Trebuie mai intai menţionat faptul că ţările române au avut o cavalerie uşoară vestită, un lucru din păcate  foarte puţin cunoscut în ziua de azi. Cavaleria uşoară de mercenari “valahi” ajunsese aproape pe oriunde nu-ţi poate trece prin cap.Anatol Lescu este un istoric basarabean, care a publicat o lucrare foarte interesanta pe acesta tema, care te va pune putin pe gânduri. Este surprinzător să afli rolul extrem de important, uneori chiar decisiv, pe care l-au avut unităţile româneşti, mai ales în războaiele ruso-turce, dar şi în războaiele napoleoniene.

Romanii care s-au jertfit pentru gloria Rusiei imperiale in armata rusa

Formarea unitatilor militare romanesti in cadrul armatei ruse

Pe baza acestui proces demografic s-au format unitatile militare romanesti din componenta armatei regulate a Rusiei. Daca in secolul al XVII-lea ponderea moldovenilor in formatiunile militare din Rusia, dar mai ales in cele din Ucraina, era neinsemnata si se limita la ocuparea de catre acestia a unor posturi inalte in ierarhia militara, apoi la inceputul secolului al XVIII-lea fenomenul ia amploare, purtand un caracter organizat, contribuind la aparitia unor intregi unitati alcatuite din romani.

In aceasta perioada, Petru cel Mare incepe activitatea de formare a armatei regulate in cadrul careia un rol aparte revine cavaleriei. Primele insuccese ale rusilor in timpul razboiului ruso-suedez au demonstrat tarului slabiciunea oastei sale, si asta din cauza lipsei cavaleriei usoare regulate ca gen independent de armata, cu propriile caracteristici. In vederea inlaturarii acestui neajuns, Petru I a luat hotararea de a forma cavaleria usoara din regimente de husari. Cu atat mai mult, ca exemplul in acest domeniu il ofereau chiar inamicii sai – suedezii, a caror cavalerie usoara era constituita din volohi.

Or, in 1707, Petru I porunceste colonelului Apostol Chigheci formarea primului regiment de husari din istoria armatei ruse, alcatuit tot din volohi, in numar de 300 de oameni, care a primit denumirea de Horongva Voloha si s-a mentinut pana in anii 30 ai secolului al XVIII-lea. Din efectivul de comanda al Horongvei faceau parte 2 rotmistri, 3 locotenenti si 3 horunjii. Catre anul 1711, anul campaniei lui Petru cel Mare in Moldova, existau deja in componenta armatei ruse 6 regimente de cavalerie usoara si 2 horongve. Toate aceste unitati purtau denumirea comuna de regimente volohe, fiind comandate de catre Anton si Vasile Tanschi, Grigoras Ivanenco (Ionencu), Niculov (Nicu), Ghirjev (Hirjeu) si Abazin (Abaza). Catre anul 1721, din diverse considerente, mai cu seama de ordin economic, intretinerea regimentelor fiind costisitoare, efectivul acestor unitati a fost redus pana la 1 500 de oameni, iar dupa terminarea razboiului cu Suedia unitatile au fost desfiintate, cu exeptia Horongvei alcatuite din volohi.

A doua incercare de constituire a cavaleriei usoare regulate a fost intreprinsa in anul 1723, cand maiorul sarb Albanez primi ordinul de a forma un nou regiment de husari din sarbi si alti colonisti veniti din peninsula Balcanica. In decembrie 1723, respectivul regiment numara de acum 161 ostasi de rand, inclusiv sarbi – 97, bulgari – 10, unguri – 2, arnauti (albanezi) – 1, volohi (munteni, moldoveni) – 49; acestia din urma aflandu-se numericeste pe pozitia secunda dupa sarbi. Totodata, continua sa existe Horongva Voloha compusa tot din romani, care se completa cu ostasi din noile valuri de colonisti veniti din Principatele Romane. La inceputul anilor 30 ai secolului al XVIII-lea au trecut de partea rusilor 500 de moldoveni in frunte cu Vasile Bedraga, completand astfel efectivul Horongvei Volohe, comandata in perioada respectiva de maiorul Bulatel

Odata cu declansarea razboiului ruso-turc din anii 1736-1739, toate detasamentele romanesti din componenta armatei ruse au fost unite intr-o structura aparte sub denumirea de Corpul Voloh, care numara la inceput intre 200 – 300 de oameni, purtand haine nationale si nu uniforma stabilita pentru unitatile de husari.Procesul formarii Corpului Voloh a fost impulsionat odata cu fuga, in anul 1736, a lui Constantin Cantemir, fiul domnitorului Antioh Cantemir, din Moldova in tabara ruseasca din Ucraina. Au fost trimisi in Moldova patru ofiteri pentru a recruta noi voluntari. Intregul efectiv al unitatii si, mai ales, cel de comanda se completa cu moldoveni la demersurile personale ale lui Constantin Cantemir catre feldmaresalul Munnich, comandant-sef al fortelor rusesti.

In 1739, dupa terminarea razboiului ruso-turc, au fost reluate actiunile de constituire a unitatilor regulate de husari, fiind formate regimentele Sarb si Ungar, in 1741 – cel Moldovenesc si cel Gruzin. La baza regimentului Moldovenesc de husari a stat Corpul Voloh, fondat de catre Constantin Cantemir. Conform ordonantei Colegiului Militar al Rusiei din 14 octombrie 1741, regimentul Moldovenesc urma sa fie alcatuit numai din moldoveni si munteni in numar de 1 063 de oameni. Odata cu formarea regimentului a fost introdusa si uniforma respectiva: caftane si cusme albe, pantaloni rosii, epancia de albastrita, iar pe steagurile unitatii fiind pastrata, alaturi de simbolurile rusesti, si simbolica nationala romaneasca. Primul steag era de culoare azurie, ornamentat cu franjuri aurii, pe el fiind desenate un buzdugan auriu si un vultur bicefal rusesc, tinand in ghiare stema Moldovei cu cap de bour. Pe al doilea steag al regimentului era imprimata o sulita aurie pe care statea un vultur bicefal, fiind amplasati si sfintii Constantin si Elena cu cruci in maini. Pe partea opusa a steagului era reprodusa stema Moldovei.

Cu toţi cazacii aflaţi la îndemână, primele unităţi de cavalerie uşoară din armata rusă au fost formate şi din români, mai exact din moldoveni. Poate cazacii erau un fel de dragoni sau lăncieri sau mai degrabă adunătură, strânsură de tot soiul, trupe neregulate în timp ce românii erau husari. Trebuie menţionat că prin voloh/valah se înţelegea, la slavii de NE şi E, mai ales moldovean.

Vizita la muzeul Palatului de Iarna din St. Petersburg ii poate oferi turistului roman surpriza de a descoperi in Galeria portretelor celor mai straluciti eroi ai razboaielor care au facut gloria militara a Rusiei figurile a opt generali de origina romana: generalul-locotenent Ilie Duca, generalul-lt. Nicolae Cretov (Cretu), general-lt. Grigori Lisanevici, general-maior Andrei Efimovici, general-maior Gherasim Sostac , general-maior Daniil Suhan, general-maior Toma Nanii si general-maior Anastasie Iurcovschi.

Ofiteri romani care au comandat trupe rusesti, in batalii cruciale pentru soarta Rusiei. Ei sunt varfurile unui iceberg format de zeci de mii de ofiteri si soldati romani, inrolati in regimentele si diviziile de husari rusi. Adusi din Moldova, Tara Romaneasca, Transilvania si Banat, sa intareasca armata imperiala rusa, ei s-au jertfit pentru gloria Rusiei imperiale.  

Privilegii si inlesniri

Istoricii remarca, inca din secolul al XVI-lea, procesul complicat, neorganizat si spontan, de colonizare romaneasca la Est de Nistru. Moldovenii fugeau de asuprirea otomana si cautau o viata mai dulce in tara vecina. Multi moldoveni au urcat in functii inalte, sa-i amintim in acest sens pe Petru Movila, Mitropolitul Kievului sau pe Pavel Apostol, tatal Marelui Hatman al Ucrainei, Danila Apostol. Istoricul Anatol Lescu, (in cartea “Romanii in armata imperiala rusa”) arata ca unii dintre acesti demnitari se stramutau insotiti de regula de oamenii lor, al caror numar ajungea uneori pana la 500-1000 de persoane. Guvernantii rusi acordau diferite privilegii si inlesniri pentru a-i atrage pe colonistii romani catre stepele din regiunile nordice ale Marii Negre, slab populate. Pentru a accelera popularea teritoriilor, li se acordau persoanelor care aduceau un numar important de colonisti grade militare: pentru 300 de oameni se acorda gradul de maior in armata rusa, pentru 150 – gradul de capitan, pentru 60 – plutonier si titlul de nobil rus. Colonistii primeau ajutoare in bani si mici loturi de pamant. Anatol Lescu a descoperit in Arhivele rusesti acte de improprietarire ale unor munteni si moldoveni care au inaintat repede in ierarhia militara ruseasca. Comandantul de osti din Dubasari, Grigorie Ionencu, de pilda, emigreaza in 1706, din Moldova, si primeste din partea lui Mazepa, Marele Hatman al Ucrainei, ingaduinta de a se stabili in localitatea Burci, regiunea Cighirin, si de a o popula cu moldoveni. El devine comandantul regimentului rusesc din Bratlav, pe care il mareste cu numerosi soldati moldoveni.

In a doua jumatate a secolului al XVIII-lea s-a constituit al treilea mare areal de asezare a populatiei romanesti in Transnistria (teritoriul dintre Nistru si Bug), iar ultimul mare exod roman a fost declansat de Razboiul ruso-turc din anii 1806-1812, cand mii de moldoveni au trecut Nistrul si s-au inrolat in armata imperiala rusa.

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, in urma necontenitelor valuri de migratii, in regiunile sudice ale Rusiei, traiau circa 250.000 de romani.

Husarii volohi

Indispus de insuccesele razboiului sau cu suedezii, tarul Petru I decide, la inceputul secolului al XVIII-lea, infiintarea unor unitati de cavalerie, asa cum existau si in armata suedeza. Or, aceste unitati erau antrenate de cavaleristi volohi (cum li se spunea romanilor in acea vreme). In 1707, tarul ordona colonelului moldovean Apostol Chigeci sa formeze primul regiment de husari-cavaleristi din armata rusa. Regimentul avea 300 de oameni si avea numele de “Horongva Voloha”. Ulterior, din componenta armatei ruse, faceau parte inca sase regimente de cavalerie care purtau denumirea “regimente volohe”. Comandantii rusi apreciau priceperea militara, curajul si darzenia romanilor. Un “Corp Voloh”, format din circa 300 de soldati, purtand costume nationale, lupta alaturi de regimentele pur rusesti in anii razboiului ruso-turc din 1736-1739. In 1736, Constantin Cantemir, fiul domnitorului Dimitrie Cantemir, fuge din Moldova, si aduce cu el in “Corpul Voloh” numerosi luptatori moldoveni. Steagul unitatii avea simboluri nationale cu vechea stema a Moldovei: capul de bour cu o stea intre coarne. Ca semn de pretuire, rusii il vor inainta pe Constantin Cantemir la gradul de general de brigada, iar “Corpul voloh” a stat la baza Regimentului Moldovenesc de husari infiintat in 1739, al carui steag, alaturi de simbolurile rusesti, pastra si simbolica nationala romaneasca. Mai tarziu, unitatile militare romanesti au intrat in randurile oastei cazacesti de pe Bug.

Arhivele pastreaza numeroase documente care atesta acest adevar istoric: romanii care au luptat in randurile armatei imperiale ruse au pus temelia formarii cavaleriei usoare regulate in Rusia, si au adus o contributie importanta la dezvoltarea artei militare rusesti.

Un erou roman intre ciocanul austriac si nicovala ruseasca

La 2 septembrie 1738, brigadierul (general de brigada) Constantin Cantacuzino, ofiterul de serviciu de pe langa comandantul-sef al Armatei ruse, a primit ordinul sa-linstruiasca pe comandantul de detasament Tiutcev. Din motive necunoscute, acesta nu a ascultat de sfaturile romanului, si unitatea sa a fost distrusa in urma unui atac al tatarilor. Generalul Cantacuzino este pedepsit si are loc degradarea sa pana la ostas de rand. La sfarsitul razboiului, se constata greseala comisa, si pedeapsa ii este anulata. Mai mult, Constantin Cantacuzino este inaintat la gradul de general-maior. In 1740, el se reintoarce acasa, la Brasov, insotit de sotia sa, rusoaica Anna Seremetieva, si cei doi copii ai sai. O piaza rea il urmareste. De aceasta data, cel care vrea sa-l pedepseasca este Austria. Cantacuzino, acuzat pe nedrept de complot impotriva Imparatesei Maria Tereza si atatare la rebeliune a popoarelor crestine, este arestat si condamnat la moarte. Sfarseste in inchisoarea din Graz, in 1768.

Impotriva lui Napoleon

Steaua norocoasa a Imparatului Napoleon Bonaparte s-a intunecat in bataliile din stepele rusesti, intunecare la care au contribuit si soldati si ofiteri romani. Coalitia formata de Rusia, Anglia si Austria lupta pentru a zadarnici expansiunea franceza. In armata rusa luptau si romanii din regimentul Elisavetgrad de husari. Comanda regimentului o avea colonelul Gheorghe Ion Lisanevici. La Austerlitz si in urmatoarele lupte, Napoleon a obtinut in anii 1806-1807 victorie dupa victorie, dar in bataliile cu francezii s-a distins un numar mare de romani, care au fost decorati (coloneii Andrei Luchian, Ilie Duca, Anastasie Iurcovsci, generalul Nicolae Cretu etc, In a doua etapa a razboiului, in randurile trupele rusesti, de sub comanda generalilor Kutuzov si Bagration, s-au evidentiat generalii Ilie Duca, Grigorie Cantacuzino si Iurcovschi, ofiterul Nicolae Bedreaga, capitanul Grigorie Catargiu, colonelul Sostac, si multi altii care au participat la luptele de la St. Petersburg, Smolensk, Moscova, Borodino si in “Batalia natiunilor” de la Leipzig.

In perioada 1812-1814, tarul Alexandru I a decorat peste 300 de romani. Nu in zadar, comenteaza istoricul Anatol Lescu; in Galeria Militara a Palatului de Iarna din St. Petersburg (Muzeul Ermitage), in randul celor mai straluciti eroi ai acestor razboaie se afla si portretele a opt generali ai armatei ruse de origina romana.

Rasplata mizerabila

Prezenta romaneasca a continuat sa se manifeste si in cursul razboaielor ruso-turce din anii 1806-1812 si 1828-1829 si Razboiul Crimeii din 1853-1856. Mult sange romanesc a curs intru gloria Imperiului rus, dar rasplata a fost ingrozitoare: teritoriile dintre Prut si Nistru au fost ocupate de Rusia.

Dupa anexarea Basarabiei si Bucovinei, romanii au pierdut increderea in Rusia. In armata rusa continuau sa lupte unitati formate aproape in exclusivitate din romani, dar e greu de crezut ca entuziasmul si eroismul lor era identic cu cel de odinioara.

O alta referire despre soldatii moldoveni din armata imperiala rusa o putem gasi in cateva episoade intersante din surse ruseşti despre confruntări dintre moldoveni şi tătari.

Pe parcursul apropierii de hotarele Ţării Moldovei, comandamentul rus foloseşte tot mai activ şi mai des regimentele moldoveneşti de cavalerie în acţiunile de cercetare „pentru căutarea inamicului” şi strângerea informaţiilor cu privire la dislocarea forţelor şi aflarea planurilor de acţiuni. Astfel, la 22 mai, în tabăra rusă s-a întors polcovnicul Grigorii Ivanenco, care, cu câteva zile mai înainte, „a fost trimis cu o partidă de volohi ai săi lingă Bender, unde se găsea regele suedez”, şi a adus doi tătari, luaţi în prizonierat. După două zile, pentru strângerea informaţiei despre forţele inamicului şi dislocarea lui a fost trimisă o nouă partidă de volohi, împreună cu un detaşament de dragoni”. Îndeplinind misiunea comandamentului, ei tot mai des se ciocnesc cu detaşamentele tătarilor, zaporojenilor şi polonezilor lui Iaroslav Grudzinschii, care căutau să arunce în aer podurile nou-construite şi să împiedice trecerea armatei ruse peste Nistru.

Una din aceste ciocniri a avut loc la 25 mai. Atunci, regimentul sub conducerea lui G. Ivanenco şi-a încrucişat săbiile cu o partidă de tătari „şi pe mulţi din ei i-au adus în armata lui Şeremetev”. Dar în următoarea zi, „singuri volohii au plecat fiind impuşi sub protecţia regimentelor ruseşti, urmăriţi de către un număr cu mult mai mare de inamici”.

Aflându-se pe drum spre hotarul Moldovei, la 17 mai 1711, consiliul militar superior rus a publicat şi răspândit manifestele ţarului, care chemau în slujba rusească „moldovenii militari, polcovnici, rotmiştrii”, cu oferirea patentelor şi lefelor.

Reacţia la chemare a venit fără întârziere. De acum, la 25 mai, în convoiul feldmareşalului au sosit din Iavorova „cu scrisori şi recomandări de la cancelarul contele Gavrila Golovkin doi oameni, reprezentanţii şleahtei moldoveneşti, Ioan Abaza şi Ilie Mirescu, care au fost numiţi în grad de polcovnici şi pentru completarea noilor regimente li s-a dat 300 de ruble”.

După două zile, la 27 mai, la B.Şeremetev, însoţit de recomandările lui G. Golovchin, a venit un alt moldovean, Pavel Rugină, care, de asemenea, a fost numit în grad de polcovnic şi pentru strângerea oastei i s-a dat 100 de ruble. Patente pentru gradul de polcovnic şi leafă, şi, de asemenea, bani pentru completarea regimentului „au primit pârcălabul din Soroca Simion Afendic şi ruda domnitorului Alexandr”.

Concomitent cu prezenţa în tabăra rusă a ostaşilor moldoveni din armata domnească, la cortul lui B. Şeremetev, lângă Raşcov, pe Nistru, la 28 mai, au sosit trimişii lui D. Cantemir, căpitanul Procopii şi aga Dimitrie, care i-au adus feldmareşalului rugămintea domnitorului „imediat să trimită trei mii de călăreţi la Iaşi…, pentru apărarea de invaziile tătarilor şi turcilor, dar şi sosind (la B. Şeremetev – V.Ţ.) să se grăbească cât mai repede”. Feldmareşalul n-a zăbovit cu răspunsul şi, în ziua următoare, a trimis spre Iaşi un corp de cavalerie, care număra trei mii de dragoni, în frunte cu brigadirul G. Cropotov, în componenţa căruia, pe lângă detaşamentele din Nijegorodsc, Cazan şi a două unităţi de grenadieri, a intrat şi regimentul moldovenesc de cavalerie uşoară al lui F. Apostol-Chigheci.

Ocolind satele Utiteşti, Gheigolodî şi Mogoreni, avangarda armatei în timp de trei zile a parcurs mai mult de 100 km şi la 1 iunie a sosit în satul Zagarancea, pe malul Prutului. Acolo ea a trecut pe partea pusă a râului, „unde a fost întâlnită de domnul Moldovei, însoţit de boierii, slujitori şi oastea cu mare bucurie”.
Îndeplinind rugămintea lui D. Cantemir, brigadirul G. Cropotov şi-a aşezat detaşamentul său în semilună la distanţa 3 – 4 km de la Iaşi. Dar, în ziua următoare, stând în fruntea câtorva regimente, a intrat în capitala principatului, unde a fost întâlnit cu bucurie de către locuitorii ei, slujitorii bisericii şi de către domnitorul ţării.

Sosirea avangardei armatei ruse i-a dat lui D. Cantemir mai multă îndrăzneală şi curaj în acţiune. În aceeaşi zi, în toate localităţile Principatului Moldovenesc, au fost trimise ucazurile domneşti, ce înştiinţa tot poporul „să se adune, să se înarmeze şi să vină la armatele monarhice în ziua a cincisprezecea a lunii curente (iunie – V.Ţ.), dar cine nu va veni va fi declarat trădător şi va muri de sabie sau de foc, şi va fi nu numai judecat, dar şi blestemat.”

Manifestele proclamate şi apariţia armatei ruse în Moldova au stimulat creşterea simţitoare a forţelor antiosmane şi ridicarea sentimentelor de patriotism la populaţia principatului. Letopiseţul menţiona că la armatele sosite pe pământul moldav s-a alipit şi populaţia din ţinuturile Orhei, Soroca şi Lăpuşna, ce s-a ridicat împotriva jugului străin. Feldmareşalul, în corespondenţa cu ţarul, a declarat „că volohii vin (la armata rusă – V.Ţ.) şi însă şi ţăranii doresc să lupte”. În ziua când a fost trimis la Iaşi corpul lui G. Cropotov, principalele forţe ale unităţilor de avangardă, sub conducerea lui B. Şeremetev, au terminat trecerea peste Nistru la Raşcov şi la 30 mai s-au pornit în marş spre capitala Moldovei. Dar, spre deosebire de predecesorii, drumul lor era mai la sud, cu scopul de a proteja mişcarea corpului de la invazia pe neaşteptate a detaşamentelor de tătari şi zaporojeni.

Trecerea corpului lui B. Şeremetev pe malul drept al Prutului şi avansarea lui înceată spre sud de la Iaşi a activizat simţitor şi a înmulţit ciocnirile unităţilor din avangarda armatei ruse cu detaşamentele tătarilor. Una din cele mai încordate şi sângeroase lupte a avut loc la 19 iunie, la 15 km de la Iaşi, când de către hoarda tătară de 15 mii a fost atacat pichetul de cavalerie rusă, în componenţa căruia intra şi regimentul lui Grigore Ivanenco. Opunându-se cu dârzenie şi bărbăţie forţelor mai numeroase ale duşmanului, ostaşii ruşi şi moldoveni i-au adus mari pierderi, simţindu-le şi singuri. Pe câmpul de luptă au căzut două sute optzeci de dragoni şi şaizeci de călăreţi ai regimentului moldovenesc, o sută de moldoveni au fost răniţi, iar colonel-locotenentul Pitz şi căpitanul de dragoni au fost luaţi în prizonierat de către tătari
.
Cu bărbăţie deosebită a luptat în acea confruntare colonelul G. Ivanenco. Fiind rănit cu sabia în umăr, el continua să conducă regimentul, iar ştandart-iuncher „regimentului lui Ivanenco, Ion Munteanu, cu preţul propriei veţi a salvat drapelul regimentului”. Numai odată cu venirea în ajutor a detaşamentului cavalerist de dragoni al brigadierului Senţov, ce număra peste o mie şi jumătate de ostaşi, tătarii au fost respinşi şi s-au retras, pierzând pe câmpul de luptă de două ori mai mult decât adversarii.

În timpul când se desfăşurau evenimentele descrise, la Iaşi, cu tempouri rapide, se forma armata moldovenească. În regimentele formate de D. Cantemir se înscriau sute de voluntari, printre care, alături de reprezentanţii păturii slujbaşilor militari, o mare parte o formau orăşenii meşteşugarii, ţăranii şi slugile care au fugit de la stăpânii lor.

La 20 iunie, sub drapelul principatului, erau şaptesprezece colonei cu o sută şaptezeci de rotmiştri cu horongvii (detaşamente), în total mai mult de şapte mii de oameni Cu aceste forţe, domnitorul moldovean s-a inclus în armata rusă, ce a venit la Prut, în frunte cu Petru I, la 23 iunie 1711.

În acel timp, când se hotăra soarta „diversei corpului K.E. Renne spre Brăila”, calităţile de luptă ale forţelor ruso-moldoveneşti au fost supuse primelor încercări. După hotărârea consiliului general, la 23 iunie, toate regimentele de cavalerie uşoară de cazaci şi moldoveni ale armatei ruse „şi domnitorul cu hatmanul (D. Cantemir şi Ion Neculce – V.Ţ.) au fost trimise împotriva unui grup de tătari, care stăteau în Valea Baratov… şi au năvălit asupra lor”. În ziua următoare, după bătălia ce s-a terminat cu succes, „toţi cei neregulaţi, ce au fost trimişi spre tătari” s-au întors cu bine in tabăra rusă.

Terminând completarea armatei moldoveneşti, toate regimentele determinate pentru marş (în afara celor lăsate la hotare, în Soroca şi Iaşi) către 2 iulie au trecut pe malul drept al Prutului. După trecerea râului, armata, împărţită în trei coloane, condusă de Ianus fon Eberştet, S.F. Şeremetev, şi N. Repnin, îngreuiată de un şir de care şi numeroasele familii ale ofiţerilor şi ale celor din corpul generalilor, a început lent să se coboare spre Falcea. Abia la 2 iulie armatele au atins r. Vaslui şi l-au trecut la Iezătura de la moară, nu departe de satul Gherla.

Doar la data de 30, dar nu 1 iulie, cum este scris în amintirile lui Moreaut de Brasé, corpul generalului K. E. Renne „şi-a începutul marşul spre locul numit Bârlad şi mai departe… spre palanca Brăila”. Expediind corpul lui K.E. Renne la hotarele Ţării Româneşti, conducerea rusească se orienta după planul anterior. Armata trebuia să înainteze spre Falcea şi să o ocupe până la venirea turcilor, astfel împiedicând trecerea lor pe malul drept al Prutului. În acelaşi timp, K.E. Renne trebuia să cucerească Brăila, după ce, împreună cu oastea a sârbelor şi muntenilor să lovească din spate armata turcească. Însă evenimentele care au urmat au dus la corectări şi modificări semnificative în planul campaniei, aprobat de conducerea rusă.

În seara lui 7 iulie, corpul generalilor ruşi a aflat despre apropierea duşmanului de Prut şi despre intenţia de a-l forţa. În aceeaşi seară, a fost dat ordinul corpului de avangardă al generalului Ianus de a distruge podurile peste Prut şi de a nu permite trecerea turcilor peste râu. Îndeplinind acest ordin, Ianus, în fruntea a o mie de dragoni, cinci sute de moldoveni şi a câtorva detaşamente de cazaci de pe Don şi ucraineni s-a apropiat de râu. Însă văzând podurile şi trecerea ce de acum începuse, nu s-a hotărât să-i opună rezistenţă. În tabăra comandamentului armatei ruse a fost trimis locotenent-colonel Feit cu comunicarea despre trecerea începută peste râu a armatei otomane.

Primind ordin pentru retragere, general Ianus s-a grăbit înapoi pentru a se uni cu forţele principale. Iar în acelaşi timp, în tabăra turcească, aşezată pe malul opus al Prutului, cu mare frică aşteptau atacul corpului rus. Frica faţă de aceasta era atât de mare, încât gărzii turceşti au început să i se năzărească regimentele ruse înaintând. Alarma ridicată şi mai mult a stârnit panica în rândurile armatei duşmanului. Şi cât de mare le-a fost mirarea turcilor, când au văzut a doua zi, pe malul opus al râului, doar urmele taberei ruseşti, ce stătea acolo chiar în ajun. Imediat detaşamentele răzleţite ale cavaleriei turceşti şi tătare s-au aruncat în geană după corpul ce se retrăgea. În faţa generalului Ianus se vedea de acum tabăra principală a armatei ruse, când corpul lui a fost ajuns de inamici.

A început o luptă grea şi sângeroasă, ce a adus ambelor părţi mari pierderi, însă ei n-au oprit mersul celor ce se retrăgeau spre tabără, de unde au primit şi trupe de întărire. Cei ce se grăbeau în ajutorul lui Ianus numărau patru mii ai infanteriei ruse şi tot atâţia ostaşi ai armatei moldoveneşti a lui D. Cantemir. Ieşind în faţa celorlalte unităţi, primii în luptă au înaintat regimentele moldoveneşti. Una după alta, pe parcursul a trei ore, respingeau ele atacurile cavaleriei turceşti şi tătare, însă sub presiunea forţelor mai numeroase ale duşmanului au fost nevoite să se retragă în raza de apărare a taberei principale.

Corpul rus intrat în luptă a oprit trupele inamicului şi cu ajutorul focului de arme l-a făcut să se retragă. Fără a continua atacurile sale asupra poziţiilor armatei ruso-moldoveneşti, turcii au început concentrarea forţelor proprii. În acest moment, aveau loc doar ciocniri separate şi neîndelungate ale regimentelor de cavalerie uşoară moldoveneşti şi ale cazacilor cu detaşamentele tătarilor şi spahiilor (denumirea cavaleriei turceşti). Luând parte activă la una din acestea ciocniri, F. Apostol-Chigheci a fost rănit în mână.

Respingând atacurile cavaleriei turceşti şi tătare, lichidând gărzile duşmanului şi efectuând incursiuni de cercetare, ostaşii-cavalerişti din regimentele lui F. Apostol-Chigheci, camarazii colonelului V. Tanschii şi ale altora nu odată aduceau în tabăra rusă „limbile prinse”. Astfel, la 8 iulie, nu departe de tabără a fost prins „de grupa volohă a regimentului lui Tanschii de la volohi, un tătar al hoardei de la Bugeac”, care a dat ştiri preţioase despre numărul armatelor duşmanului, asigurării lor cu muniţie şi armament, precum şi stării de spirit in rândurile tătarilor şi turcilor.”

Înţelegând inutilitatea avansării spre Falcea, Petru I a luat hotărârea să se întoarcă spre Iaşi. Însă armata rusă, îngreuiată şi imobilizată de un şir mare de care, simţind lipsa nutreţului şi a pâinii, slăbită de incursiunile neîncetate ale cavaleriei tătare şi turceşti, a putut să ajungă doar până la Huşi.

Surse:

[1] PARTICIPAREA ROMANILOR IN CADRUL ARMATEI RUSE INSECOLUL AL XVIII – lea – ANII 50 AI SECOLULUI AL XIX-lea, Fragment din lucrarea lui Anatol Lescu

[2] Tesu Solomovici – Ziua;  frontpress.ro

[3] wikipedia.org/wiki/Hussar#Hussars_in_Russia

[4] cogito.ucdc.ro, FILE DIN ISTORIA CAMPANIEI DE LA PRUT DIN ANUL 1711, Victor Ţvircun

Articolul Romanii care s-au jertfit pentru gloria Rusiei imperiale in armata rusa apare prima dată în Glasul.info.

Incheiat in defavoarea otomanilor, razboiul ruso-germano-turc din 1736-1739 a fost urmat si de reglementari teritoriale in nordul Marii Negre, Rusia largindu-si granita prin Tratatul de la 12 septembrie 1740 de la Istambul incheiat cu participarea, ca observator, a partii germane.

Tratatul se intitula „Statutul pentru stabilirea de catre Rusia a granitei Rusiei si Turciei si a granitei Moldovei pe Bug”. Prin acesta, Rusia isi adjudeca un teritoriu de „la Margine” (in rusa „u Craina”) de 44.500 km², de la sud de Kiev pana la Marea Negra, intre cursurile inferioare ale Bugului si Niprului. Artizanii au fost tarina Ana Ivanovna (1730-1740) si favoritul sau, generalul Munnich. Acestia au imaginat planul care depasea viziunea lui Petru I cel Mare de a acapara toate teritoriile romanesti pana la Nistru, vizand intreaga Moldova pana la Carpati dar si Muntenia, Dobrogea si teritoriile romanesti dintre Balcani si Dunare.

Moartea tarinei si succesorii slabi care au urmat la tron au lasat lucrurile in suspensie pana la preluarea puterii de catre Ecaterina a II-a cea Mare (1762-1796). Armata rusa ajunge la Bugul inferior abia in 1764, in contextul pregatirii noului razboi cu Poarta (1768-1774), incepand inventarierea teritoriului. In 1766, agentul Andrei Konstantinov raporteaza ca intre Bug si Nistru, in „u Craina” nu exista „supusi” rusi si se vorbeste „doar romaneste”.

Cazacii romani. „Ucraina” – Tinutul Romanesc de ”la margine”

Principala fosta cetate turca Ozu sau Oceakov era un oras ridicat, in 1587, de domnul Moldovei, Petru Schiopu, despre care spionul Daniel Krwonn, un suedez in slujba Moscovei, raportase, la 1709, ca este locuit de romani si foarte putin tatari, greci sau turci. Intre 1587 si 1709, informatorii straini Geovani Botero, Giovani Antonio Magini si Niccolo Barsi il descrisesera ca pe un „oras vlah”, adica romanesc, aflat in componenta Tarii Moldovei.

In 1769, tarina decide lichidarea independentei cazacilor si integrarea acestora in armata rusa. Drept urmare, capitanii (hatmanii/atamanii) cazacilor jura credinta si semneaza incadrarea cu grade de capitani si colonei in armata rusa. Numele lor sunt: Topa, Scapa, Taranu, Moldovan, Munteanu, Basarab, Procopie, Dragan, Desalaga, Ignat, Gologan, Ciorba, Vornicu, Abaza, Pavel Poloboc, Vasile Cociubei, Constantin Turculet, Apostol, Chigheci, Grigoras, Bogdan, Radu, Focsa, Grigorcea, Bocsa. Oare ce simt, in acest moment, citind aceste nume „ucrainene”, istoricul „demitizator” Lucian Boia, analistii si politicienii lui peste si pupezele de televiziune care oracaie de 25 de ani ca n-avem nici o treaba cu actuala Transnistrie, care n-ar fi apartinut niciodata Romaniei.

Mai rau, nu numai Transnistria intreaga (69.000 km²) ci si Ucraina istorica au fost parte integranta a Tarii Moldovei, de la 1455/1456 pana la 1740 (Ucraina) si 31 decembrie 1791 (Transnistria).

Tarina grupeaza cazacii „margineni” in doua regimente numite: unul „Muntenesc”, sub comanda colonelului Grigore Buhatel, pe loc si al doilea, „Moldovenesc”, dislocat la Kiev, Simara si Orenburg, ca baza de recrutare pentru regiunea Ekaterinoslav, sub comanda colonelului Lungu.

In restul Moldovei dintre Bug si Carpatii Orientali, ocupata de rusi in cursul razboiului amintit (1768-1774), prin persuasiune, promisiuni si cumparare cu bani, tarina organizeaza un corp de armata romanesc format din voluntari.

Tradand intentia de ocupare a restului teritoriului Moldovei dintre Bug si Carpatii Orientali acest corp primeste un statut, in fapt o proiectata Constitutie a viitoare Moldove ocupate, intitulat„Invatatura a insasi stapanitoarei mariri Ecaterina a II a, talmacita pe limba moldoveneasca din ordinul maresalului Petru Al. Rumeantev, cu osardia si cheltuiala mitropolitului Gavril, de Toma, al doilea logofat”. Acest corp romanesc de voluntari (un demn precursor al Diviziei Tudor Vladimirescu) de cca.12.000 de luptatori, era comandat de nepotii tradatorului domn aclimatizat rus, Dimitrie Cantemir, Constantin si Dumitrascu (fiii lui Antioh), avea un drapel de lupta pe care figurau stema imperiala rusa alaturi de bourul Moldovei, uniforme romanesti si biserica proprie cu serviciu in limba romana.

In 1783, tarina lanseaza proiectul de „Regat al Daciei” prin care se dorea gruparea, sub autoritatea arhiducelui Constantin, propus rege, toate teritoriile romanesti aflate sub suzeranitate otomana.

Pentru implementarea lui, lichidand primejdia turco-tatara din spatele frontului, rusii cuceresc, in 1787, Crimeea.  Aceasta este perioada cand, pe raportul lui Alexandru Mavrocodat, din 1786, tarina decide infiintarea, in fosta „Ucraina” dintre Bug si Nipru, a unei constructii administrativ statale, sub numele de „Moldova Noua”.

Evolutia politica si militara, adjudecarea, in 1791, a teritoriului Moldovei dintre Bug si Nistru si faptul ca deschide zona Bug–Nipru ca teritoriu de colonizare pentru romanii si aromanii cu atributii militare din fosta Militargrenze (granita militara) a  Imperiului Romano-German, pe masura ce Habsburgii inaintau spre sud, in Serbia, o face sa opteze, temporar insa, pentru numele…….”Noua Serbie”. O „Noua Serbie” locuita, acum,  si de romani si de aromani si in care functiona, ca armata, …”Polcul de husari moldoveni”.

Elementul romanesc dintre Nistru si Bug fusese intarit, inca din 1736-1739, de luarea in robie si asezarea aici, de catre generalul Munnich, a cca.100.000 tarani romani, barbati, femei, copii din Muntenia si teritoriile moldovenesti dintre Nistru si Carpatii Orientali.

Mai radical, contele Panets, in 1774, ii propusese tarinei stramutarea intregii populatii romanesti a Moldovei dintre Nistru si Carpatii Orientali, dincoace, in teritoriile romanesti dintre Nistru si Nipru. In paralel, au fost adusi si colonisti rusi de dincolo de Nipru. La 1793, facand un recensamant in fosta „Ucraina” dintre Nipru si Bug, devenita „Noua Serbie”, mitropolitul Gavril si preotul Ivanov constatau ca, din 67 de sate ale regiunii Oceakov, 49 erau curat romanesti, restul mixte, romano-ruse, dar marii proprietari de pamant erau, in continuare, romani: Ion si Nicolae Cantacuzino, Teodor Rosetti, Ilie Catargiu, Sava Badiul, Scarlat Sturdza, Cristea Manuil, Ion Macarescu, Ion Iliescu, Teodor Sabau, Manuil Saul, Ion Cananau, George Craciun, Anton Pascal, Pintilie Hagila, Vasile Dodon, Teodor Romanescu, Emanoil Bals etc.

Dupa 1769, asadar, teritoriile de „la Margine” ale Moldovei au devenit cele dintre Bug si Nistru, cazacimea libera mutandu-si aici centrul de greutate,consilierul Sumakov raportand ca, in continuare, situatia etnica se pastreaza, de-a lungul litoralului Marii Negre, intre Crimeea si Nistru majoritatea locuitorilor fiind romani.

Dupa cucerirea Transnistriei, ultimii cazaci independenti, in frunte cu generalul Ciorba, coloneii Mandra, Ghinea si Branca, jura credinta intrand in armata tarista. Ei vor fi organizati, in 1802, ca noua cazacime de la Bug, sub numele de Corpul Voznesensc, de catre tarul Alexandru I (180-825). Astazi, Transnistria istorica, de 69.000 km², a fost redusa, administrativ teritorial, la 25.100 km², din care 20.900km² formeaza regiunea Odessa, formal in Ucraina, dar sub control rusesc, iar 4.200 km², formal, apartin Republicii Moldova, dar sub numele de, inca, RASSM, constituie o enclava a Moscovei.

Nenorocire mare pentru minunatii nostri elitisti! Parca ii aud cum urla: „De unde si pana unde, cazacii, romani? ” Pai, hai sa vedem! „Cazac” sau, corect, „cosaq” inseamna in tatara „pribeag” si in turca „lotru”, cu alte cuvinte „haiduc”. Cazacirea la pragurile Niprului a fost un fenomen similar celei din NV-ul spatiului romanesc, adica haiducirii din mlastinile Tisei – fuga taranilor romani de pe mosii in zonele de margine, in randul comunitatilor romanesti vechi dar rare din „No man’s land”.

Este vorba despre tarani romani, fugiti printre obsti satesti romanesti vechi aflate, in cazul „Ucrainei”, in zonele de margine sau de granita, disputate Tarii Moldovei, initial de Uniunea polono-lituaniana si de tatari, apoi de Imperiul Otoman si Rusia. Zona vizata a fost „pragurile Niprului” („za porojie”), din care cel mai important poarta, si astazi, numele de VOLOSKII, adica „Romanesc”.

Aici, pe loc uscat, adica SEC, se facea adunarea de obste pentru deciziile importante, de unde numele de „SECE”. Oamenii se ocupau cu agricultura, vanatoarea, pescuitul, apoi, ca oameni liberi cu drepturi militare, cu mercenariatul sau raziile pe cont propriu in teritoriile tataro-otomane si polone. Militar, erau organizati pe „centurii” adica „sute”, de unde in pronuntie slava, „sotni”. Erau condusi de capitani, numiti dupa romanescul hatman (derivat din germanul hauptman) – atamani.

Fenomenul incepe datorita devastarilor provocate de razboaiele cu tatarii, turcii si polonii, spre sfarsitul domniei lui Stefan cel Mare (1457-1504) si ia amploare in secolul XVI. In 1574, Cancelaria polona il informa pe Maximilian II de Habsburg (1564-1576) ca numitii cazaci sunt „nu numai din tinuturile noastre, ci si din cele ale Moscovei, Valahiei si din tarile Luminatiei voastre”, adica erau romani fugari de pretutindeni, inclusiv din Transilvania.

Acelasi fenomen se intampla dincolo de Nipru, intre Don si Nipru, cazacimea de pe Don fiind formata, insa, din rusi si romani colonizati din ratiuni militare, cu incepere din 1482-1487, de Moscova. Este motivul pentru care, tot in 1574, mare vizir, Mehmed Sokoll, informa cancelariile europene ca „saraciti, s-au unit moldoveni, munteni si moscoviti si au facut multe pagube……… musulmanilor nostri”.

Un an mai tarziu, Stefan Bathory, principe al Transilvaniei (157-1583) si rege al Poloniei (1575-1586), ii informa pe Habsburgi ca, in ansamblu, cazacii de o parte si de alta a Niprului sunt„oameni proveniti din diferite popoare, rusi, romani si chiar supusi de-ai nostri”, adica polonezi si lituanieni. Cei de la pragurile Niprului, insa, declara  Cancelaria polona, in 1578, sunt „cei mai rai dintre moldoveni”.

Pe unii dintre sefii „marginenilor” (ucrainenilor), polonezii au reusit sa-i atraga, prin cumparare cu ranguri boieresti, acestia ingrosand, prin deznationalizare, sleahta polona (familiile Ivanenco, Dumitrasco, Apostol, Afendie, Armasevski, Tomski, Brazuhi etc.). Majoritatea, insa, au ramas romani legati de domnia Tarii Moldovei.

Prima incercare de unificare a tuturor obstilor volohe cazacesti sub un singur hatman, a fost facuta de un os domnesc, pretendentul la tronul Moldovei in 1563, Dimitrie Wizniovietcki, nepot de fiica a lui Stefan cel Mare. A fost, insa, invins de Despot Voda, la 6 noiembrie, „la pod la Vercicani, pre Siret”, predat turcilor si executat in Galata.

Romanii cazaci l-au adus, apoi, sub conducerea atamanilor Loboda si Nadabaicu (in falsele istorii…..Nelevaico), in 1572, pe unul de-al lor si l-au pus Domn – Ion Voda cel Cumplit (1572-1574). Abia fratele acestuia, insa, Ioan Nicoara Potcoava (Cretul), adus de atamanii Ceapa si Sah, avea sa impuna titlul, pentru un veac si jumatate, de Domn al Tarii Moldovei si capitan al Marginii.

A fost urmat de „domnisorii” si domnii Petru Cazacul, Constantin Potcoava, Constantin Lacusta, Petru Schiopul, Ioan Lungu din Lapusna, Ioan Cazacul, Stefan Razvan, Mihai Viteazul etc. pana la Gheorghe Duca. Nefiind domni, ci doar hatmani (atamani) recunoscuti de intreaga cazacime, s-au ilustrat din vremea lui Ion Voda cel Cumplit si pana la sfarsit, pe langa cei mentionati, Ion Nadabaicu, urmat de Ion Grigore Loboda (1593-1597), pe care polonezii au vrut sa-l inlocuiasca cu Tihon Baibuza, apoi Samuila Chisca, Ion Sarcu, Ion Opara, Trofin Romanul (Volosanin), Ioan Sarpila, Timotei Zgura, Dumitru Hunu si, ultimul, Danila Apostol (1727-1734).

Seria atamanilor romani a fost intrerupta de Bogdan Hmelnitcki (1648-1654), boiernas polonez rasculat impotriva regelui, cel care a avut nefericita idee, in 1653, de alipire a „Marginii” la Rusia. Si aceasta deoarece, nefiind roman, s-a incuscrit cu domnul si protectorul sau, Vasile Lupu (1634-1653), la disparitia acestuia fiind vanat si de polonezi si de turci. Hmelnitcki era polonez, dar adjunctii sai erau Toader Loboda, polcovnic de Pereiaslav, Martin Puscariu de Poltava, Ioan Burla de Gdansk, Pavel Apostol de Mirgorod, Ieremia Ganju de Uman si Dumitrascu Raicea de Pereiaslav. In plus, sub el, comandantii Regimentului de elita cazacesc, „Slobodean”, adica al „Libertatii”, au fost generalii de brigada Dimitrie Bancescu si Varlaam Buhatel. In tratativele cu Rusia, Hmelnitcki  a folosit, pe post de diplomati, pe Pavel Apostol, Dumitrascu Raicea, Grigore Gamalie de Lubensk, Ion Ursu-capitan de Poltava si Grigore Cristofor- capitan de Raskov.

La sfarsitul sec.XVII, dupa Gheorghe Duca, succesiunea au asigurat-o hatmanii Stefan Movila, Dimitrie Cantacuzino si Ene Draghinici. Cazacii, marginenii sau „ucrainienii” romani au luptat, intre Nistru si Nipru, impotriva polonezilor, sub Bogdan si Timus Hmelnitcki, fiind considerati de Samuel Kussevicz, starostele de Lemberg, drept„urmasii dacilor si au puternice virtuti militare”.

In batalia de la Liov„cohortele de veterani ale dacilor transnistreni (Veteranae Dacorum Transnistrianorum) au luptat in centrul liniei de foc”. In batalia de la Zborov (1649), numai cazaci transnistreni au fost 10.000, iar in cea de la Beresztecko (1651), 4000. Ulterior, au luptat alaturi de suedezi, impotriva rusilor, participanad, sub conducerea lui Apostol Chigheci, cca. 8000 in batalia de la Leahovici (1706) si 4000 in batalia de la Poltava (1709).

Ultimul mare hataman, Danila Apostol, a fost comandantul regimentului de la Mirgorod, dupa tatal sau, Pavel Efrem si bunicul sau, Apostol. Este descris de uzurpatorul sau, Mazepa, nu ca „ucrainean”, nu ca „moldovean” ci, clar, ca „roman”, drept „Apostol, de obarsie valaha, barbat din tata merituos in armata, ostas bun, din toti polcovnicii cel mai vechi, cel mai batran nobil, castigand cinstirea si dragostea tuturor regimentelor”. A murit la Sorocinti, la 17 ianuarie 1734, succedandu-i fiul sau Petre, polcovnic de Lubni, care avea sa se integreze ca general de brigada in armata rusa.

Celalalt fiu, Pavel, polcovnic de Mirgorod, s-a casatorit in 1736, cu fiica generealului  rus Matei Muraviov, urmasul sau fiind celebrul diplomat, scriitor si mason rus Ioan Muraviov Apostol (1762 – 1851).

„Ucraina” istorica asadar, sau teritoriile de „la Margine” ale Tarii Moldovei au insumat 44.500 km² (u Craina propriu-zisa) si 69.000 km² (Transnistria), adica un total de 113.500 km² de pamant romanesc, rapit Tarii Moldovei de Rusia.

Un teritoriu in care domnii Moldovei au intemeiat orasele intre Moghilau, pe Nistru (1600) si Oceakov, pe Nipru. Si-au stabilit garnizoanele la Lerici (1455), apoi la Caffa si Mangop (1473-1474), au dat danii boierilor (ex. Boierii Jora sau Golia si Movila etc.). Toponimele si hidronimele romanesti au fost, in ultimele doua secole, slavizate, populatia supusa unui regim intens de deznationalizare, in special in epoca bolsevica, iar termenul „u Craina” a ajuns sa desemneze o alta realitate geopolitica si etnostatala, nu neaparat datorita Rusiei.

Ajunsa la Nistru in 1791, Rusia, prin Tarul Alexandru I, a incercat sa ia tot teritoriul ramas Moldovei, dar si Muntenia intreaga, dintr-o singura lovitura, in 1807, la tratativele cu Napoleon I. Francezii s-au impotrivit la Tilsit, apoi la Erfurt, declarand ca principatele nu sunt teritorii turcesti, Rusia trebuind sa solicite, contra pacii, de la turci, teritorii din „Casa Islamului”. Asa s-a inventat termenul „Basarabia”.

Initial, astfel se numea o fisie ingusta de pamant, litorala Dunarii maritime, fosta „Vlahie” dunareana, pomenita in secolul sec.IX-XII de bizantini, de la varsarea Siretului, pana la Chilia, adjudecata, in 1343-1345, de domnul muntean, Basarab I si fiul sau, Nicolae Alexandru, de la Principele Dimitrie (tatar crestinat). In 1807-1809, rusii au scris pe harti „Basarabia”, intre Siret si Nistru, intre Chilia si Hotin, prezentandu-l drept teritoriu turcesc, cucerit de turci, de la unul, Stefan cel Mare, in 1484. Cum francezilor li s-a parut suspecta aceasta Basarabie atat de mare, rusii si-au cerut scuze reducand „Basarabia” la teritoriul de 45.630 km², dintre Prut si Nistru, Chilia si Hotin.

Interesant este ca Circulara lui Alexandru I catre generalii armatei rusesti de ocupatie din Principatele Romane dateaza din 1807, cu cinci ani inainte de smulgerea (28 mai 1812) celei de a treia halci din trupul Tarii Moldovei. Si mai interesant este faptul ca este deosebit de actuala, deoarece recomandarile se axeaza pe cunoasterea psihologiei colective si a tarelor elitei politice romanesti: „Administrand Basarabia, trebuie cugetat sa se aseze fundamentele uni edificiu mai intins. Poporul acestei provincii trebuie sa primeasca binefacerile unei administratii parintesti si liberale, ca astfel sa fie atrasa, cu dibacie, atentia popoarelor limitrofe asupra fericirii ei.

Bulgarii, moldovenii, muntenii si sarbii au o patrie ……. sa le usuram calea sa o afle!Trebuie sa exaltam prin toate mijloacele aceste populatiuni spre a le aduce la telul ce ne propunem.

Pentru a ajunge la intemeierea unui stat slav, trebuie sa le promitem independenta, barbatilor influenti recompense pecuniare iar decoratiuni si titluri convenabile pentru ceilalti!”

„Basarabia” a fost rapita la 28 mai 1812 datorita manevrelor sefului spionajului rus pentru Europa de SE, Manuc Bey, ulterior refugiat si lichidat, la Hancesti, de mafia bancar financiara europeana deoarece voia transformarea noii provincii intr-o Elvetie a Orientului. „Libertatile” au durat doar pana la 28 februarie 1828, cand tarul Nicolae I a infiintat, prin decret, „Institutul pentru administrarea Oblastiei Basarabia” prin care autonomia a fost suprimata, institutiile romanesti suprimate si inlocuite cu cele guberniale, iar limba romana  fost interzisa, fiind inlocuita de rusa (se putea folosi doar„in caz de necesitate”).

Restul teritoriului romanesc extracarpatic urma sa fie cucerit, tot pe bucati, Moldova dintre Prut si Siret, apoi cea dintre Siret si Carpati, la fel Muntenia si Oltenia, conform „Planului Prozorovski”, elaborat la 15 aprilie 1810, in vigoare si astazi, cele patru urmand sa devina gubernii in cadrul unei Federatii ruso-slave. Ca sa extrapolam termenii, aceasta federatie prevedea urmatoarele „euroregiuni”:

1. Regatul Daciei, cu Muntenia, Moldova pana la Prut, Transilvania, Oltenia, Bucovina si Dobrogea cu Delta Dunarii;
2. Regatul Bulgariei, cu Rumelia si Macedonia;
3. Un Regat al Ungariei;
4. Un Regat Sirbo-Croato-Sloven;
5. Un Regat al Greciei cu Thessalonic;
6. Constantinopolul cu Stramtorile.

Proiectul a fost stopat de declansarea Revolutiei de la 1848 si de actiunea serviciilor germane si austriece, apoi austro-ungare care aveau propriile lor obiective pe seama Rusiei. In plina revolutie europeana republicana, serviciile germane si austriece au lansat, in Galitia, sloganul „ Nu sunteti rusi, ci ruteni.”, proclamand dreptul la existenta al „Republicii Rutene” de la Liov  la Nipru. Voiau sa ia Rusiei 1000.000 de km² inventand o „natiune culturala” in care sub numele de „rutean” sa intre, de-a valma, romani, fosti romani deznationalizati prin rusificare (fostii „pruteni” sau „brotnici” deveniti „ruteni”), rusi, polonezi, fosti romani deveniti polonezi prin deznationalizare (gorali), traci slavizati (hutanii sau hutulii), traci sau lituanieni, letoni, estoni, finlandezi, slovaci, tatari, greci si gotii, inca subzistand in Crimeea. Reactia romanilor a fost prompta. Asa cum astazi se impotrivesc trimiterii de catre „ucraineni” sa lupte la Donetk, la 1848 s-au impotrivit „Miscarii rutenesti” din Galitia, cerand separarea Bucovinei de aceasta.

In 1849, Habsburgii au fost salvati in fata secesiunii nobililor unguri, botezata „revolutie”, de catre rezistenta armata a romanilor si interventia trupelor tariste. Drept multumire, din 1850, „Miscarea ruteneasca” a devenit, nu numai sovin antirusa, ci si sovin antiromaneasca.  In fruntea ei a fost pus fostul agent al lui Lajos Kossuth, hutanul Lucian Cobilita.

Dupa realizarea dualismului (1867), „Miscarea ruteneasca” a trecut la pregatirea secesiunii fata de Rusia a teritoriilor de la Vest de Caucaz, ideologi fiind evreii polonezii Markim Saskievici, Iacob Holovatki si Ivan Varghilovici. Conceptul doctrinar era dreptul „natiunii rutene” la un „stat Rutenia”  de 5 milioane de suflete, intre Muncaci si Nipru in care, in ceea ce ne priveste, pe langa teritoriile romanesti deja inglobate de rusi sau germani, urmau sa intre si Maramuresul intreg, nordul Ardealului si nordul a tot ceea ce mai ramasese din Moldova. Adica ceea ce a incercat sa ne rapeasca, ulterior, Nikita Hrusciov, intre 1944 si 1954.

Prin manipulare sau cumparare cu promisiuni cu bani, elevii si studentii tineri de la Liov au fost organizati in Asociatia „Provita”, adica „Desteptarea”, o organizatie „ruteana” cu caracter violent antirus, antiroman si antipolon. Replica rusa a venit, prin infiintarea, la Kiev, de catre Ohrana tarista, a unei asociatii „rutenesti”, prorusa, „HROMADA”.

In 1869, imparatul Franz Josef a intemeiat un serviciu special, cu fonduri imense, condus de contele Franz Stadion, sa orienteze miscarea PROVITA in directia secesiunii fata de Rusia dar si impotriva miscarilor de eliberare polona si romana. Alaturi de el, in fruntea luptei pentru „limba ruteana”, „poporul rutean” si „Republica Rutenia”, s-au aflat, ca adjuncti, „rutenii” Popovici, Branzan si Cucuruz. Ei au editat, la Liov, ziarele de propaganda „Holovna Rada Ruska” sau „Rada Swietojurka” si „Zorja Halycka”.

In 1894, l-au adus de la Kiev la Liov pe istoricul falsificator, Mihail Hrusevski. Sustinut de Miron Corduba, acesta a solicitat renuntarea la termenul de „rutean” si inlocuirea cu cel de „ucrainean”, adica „la marginean”. Era o preluare dupa termenul de „ucrainti”, cum le spuneau, in graiul popular, romanii, „marginenilor” in general si, in mod deosebit, romanilor rusificati.

In 1894 asadar, Hrusevski si gasca lui sponsorizeaza serviciile austro-ungare la care s-au asociat cele germane, au inventat notiunile de popor, natiune si limba „ucrainene” („la marginene”), ba chiar si o istorie ucraineana, proiectand-o in trecut. Tot ei au decis ca la viitoarea tara, „Ucraina”, sa fie atasate: Maramuresul intreg, de la nord de Viseu; tot teritoriul romanesc dintre Muntii Gutai si Apa Turului, tot Ardealul de Nord, Bucovina intreaga si nordul Basarabiei.

Oficial, in 1914, la Berlin, in perspectiva razboiului, Kaiser-ul Wilhelm II a infiintat si sponsorizat „Asociatia pentru eliberarea Ucrainei”, vizand secesiunea teritoriilor dintre Carpatii Padurosi si Caucaz, fata de Rusia. Se explica de ce razboiul a fost declansat in Galitia de catre fortele germano-austro-ungare.

La 27 februarie/12 martie 1917, s-a declansat revolutia in Rusia, tarul Nicolae II abdicand la 15 martie. Reactia germano-austro-ungara a fost prompta – organizarea, la Kiev, a Radei centrale, in frunte cu Mihail Hrusevski, care proclama autonomia largita a „Ucrainei” in cadrul Rusiei.

La 14 septembrie 1917, rusii au proclamat Republica. Germanii au reactionat prin aducerea lui Lenin, agentul lor, din Finlanda la Petrograd si sponsorizarea Insurectiei Bolsevice (25 octombrie/7 noiembrie). Lenin le-a acordat dreptul la secesiune, prin „Declaratia drepturilor popoarelor din Rusia” (2/15 noiembrie 1917) si a dat mana libera Germaniei in teritoriile de Vest ale Imperiului fost tarist, prin Pacea de la Brest-Litovsk (20 noiembrie/3 decembrie). Germania a construit, imediat, „Ucraina Mare” cu centrul la Kiev ca baza de operatii, promitandu-i lui Hrusevski atasarea, ulterioara, a Transcarpatiei, Bucovinei, Galitiei si Basarabiei.

Reactia rusa s-a produs prin Stalin, comisar al guvernului, insarcinat cu „drepturile popoarelor”, care le-a declarat, imediat, „contrarevolutionare”, pe toate cele care si-au proclamat independenta si, la 11/24 decembrie 1917, la Harkov, a proclamat „Republica Sovietica Ucraineana”. La 31 ianuarie 1918, Congresul General Unit al Sovietelor din Rusia a anulat „Declaratia drepturilor popoarelor” prin„Declaratia drepturilor poporului muncitor si exploatat”, iar recent infiintata Armata Rosie a zdrobit fortele lui Hrusevski, la Pskov, Talin si Narva. In mare graba, Germania si Austro-Ungaria au proclamat (9 februarie 1918) constituirea, din Galitia si Bucovina, a unui regat autonom in cadrul Austro-Ungariei si au smuls Kievului promisiunea de furnizare a unui milion de puduri de grau contra sprijin militar.

Drept urmare, la 18 februarie 1918, trupele germano-austro-ungare au invadat „Ucraina” si au ocupat Kievul, restaurand autoritatea lui Timosenko……pardon, a lui Hrusevski. In sprijinul „democratiei” de atunci, englezii au organizat, la 3 marie 1918, desantul de la Murmansk, germanii profitand pentru a-l unge pe generalul Skoropadski, hatman al Ucrainei, la 30 aprilie 1918. Au urmat evenimentele cunoscute care au condus la destramarea Austro-Ungariei si capitularea Germaniei si razboiul civil din spatiul rus, proiectat inca din 1912, de masoneria europeana, pentru 1920, drept „Teritoriu de experimenare  a ideilor socialiste”. In razboiul civil, romanii, fosti cazaci, au luptat, ca de obicei, atat de partea rusilor care i-au deznationalizat prin celebrii Frunza/Frunze si Ceapa/Ceapaev, cat si de partea „albilor”, ultimul ataman liber cunoscut in istorie fiind romanul Nestor Mahna, pe care noi l-am invatat in istoriile falsificate ca „ucraineanul” ….. „Mahno”.

La 29 noiembrie 1918, la Kiev, s-a proclamat RSS Ucraineana, bolsevicii preluand, drept extrem de utila, nascocirea germano-austro-ungara. Acesteia aveau sa-i ataseze si alte teritorii romanesti, dar si teritorii rusesti in partea de rasarit, facand ca lucrurile sa fie aproape imposibil de descalcit astazi.

Dar despre toate acestea si multe altele, in cele ce vor urma………..

Col.(r) dr. Mircea Dogaru,

Presedintele SCMD

Sursa:

Articolul Cazacii romani. „Ucraina” – Tinutul Romanesc de ”la margine” apare prima dată în Glasul.info.

Putina lume stie ca prima stemă a Moldovei avea de fapt ca element principal un cerb ranit sau un cerb cu capul tăiat.Acest simbol poate fi regasit pe sigiliul cetatii Baia, asezare care a fost de altfel prima capitală a Moldovei (1359-1365).

Printre “cazacii romani dintre Nistru, Bug si Nipru se aflau urmasi ai domnitorilor Moldovei, precum hatmanul Ioan Nicoara Potcoava si inca multi alti demnitari, care au nume pe de-a intregul romanesti, precum Ion Grigore Loboda, Samoila Chisca, Ion Sarcu, Timotei Sgura, Danila Apostol. Si in veacurile urmatoare sunt atestati numerosi polcovnici “ucrainieni de origine romana, ca si multi comandanti cazaci dintre “dacii transnistreni avand aceeasi obarsie.

Cazacii de pe raul Don au origini romanesti?

Cazacii. Doi husari Editie de buzunar – Lev Tolstoi

Mai mult, in 1574, Ion Voda Armeanul pomenea de “tara noastra a Moldovei de dincolo de Nistru, iar Gheorghe Duca devenea “Despot al Moldovei si Ucrainei, in 1681, actele de cancelarie
“Daca pana acum doar hotarul etnic depasise Nistrul, Duca va duce si hotarul politic in zona transnistreana, avand in stapanire toate teritoriile dintre Carpati si Nipru.
El a ridicat curti domnesti la Tiganova, pe Nistru, si Nimirov, pe Bug; astfel ca “Moldova continua pana la 1765 sa administreze si malul stang al Nistrului.
Se dezvolta importante localitati romanesti (comune, targuri, cetati), in zona primind pamant multe familii de boieri moldoveni; intr-un recensamant din 1793, intre Nistru si Bug, din 67 de sate, 49 erau exclusiv romanesti (cf. Viorel Dolha, ZIUA, 14 august 2004, “Transnistria – tara nimanui).

Ciobanii din Ardeal s-au asezat in Crimeea, de la Marea de Azov pana in Caucaz sau in Dombas, colonistii romani fiind scutiti de armata, primeau pamant si nu dadeau taxe, timp de 50 de ani. Cu asemenea facilitati, nu-i de mirare, de exemplu, ca la ridicarea Odessei au contribuit multi romani din zona, cu Banulescu in frunte si arhitectul Manole, ei punand temelia viitorului oras.

sursa: vavivov.com/art.php?id=253

Istoria oficiala a romanilor i-a uitat intr-un mod deliberat pe cazacii romani care au ajuns hatmani : Ioan Potcoava , Grigore Loboda, Danila Apostol…etc

O reuniune a cazacilor de la Rostov pe Don

26 ianuarie 2013, la Rostov pe Don a avut loc un miting al cazacilor, care au cerut autorităților ruse să recunoască oamenilor lor independența. În cadrul acțiunii dedicate Zilei Memoriei Victimelor cazacilor “Genocidul”, care este sărbătorită la 24 ianuarie, au participat câteva sute de reprezentanți ai cazacilor din Don, Kuban, Terek și Yaik (Ural).

Cazacii români

Ştefan Bathory într-o scrisoare către înalta Poartă arată că întinderile dintre Bug şi Nipru erau populate cu o adunătură de oameni compusă din poloni litvani, moscali şi români. Cazacii sunt strânşi dintre moscali şi români . Prin denumirea de cazac, tătarii înţelegeau vagabond. Hatmanul lor Dumitru Vişnovieţchi se cobora dintr-o soră a lui Petru Rareş. A pretins şi scaunul Moldovei  După Ioan Vodă cel Cumplit, cazacii vor năvăli în Moldova de mai multe ori aducând cu ei „Domnişori” – fii adevăraţi sau închipuiţi de dincolo de Nistru ai domnilor de odinioară ai Moldovei.

Ioan Nicoară Potcoavă a fost primul hatman ales de întreaga Sece Zaporojeană. El va reuşi să ocupe pentru scurt timp tronul Moldovei şi acelaşi noroc şi-l vor încerca şi alţi români din fruntea cazacilor: Alexandru şi Constantin Potcoavă , Petre Lungu, Petre Cazacu. Rangul suprem de hatman al cazacilor îl vor mai deţine dintre românii transnistrieni Ion Grigore Lobodă, Tihon Baibuza, Samoilă Chişcă, Ion Sârcu, Opară, Trofim Voloşanin (Românul), Ion Şărpilă, Timotei Sgură, Dumitru Hunu şi eroul legendar al cazacilor în lupta pentru independenţa Ucrainei, Dănilă Apostol. Pe tot parcursul sec. XVI – XVIII, înalte ranguri printre cazaci le-au avut polcovnicii Toader Lobădă, (în Pereiaslav), Martin Puşcariu (în Poltava), Burlă (în Gdansk), Pavel Apostol (în Mirgorod), Eremie Gânju şi Dimitrie Băncescu (în Uman), Dumitraşcu Raicea (în Pereiaslav) comandantul Varlam Buhăţel, Grigore Gămălie (în Lubensc), Grigore Cristofor, Ion Ursu (în Raşcov), Petru Apostol (în Lubensc). Alţi mari comandanţi de unităţi căzăceşti dintre „dacii transnistrieni” sunt: Ţopa, Scapă, Ţăranul, Moldovan, Munteanu, Procopie, Desălagă, Drăgan, Gologan, Polubotoc, Cociubei, Turculeţ, Chigheci, Grigoraş, Bogdan, Radul, Focşa, Basarab, Grigorcea, Borcea, etc. Mulţi din ei vor fi semnatari ai documentelor de unire a Ucrainei cu Rusia de la 18 ianuarie 1654 , iar alţii precum generalul Ciorbă şi coloneii Mândra, Ghinea şi Brânca vor intra în servicul Rusiei.

Domnii Moldovei au stăpânit Transnistria

După ce în 1574, Ion Vodă Armeanul pomenea de „ţara noastră a Moldovei de dincolo de Nistru”, după ce în 1602 boierii  vorbesc de neamurile lor de peste Nistru, Ghe. Duca devine la 1681 „Despot al Moldovei şi Ucrainei”  împlinind pe lângă rolul de domnitor al Moldovei şi rostul de hatman  şi administrator al Ucrainei, unde în vremea aceasta se vor scrie şi acte redactate în româneşte . Dacă până acum doar hotarul etnic depăşise Nistrul, Duca va duce şi hotarul politic în zona transnistreană având în stăpânire toate teritoriile dintre Carpaţi şi Nipru. După el au mai deţinut conducerea Ucrainei, Ştefan Movilă, Dimitrie Cantacuzino şi Ene Drăghici, iar cu mari funcţii au fost şi Simeon Paliş şi Sandu Colţea .

Consecinţă a stăpânirii lui Duca Vodă (care a ridicat curţi domneşti la Ţicanova pe Nistru şi Nimirov pe Bug) Moldova continuă până la 1765 să administreze şi malul stâng al Nistrului .

Importantele centre ale Transnistriei erau Movilăul, Dubăsari, Silibria, Iampol, Jaruga, Raşcov, Vasilcău. În noua oblastie formată de ruşi la Oceakov (la a cărei construcţie Petru Şchiopu participase cu 15.000 salahori şi 3.000 care) au primit în sec. XVIII pământuri boierii: Cantacuzino, Rosetti, Catargiu, Badiul, Sturza, Manuil, Macaresu, Cucu, Boian, Iliescu, Sabău, Cănănău, Crăciun, Pascal, Hagilă, Săcară, Nicoriţă, Ghenadie, Dodon, Zurucilă etc. Cetatea a fost cerută de Mihai Viteazul la 1600 şi apărea încă de pe atunci, ca fiind unul din oraşele Moldovei). Într-un recensământ din 1793, între Nistru şi Bug din 67 de sate, 49 erau exclusiv romăneşti (.

Biserica transnistreană subordonată din vechime bisericii române

Ţinutul gravita şi bisericeşte spre Moldova, astfel la 1657 mitropolitul Sucevei hirotoniseşte pe Lazăr Branovici ca episcop la Cernigov . Într-un act dat la Thighina în 1769 se face următoarea precizare privind subordonarea bisericească: „mitropolitul Proilavei (Brăilei), al Tamarovei (Reniului), al Hotinului, al tuturor marginilor Dunării şi al Nistrului şi al întregii Ucraine a hanului” (. În câteva rânduri ţinutul dintre Nistru şi Bug a intrat sub jurisdicţia episcopiei Huşilor. După 1792 (dată la care ruşii ating Nistrul) Transnistria va aparţine bisericeşte de Ecaterinoslav în fruntea căreia însă era românul Gavril Bănulescu-Bodoni, care după anexarea Basarabiei va reuni sub aceeaşi mitropolie Chişinăul, Hotinul şi Oceacovul „fiindcă în ţinutul Oceacovului precum şi în Basarabia locuiesc moldoveni, vlahi, greci, bulgari şi colonişti de diferite neamuri, iar ruşi sunt foarte puţini”. Din 1837 se va înfiinţa eparhia Chersonului şi Tauridei cu reşedinţa la Odessa . Pe malul stâng al Nistrului şi pe alocuri şi în stepa Chersonului până la Bug, erau aşezări în care fiinţau cam 100 de biserici moldoveneşti, iar tot sudul Rusiei până aproape de Kiev era în stadiul de colonizare abia cu două decenii înainte de răpirea Basarabiei .

În 1717 domnul Moldovei, Mihai Racoviţă, atestă printr-un act o dăruire de moşie făcută peste Nistru lui Apostol Leca .

GALERIE FOTO: imagini inedite cu cazacii de pe raul Don!

Surse:

Articolul Cazacii de pe râul Don au origini românești? apare prima dată în Glasul.info.