noi, reprezintă o populație pastorală de munteni din Sudul Poloniei și Nordul Slovaciei. Desi istoricii sau antropologii prefera de multe ori, cel mai probabil din considerente politice, sa-i numeasca vlahi sau chiar „aromâni”, goralii reprezinta o entitate distincta, insa a carui origine româneasca este incontestabila.

Despre originea denumirii de Bucovina s-a speculat mult de-a lungul timpului, diferiti autori venind cu diverse ipoteze, printre care si aceea ca numele proaspetei provincii anexate de catre habsburgi si-ar fi avut originile in numele generalului austriac Adolf Nikolaus von Buccow.

O alta varianta este ca numele de Bucovina ar proveni din cuvantul  Buchenland, care in limba germana inseamna “Tara Fagilor” sau “Tinutul Fagilor”.

Foarte curios este insa faptul ca acest toponim de Bucovina ( Bukowina) este larg raspandit tocmai in zonele locuite de catre goralii din Polonia. Spre exemplu, exista un sat numit Bukowina din  Voievodatul Silezia Inferioară sau Voievodatul Silezia de Jos, plus inca cel putin alte opt localitati (n.r. in special sate cu putini locuitori) cu acelasi nume de Bukowina in sud estul Poloniei.

Ei bine, în satul Poiana-Micului, comuna Mănăstirea Humorului din județul Suceava, Bucovina, la 18 Februarie 1937 avea loc un protest al unor locuitori din sat pe lângă Direcția Învățământului particular și confesional.

197 de locuitori din Poiana-Micului au scris Direcției Învățământului particular și confesional, respectiv 199 de locuitori, ministrului de interne. Semnatarii protestelor din 18 februarie 1937 acuzau un învățător că ar fi spus că:

“România este o țară sălbatică, fără nici o cultură, țară care n-are învățători civilizați, o țară a bacșișului și că el Rudolf Kovalik Ustiansky, cetățean al unei țări arhi civilizate, va deveni în curând inspector al învățământului…”

La 22 Octombrie 1936, Constantin Angelescu, ministrul instructiunii publice si Jan Seba, ministrul plenipotentiar cehoslovac, au semnat Aranjamentul relativ la relatiunile scolare si intelectuale intre Republica Cehoslovaca si Regatul României. Conflictul între poloni și slovaci s-a iscat odată cu detașarea unui învățător slovac în satul Poiana-Micului.

Rudolf Kovalik Ustiansky și-a atras antipatia multora dintre locuitorii din Poiana-Micului, mai ales că în anumite cercuri se zvonea că învățătorul “amețește” tineretul extrașcolar cu băuturi alcoolice și caută să se apropie de familiile acestora pentru a face propagandă împotriva statului român.

În conflictul acesta polono-slovac, polonii au căutat să obțină din partea autorităților române îndepărtarea învățătorului slovac, argumentând că acesta a promis populației cehe și slovace că va aduce vite de rasă din Cehoslovacia, că va trage sforile să se ridice o școală slovacă, o fabrică de postav și o biserică postavă. Polonii au încercat să atace propaganda lui Kovalic, spunând că acesta este bolșevic și că a venit cu intenții antiromânești în Bucovina, ca instigator.

Articolul 18 Februarie 1937: “Multiculturalismul” bolșevic în Bucovina, îndreptat împotriva României apare prima dată în Glasul.info.

În urma convenției încheiate între Imperiul Otoman și Austria, la 26 aprilie 1775 Bucovina intră în mod oficial în componența Imperiului Habsburgic.

Denumirea de Bucovina ca nume propriu intră în uz oficial încă din anul 1774 odată cu anexarea acestei regiuni din Țara Moldovei de Sus de către Imperiul Habsburgic. În documentele scrise, termenul de Bucovina este atestat pentru prima oară într-un document din cancelaria domnească a Țării Moldovei, emis la data de 30 martie 1392 de către domnitorul Roman I Mușat:

„ (…) În sus până la bucovina cea mare, pe unde se arată drumul de la Dobrinăuți (…)”

Imediat după anexarea teritoriului Bucovinei, Imperiul Habsburgic începe o puternică și agresivă acțiune de colonizare a regiunii, în paralel cu încercări samavolnice de deznaționalizare și convertire religioasă a românilor bucovineni.

 „Populațiunea română (n.r. din Bucovina) înspăimântată la vederea acestor oameni adunați din toate unghiurile Austriei începe a fugi. Sate întregi s-au pustiit; locuitorii au trecut în Moldova, în Basarabia și în Rusia până în apropiere de Odesa, numai să scape de apăsare și de prigonirea religioasă.”, scrie P. S. Aurelian în monografia sa intitulată “Bucovina”

[one_half]

Răpirea Bucovinei – Mihai Eminescu

[/one_half]

Mii de români bucovineni iau calea codrilor, ajungând tocmai până în Pocuția, Basarabia, sau chiar dincolo de Nistru și de Bug, îngroșând rândurile căzăcimii.

În urma primelor decenii de colonizare agresivă a Bucovinei, Imperiul Habsburgic a strămutat în această provincie ruteni, germani, maghiari, polonezi, lipoveni, armeni, ucraineni, evrei, etc, acordând diverse privilegii și scutiri de taxe și impozite pentru colonizatori.

Abia după începerea declinului Imperiului Habsburgic s-a ameliorat și situația demografică a românilor din Bucovina, în permanență amenințată de asaltul colonizărilor masive făcute de către autoritățile imperiale.

Potrivit recensământului din anul 1910, populația Bucovinei era alcătuită dintr-un număr de aproximativ 800.198 locuitori, dintre care 38,88% ruteni, 34,38% români, 21,24% germani (inclusiv 12,86% evrei), 4,55% polonezi, 1,31% maghiari, 0,12% alții.

Odată cu Unirea din 1918, când s-au asigurat unele condiții prielnice populației românești, raportul demografic a reînceput să se îmbunătățească în favoarea românilor. Din păcate a venit momentul iunie 1940 ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov,  iar nordul Bucovinei și Ținutul Herța devin parte a Ucrainei și supuse din nou deznaționalizării…

Articolul La 26 aprilie 1775 Bucovina este smulsă din trupul Moldovei și anexată de către Imperiul Habsburgic apare prima dată în Glasul.info.

TRANSILVANIA, ARDEALUL, BASARABIA ŞI BUCOVINA – ÎNTR-O UNICĂ INIMĂ ROMÂNĂ, ÎNTR-O UNICĂ SUFLARE ROMÂNEASCĂ

“Prezent cu un mesaj de sincere felicitări pentru toţi participanţii la festival, alături de soţia-i Carmen, diplomatul român, consulul Edmond Neagoe, a oferit, din partea Consulatului General al României la Cernăuţi, în deosebi a Excelenţe sale Irina-Loredana Stănculescu, premii speciale, pentru merite deosebite în promovarea culturii şi identităţii româneşti.”, scrie pe facebook Zorile Bucovinei

[alert-success]

[/alert-success]

Articolul TRANSILVANIA, ARDEALUL, BASARABIA ŞI BUCOVINA – ÎNTR-O UNICĂ INIMĂ ROMÂNĂ, ÎNTR-O UNICĂ SUFLARE ROMÂNEASCĂ apare prima dată în Glasul.info.

Peste 1600 de tineri, unii veniți din Basarabia, Bucovina, Timoc si Voivodina, vor participa la Întâlnirea Tinerilor Ortodocși din Moldova de la Iași

Întâlnirea Tinerilor Ortodocși din Moldova reprezintă un eveniment organizat de Arhiepiscopia Iașilor în parteneriat cu ASCOR și ATOR Iași.

Timp de 3 zile, în perioada 24-26 august 2018, peste 1600 veniți din toată România, dar și din jurul ei, din Basarabia, Bucovina, Timoc si Voivodina, vor avea ocazia să asiste la un program complex cu numeroase manifestări culturale (vizitarea Traseului Marii Uniri), artistice (concert public de muzică folk și de muzică populară), educative (conferințe, dezbateri, prezentări tematice diverse), anunță organizatorii.

[alert-success]

[/alert-success]

Cu un an în urmă, evenimentul organizat la Iași a reunit în fosta capitală a Moldovei tineri ortodocși din toată lumea, iar pentru câteva zile Iașul a devenit atunci o adevărată capitala a ortodoxiei.

Articolul Peste 1600 de tineri, unii veniți din Basarabia, Bucovina, Timoc si Voivodina, vor participa la Întâlnirea Tinerilor Ortodocși din Moldova de la Iași apare prima dată în Glasul.info.

Eufrosina Vitrescu îşi poartă cu bucurie povara vârstei, viaţa fiindu-i dragă cu toate câte i-a fost dat să sufere. Au trecut optsprezece ani de când şi-a înmormântat bărbatul, a îndurat cele mai mari pierderi ce le poate avea o mamă, văzând cum coboară în recele mormânt unicul fiu, fiica mai mare şi doi nepoţi în floarea vârstei. „Scârbă, după scârbă”, oftează, mult pătimitul ei suflet, alinat de creştineasca credinţă că e păcat să te superi pe încercările trimise de Dumnezeu, întocmai cum e cântecul: „Ba cu dor, ba mânioasă,/ Viaţa totuna-i frumoasă./ Ba cu bune, ba cu rele/ S-a cam dus şi-mi este jele”. A fost deprinsă de mică să aline durerile celor apropiaţi. Supravieţuindu-şi neamurile şi cunoscuţii din generaţia ei, a rămas cea mai în vârstă dintre femeile de la Roşa care umblă la biserică.

Văzând lumina zilei în raiul naturii de la Ţeţina, aproape de străvechea cetate, unde era o frumuseţe nemaiîntâlnită astăzi, a îndrăgit tot ce fremăta, înverzea şi înflorea în jurul ei. Acolo a copilărit, a învăţat şapte clase la şcoală, s-a măritat cu un flăcău din apropiere (a treia gospodărie de la casa-i părintească), a născut trei fete şi un băiat… Şi a muncit –mult, istovitor, dar fără să se plângă vreodată că-i este greu…

[alert-warning]

[/alert-warning]

Articolul TRĂIND CU SPERANŢA CĂ SE VOR ÎNTOARCE „AI NOŞTRI”, CU ÎNTREAGA ROMÂNIE apare prima dată în Glasul.info.