11 iunie 1896 Procesul de presă dela 11/23 iunie al „Foii Poporului” (La Curtea de jurați din Cluj). Acusați: Ion Șerb, cojocar în Poiana Sibiului, G. Moldovanu, redactor responsabil și T. L. Albini, proprietar al foii. Substratul acuzației. O corespondență a lui Șerb intitulată „Buni Români” și în care se aduc elogii bărbaților care au suferit și au jertfit pentru cauza națională. Procurorul a găsit în această corespondență „agitație contra Statului”. Au fost condamnați: Ion Șerb la 2 săptămâni și G. Moldovanu la 1 lună temniță ordinară. Recursul în nulitate a fost respins, amândoi condamnații au suferit pedeapsa întreagă.

În istoria luptei românilor pentru drepturi naționale în Transilvania, numeroase sunt momentele în care cuvântul scris a devenit o armă mai puternică decât orice sabie. Un asemenea episod s-a petrecut la 11/23 iunie 1896, când în fața Curții cu Jurați din Cluj a fost judecat unul dintre procesele simbolice ale presei românești: procesul „Foii Poporului”.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, românii transilvăneni trăiau sub presiunea unei politici de deznaționalizare care urmărea slăbirea identității lor culturale și politice. În aceste împrejurări, presa românească reprezenta nu doar o sursă de informare, ci și un bastion al conștiinței naționale. Ziarele și revistele românești păstrau vie memoria înaintașilor, cultivau limba română și încurajau solidaritatea dintre români.

În centrul procesului s-a aflat o corespondență publicată în „Foaia Poporului”, semnată de Ion Șerb, cojocar din Poiana Sibiului. Articolul purta titlul sugestiv „Buni Români” și aducea un omagiu celor care suferiseră și se jertfiseră pentru cauza națională românească. Pentru autoritățile vremii, simpla evocare a acestor luptători pentru dreptate și libertate a fost considerată un act de „agitație contra Statului”.

Alături de Ion Șerb au fost aduși în boxa acuzaților și George Moldovanu, redactorul responsabil al publicației, precum și Teodor V. Albini, proprietarul foii. În realitate, pe banca acuzaților nu se aflau doar trei oameni, ci însăși libertatea de exprimare a românilor transilvăneni.

Sentința a fost aspră și nedreaptă. Ion Șerb a fost condamnat la două săptămâni de temniță, iar George Moldovanu la o lună de închisoare. Recursul formulat ulterior a fost respins, iar cei doi au executat integral pedeapsa. Autoritățile sperau astfel să intimideze presa românească și să reducă la tăcere vocile care apărau drepturile naționale ale românilor.

Dar istoria avea să demonstreze contrariul. Nici procesele, nici amenzile, nici temnițele nu au reușit să înăbușe idealul național românesc. Fiecare condamnare a devenit o dovadă a nedreptăților îndurate, iar fiecare ziarist sau simplu țăran judecat pentru convingerile sale a devenit un simbol al rezistenței românești.

Astăzi, la peste un secol de la acel proces, numele lui Ion Șerb și George Moldovanu merită readuse în memoria colectivă. Ei nu au fost condamnați pentru o crimă, ci pentru curajul de a cinsti pe cei care au luptat pentru neamul românesc. Prin suferința lor, au contribuit la păstrarea unei conștiințe naționale care avea să ducă, peste numai două decenii, la împlinirea marelui ideal al unității naționale.

Procesul „Foii Poporului” rămâne o lecție despre puterea cuvântului și despre prețul pe care generațiile trecute l-au plătit pentru dreptul de a fi români. În fața încercărilor de deznaționalizare, ei au ales demnitatea. În fața amenințărilor, au ales adevărul. Iar în fața nedreptății, au ales să rămână credincioși neamului și idealurilor sale.

Cinstind astăzi memoria acestor oameni, cinstim de fapt spiritul de sacrificiu al întregii generații care a păstrat vie flacăra românismului în Transilvania până la zorii Marii Uniri.

Articolul 11 Iunie 1896 – A avut loc procesul de presă al „Foii Poporului” de la Curtea de jurați din Cluj, redactorii români fiind condamnați la 1 lună temniță ordinară apare prima dată în Glasul.info.

La 7 martie 1917 era dată sentința în procesul de spionaj de la Cluj – Nouă români din Ardeal, preoţi, avocaţi, învăţători, condamnaţi la moarte prin spânzurătoare. (Foaia poporului român, 18 Martie 1917).

“Prin sentinţa dată se recunoaşte vinovăţia celor doi acuzaţi principali: David Pop, preot greco-oriental, din Hărman (comit. Braşovului), şi Spiridon Boita, fost solgăbirău la Braşov, mai târziu candidat de avocat, pe temeiul articolului 321 din codul militar, care vorbeşte despre delicte de spionaj.”

7 Martie 1917 – Martirii spânzurătorii de la Cluj. Români condamnați pentru că și-au iubit neamul

În anii cumplitei încleștări a Primului Război Mondial, când Ardealul se afla încă sub stăpânirea austro-ungară, lupta pentru unitatea națională nu s-a purtat doar pe fronturile militare. Ea s-a purtat în tăcere, în umbră, prin curajul unor oameni simpli,preoți, învățători, avocați, care au pus mai presus de propria viață idealul libertății românești.

La 7 martie 1917, tribunalul militar de la Cluj a pronunțat o sentință cutremurătoare în așa-numitul „proces de spionaj”. Nouă români ardeleni au fost condamnați la moarte prin spânzurătoare, fiind acuzați de spionaj în favoarea României. În realitate, vina lor era una singură: iubirea de neam și dorința de a contribui la eliberarea Transilvaniei.

În centrul acestui proces s-au aflat două figuri exemplare: preotul David Pop din Hărman și Spiridon Boita, fost solgăbirău la Brașov și candidat de avocat. Autoritățile austro-ungare i-au declarat vinovați în baza articolului 321 din codul militar, articol destinat pedepsirii spionajului. Pentru români însă, acești oameni nu au fost spioni, ci patrioți care au slujit idealul național.

Rețeaua organizată de Spiridon Boita era impresionantă. Sub conducerea sa au activat, la un moment dat, aproape două sute de colaboratori răspândiți în diferite zone ale Transilvaniei. Aceștia au reușit să obțină informații esențiale despre sistemul de fortificații construit de austro-ungari de-a lungul Oltului transilvan și al Mureșului. Planurile și datele culese erau transmise peste munți, în Regatul României, prin intermediul șefului Poliției din Predeal.

Boita era un adevărat maestru al disimulării. Pentru a-și îndeplini misiunile, s-a travestit în geambaș, muncitor de fabrică, tăietor de lemne sau negustor, străbătând orașe precum Timișoara, Szeged sau Szolnok. Într-o misiune de verificare a mișcărilor de trupe ale Puterilor Centrale, a recurs chiar la un procedeu ingenios: a adunat pământ de pe roțile trenurilor militare pentru a stabili, prin analiză chimică, de unde proveneau acestea.

La rândul său, învățătorul David Pop a intrat în această activitate dintr-un profund sentiment patriotic. Recrutat cu ajutorul fratelui său, Romulus Pop, farmacist în Ploiești, el a fost verificat de Serviciul de informații al Armatei române și a devenit unul dintre oamenii de bază ai rețelei informative. Primele sale informații au fost transmise încă din Paștele anului 1915, prin intermediul unei rude cu care s-a întâlnit la București.

Dar frontul invizibil al informațiilor era plin de pericole. Lipsa de experiență, greșelile inevitabile și vigilența crescândă a autorităților austro-ungare au dus treptat la descoperirea rețelelor românești.

În 21 octombrie 1915, Spiridon Boita a fost arestat. În posesia lui s-a descoperit o schiță a fortificațiilor austro-ungare din Carpați, document pe care anchetatorii au reușit să-l reconstituie chiar și după ce fusese șters, folosind grafit. Câteva zile mai târziu, între 22 și 24 octombrie 1915, a fost arestat și David Pop, împreună cu colaboratorii săi.

După luni lungi de anchete și detenție, verdictul a venit în martie 1917. Tribunalul militar a pronunțat condamnarea la moarte pentru mai mulți dintre cei implicați. Sentința era menită să fie un exemplu pentru românii ardeleni, o încercare de a înăbuși spiritul național care creștea tot mai puternic.

Istoria a demonstrat însă contrariul. Astfel de jertfe nu au înfrânt voința românilor, ci au întărit-o. Fiecare condamnare, fiecare temniță, fiecare spânzurătoare a adâncit convingerea că libertatea și unitatea neamului trebuie câștigate cu orice preț.

Doar un an mai târziu, în 1918, visul pentru care acești oameni au suferit avea să se împlinească prin Unirea Transilvaniei cu România.

Martirii procesului de la Cluj rămân, astfel, parte din lunga galerie a eroilor necunoscuți ai neamului românesc, oameni care au lucrat în tăcere, dar cu un curaj imens, pentru ca România să devină întreagă.

Sacrificiul lor ne amintește că istoria nu este făcută doar de armate și de mari conducători, ci și de acei români care, în momentele decisive, au ales să-și pună viața în slujba Patriei.

Articolul 7 Martie 1917 – Sentința în procesul de spionaj de la Cluj – Nouă români din Ardeal, preoţi, avocaţi, învăţători, condamnaţi la moarte prin spânzurătoare apare prima dată în Glasul.info.

În fiecare an, la 15 ianuarie, România își pleacă fruntea în fața celui care a dat limbii române una dintre cele mai înalte expresii artistice ale sale. Mihai Eminescu nu este doar un poet, ci un reper identitar, un canon cultural, un simbol al continuității spirituale românești. Ziua Culturii Naționale nu este o simplă dată din calendar, ci un moment de reafirmare a respectului pentru patrimoniul nostru material și imaterial.

Cu atât mai mult, monumentele dedicate lui Eminescu trebuie tratate cu rigoare profesională, cu respect istoric și cu responsabilitate administrativă. Acest lucru nu se întâmplă însă și la Cluj, acolo unde un kitsch monstruos a luat locul semnăturii olografe a lui Mihai Eminescu pe marmura albă, o semnătură olografă legendară pe care autoritățile locale au înlocuit-o cu o chinezărie ieftină, o placă oxidată și murdară cu numele lui Eminescu de îți este și rușine să te uiți la ea.

Monumentele nu sunt simple obiecte urbane

Statuia lui Mihai Eminescu din fața Teatrului Național din Cluj-Napoca, inaugurată în 1976, a reprezentat decenii la rând un reper cultural al orașului. Amplasarea ei în proximitatea unei instituții teatrale majore nu este întâmplătoare: ea exprimă legătura organică dintre literatură, artă și spațiul public.

Orice intervenție asupra unui monument de for public, fie că este vorba despre reamplasare, restaurare sau înlocuirea unor elemente, trebuie să respecte:

• principiile conservării patrimoniului;
• coerența estetică a ansamblului;
• documentația istorică originală;
• demnitatea personalității comemorate.

O placă memorială nu este un detaliu decorativ. Ea este componentă constitutivă a monumentului. Numele, anii de viață și, în cazul de față, semnătura olografă sculptată în marmură, au valoare simbolică și artistică. Înlocuirea unui asemenea element cu un suport precar, nepotrivit din punct de vedere material sau estetic, creează o disonanță vizuală și conceptuală.

Respectul pentru patrimoniu este o obligație legală și morală

Legea privind protejarea monumentelor istorice și reglementările privind intervențiile în spațiul public impun standarde clare de calitate și avizare. Restaurarea sau refacerea unor componente trebuie realizată cu materiale durabile, compatibile cu ansamblul original și aprobate de specialiști.

Dincolo de aspectul juridic, există o dimensiune morală: felul în care o comunitate își tratează simbolurile culturale reflectă maturitatea sa civică.

Cluj-Napoca este un oraș universitar, multicultural, cu o tradiție culturală solidă. Tocmai de aceea, exigența trebuie să fie mai mare, nu mai mică. Monumentele românești, maghiare sau aparținând altor comunități trebuie tratate egal, profesionist și fără improvizații.

Eminescu, dincolo de dispute

Eminescu nu aparține unui partid, unei administrații sau unei generații. El aparține patrimoniului cultural universal. Opera sa este studiată, tradusă și valorizată dincolo de granițe. În spațiul public românesc, el rămâne un reper fondator al modernității literare.

A cere ca numele său să fie inscripționat demn, durabil și estetic adecvat nu este un gest politic. Este un act de normalitate culturală.

Ce este de făcut?

1. Evaluarea oficială a situației plăcii existente de către specialiști în restaurare.
2. Refacerea elementului memorial în materiale nobile (piatră naturală, marmură sau bronz patinat), în concordanță cu proiectul original.
3. Transparentizarea procesului administrativ și consultarea comunității academice locale.
4. Tratarea unitară și coerentă a tuturor monumentelor din zona centrală.

Patrimoniul nu trebuie administrat în logica improvizației, ci în logica durabilității.

A ne respecta valorile culturale înseamnă a ne respecta pe noi înșine. Eminescu nu are nevoie de lozinci; are nevoie de demnitate urbană și de coerență administrativă.

Iar Clujul trebuie să rămână un oraș al culturii, al universităților și al dialogului, pentru că are toate resursele pentru a face lucrurile corect. Nu un oraș în care să se dea în stambă un pitic cu coasa în mână, cu povești depre metrou și alte baliverne PDL-iste.

Articolul Nu ne lepădăm de Eminescu! Ai auzit Clujule? Să pui placa lui Eminescu la loc, oraș smintit și mancurtizat! apare prima dată în Glasul.info.

Istoria românilor din Munții Apuseni este o istorie a rezistenței, a curajului și a jertfei pentru ființa națională. Ziua de 19 ianuarie 1849 se înscrie între acele momente de vârf în care voința unui popor, pus în fața pieirii, a biruit prin inteligență, solidaritate și credință. La Mărișel, în inima Țării Moților, oastea nemeșimii maghiare a fost înfrântă, iar în fruntea acestui act de eroism s-a aflat o femeie: Pelaghia Roșu, una dintre cele mai luminoase figuri ale Revoluției de la 1848–1849.

Născută în anul 1800, la Mărișel, Pelaghia Roșu nu a fost doar o simplă țărancă, ci un simbol al conștiinței naționale trezite. În vremuri în care românii din Transilvania erau tratați ca o populație tolerată, lipsită de drepturi politice și sociale, Pelaghia Roșu a ales să nu îngenuncheze. A ales lupta. A ales să-și pună viața în slujba neamului.

La începutul anului 1849, Munții Apuseni deveniseră un bastion al rezistenței românești conduse de Avram Iancu. Trupele revoluționare maghiare, bine organizate și numeroase, au încercat în repetate rânduri să supună satele moțești. La Mărișel, însă, au întâlnit nu doar arme, ci și o strategie genială, izvorâtă din mintea și curajul unei femei.

În prima confruntare majoră, Pelaghia Roșu a apărut în fruntea a 80 de femei călare, luptând alături de glotașii comandați de fiul său, Indrei. Comanda supremă a aparținut ei. Lupta s-a încheiat cu înfrângerea honvezilor, demonstrând că românii nu pot fi zdrobiți nici măcar atunci când par numeric inferiori.

Momentul de maximă strălucire al Pelaghiei Roșu avea să vină însă în 12 martie 1849, în a doua mare luptă de la Mărișel. Atacată de o armată maghiară de aproximativ 1.600 de oameni, una dintre cele mai redutabile forțe militare ale epocii, localitatea părea sortită pieirii. Bărbații erau prea puțini. Atunci, femeile satului au făcut pasul istoric.

Conduse de Pelaghia Roșu, îmbrăcate bărbătește, înarmate cu flinte și buciume, ele au pus în aplicare o stratagemă care a intrat în legendă. Apărând pe culmi, în spatele trupelor maghiare, sunând din buciume și năvălind călare din toate părțile, au creat impresia unui atac masiv al cavaleriei moților. Panica s-a instalat rapid în rândul inamicului. Trupele maghiare s-au retras în debandadă, lăsând în urmă morți și răniți, mulți pierzându-și viața în apele Someșului Rece.

Avram Iancu însuși consemna acest episod în raportul său către împăratul Franz Josef, recunoscând rolul decisiv al Pelaghiei Roșu. Fapta ei nu a fost una izolată, ci expresia unui adevăr profund: în lupta pentru libertatea națională, întregul popor român,bărbați și femei deopotrivă, a stat sub aceeași flamură.

Recunoașterea oficială a venit în 9 octombrie 1850, când guvernatorul Transilvaniei, generalul austriac Wolgemuth, i-a acordat suma de 100 de florini, ca premiu pentru „demonstrația săvârșită cu istețime în contra insurgenților”, fapt rar pentru o femeie de condiție țărănească în secolul al XIX-lea.

Pelaghia Roșu s-a stins din viață la 10 iunie 1870, dar exemplul ei nu a murit. Astăzi, un bust al neînfricatei luptătoare se află în satul de moți Marna Nouă, lângă Carei, mărturie că jertfa ei nu a fost uitată.

Pelaghia Roșu rămâne Ioana d’Arc a românilor din Apuseni, dovada vie că patriotismul nu ține de rang, avere sau gen, ci de caracter. În ziua de 19 ianuarie 1849, la Mărișel, nu doar o oaste a fost înfrântă, ci o idee periculoasă: aceea că românii pot fi subjugați fără luptă. În fața buciumului Pelaghiei Roșu, frica și nedreptatea au fost silite să se retragă.

Articolul 19 ianuarie 1849 – Pelaghia Roșu și demnitatea înarmată a neamului românesc apare prima dată în Glasul.info.

Acum 81 de ani, Armata Română a înscris o pagină de glorie în istoria neamului: eliberarea orașului Cluj de sub ocupația hortystă. Jertfa ostașilor români care și-au dat viața pentru libertatea și demnitatea poporului nostru rămâne vie în conștiința națională.

Partidul Glasul Neamului cheamă  toți românii, din toate colțurile țării, să se adune la Cluj-Napoca pentru a cinsti memoria eroilor noștri. Sacrificiul lor suprem ne-a adus eliberarea de sub jugul hortyst.

În data de  11 Octombrie 2025, de la ora 10:00, în Cimitirul Central din Cluj-Napoca, la Monumentul Eroilor Români din al Doilea Război Mondial se va săvârși un parastas în memoria eroilor români eliberatori, se vor depune coroane de flori și se vor rosti alocuțiuni.

Să fim împreună, cu inima și sufletul, pentru a depune o floare și a rosti o rugăciune pentru cei care au scris cu sângele lor istoria libertății noastre.

 Veniți să dovedim că recunoștința românească nu moare și că memoria eroilor este temelia demnității noastre naționale!

Glorie eternă eroilor neamului românesc!

comunicat Partidul Glasul Neamului

Articolul Invitație. Comemorarea eroilor români care au eliberat Clujul de sub ocupantul horthyst în 1944 apare prima dată în Glasul.info.

În toamna neagră a anului 1940, Clujul, inima Ardealului, a fost martor al unor atrocități cumplite. În noaptea de 14 spre 15 septembrie, cruzimea ocupației horthyste s-a abătut asupra românilor nevinovați, dorind să smulgă din rădăcini demnitatea unui neam. Însă sângele vărsat al martirilor a devenit piatra de hotar a rezistenței românești, un strigăt care răsună și astăzi peste vremuri.

Ioan Almăjan, funcționar vamal român, a plătit cu viața pentru singura „vină” de a fi român pe pământul străbun. Ridicat în plină noapte de un soldat ungar, a fost ucis mișelește cu focuri de armă, trupul său fiind batjocorit, străpuns cu baioneta și zdrobit sub bocanci.

Alexandru Balea, soldat român desconcentrat, a fost aruncat din tren și sfârtecat sub roțile de fier, într-o imagine de o barbarie greu de cuprins în cuvinte. Alexandru Rațiu, muncitor cinstit, a fost bătut cu sălbăticie, până când trupul său nu a mai putut îndura, trecând la Domnul ca martir al neamului.

Iată cum este consemnat acest eveniment tragic de la Cluj în documentele istorice:

“1940 (14 spre 15 Septembrie 1940) Cluj Napoca În noaptea de 14/15, funcţionarul vamal român Ioan Almăjan a fost ridicat de un soldat ungur şi ucis cu focuri de armă în stradă. Cadavrul a fost străpuns cu baioneta şi zdrobit cu bocancii. Alexandru Balea, soldat desconcentrat a fost aruncat din tren şi călcat de roţile trenului. Muncitorul român Alexandru Raţiu a fost bătut în mod îngrozitor, acesta decedând în urma rănilor”

Acești fii ai României au fost victime ale urii împotriva românismului, dar prin jertfa lor au întărit legătura de sânge și credință dintre noi și Ardealul strămoșesc. Ei ne cheamă la veghere și la demnitate, ne amintesc că libertatea și unitatea națională nu se câștigă prin vorbe, ci prin suferință, rezistență și jertfă.

În fiecare an, la ceas de pomenire, datoria noastră este să ne înclinăm frunțile și să ne amintim că Ardealul a fost, este și va rămâne pământ românesc, apărat cu viața de martirii săi.

Articolul Clujul însângerat: jertfa românilor din noaptea de 14-15 septembrie 1940 apare prima dată în Glasul.info.

Ziua de 11 septembrie 1940 rămâne înscrisă în istoria Ardealului ca una dintre cele mai negre file ale tragediei românești din acea vreme. După dictatul de la Viena, care a rupt trupul țării, în satele și orașele transilvănene s-a dezlănțuit prigoana împotriva românilor nevinovați. Cei care au purtat pe umeri haina statului român, polițiști, jandarmi, țărani simpli, au fost vânați, batjocoriți și maltratați pentru singura lor „vină”: aceea de a fi români și de a nu-și fi lepădat demnitatea.

La Someșeni, mai mulți polițiști români care se îndreptau spre sat au fost întorși din drum de armata ungară și duși în curtea închisorii Tribunalului. Acolo au cunoscut iadul pe pământ: bătuți cu cruzime, insultați și batjocoriți, ei au devenit martiri ai neamului românesc. Vasile Naș a fost înjunghiat fără milă, Gavrilă a fost lovit în cap și străpuns cu baioneta în spate, iar alți trei camarazi de-ai lor au fost duși aproape fără viață la spital. Chiar și acolo, unde ar fi trebuit să primească îngrijiri, cruzimea nu s-a opri, agresorii au pătruns până în trăsura salvării, continuând să-i lovească și să-i umilească.

Nici satele românești nu au fost cruțate. La Florești, țăranii simpli au fost supuși unor chinuri greu de imaginat. N.F. a fost dus la Primărie și bătut cu bestialitate la tălpi și la degete, în timp ce C.N., venit doar să-și recupereze hainele, a fost prins în somn, lovit cu bastoane cu cuie, rămânând desfigurat. A doua zi, calvarul său a continuat: dus la postul de jandarmi, i-au fost smulse unghiile de la mâini și de la picioare, apoi aruncat în temnița Tribunalului din Cluj.

Iată cum este relatat tragicul și groaznicul eveniment în sursele documentare:

“11 Septembrie 1940, Someşeni. În ziua de 11 Septembrie 1940, mai mulţi poliţişti români ce se îndreptau spre Someşeni au fost întorşi din drum de armata maghiară, duşi în curtea închisorii Tribunalului unde au fost maltrataţi. Unul din ei, Vasile Naş, a fost înjunghiat, lui Gavrilă i-au spart capul şi i-au înfipt baioneta în spate, iar alţi trei au fost duşi în nesimţire la spital.” “Până şi în trăsura salvării s-au urcat câţiva unguri continuând a-i maltrata pe poliţişti.” Floreşti. În primele zile ale ocupaţiei ungureşti, ţăranul N.F. a fost dus la Primărie, bătut la tălpi şi la vârful degetelor. Alt ţăran care s-a întors din România, C.N., ca să-şi ia hainele, a fost prins în timp ce dormea, bătut cu bastoane cu cuie de fier rămânând desfigurat. A doua zi, dus din nou la postul de jandarmi, i s-au smuls unghiile dela mâini şi de la picioare, apoi a fost închis în temniţa Tribunalului din Cluj.”

Aceste fapte nu sunt doar amintiri de durere, ci și mărturii ale jertfei românilor din Ardeal. Ele arată cât de grea a fost crucea purtată de înaintașii noștri pentru păstrarea ființei naționale și cât de mare este datoria noastră de a nu uita.

Astăzi, pomenindu-i pe cei din Someșeni și Florești, îi așezăm în rândul martirilor neamului românesc. Din sângele lor s-a născut dreptul nostru de a fi liberi și de a trăi stăpâni în țara noastră.

Istoria ne cheamă să nu uităm niciodată aceste suferințe și să le transformăm într-un legământ: să păstrăm unitatea, demnitatea și credința românească, pentru ca astfel de cumplite tragedii să nu se mai repete niciodată pe pământul nostru.

Cinste și veșnică pomenire martirilor români din Someșeni și Florești!

Articolul 11 septembrie 1940 – Românii din Someșeni și Florești, supuși la torturi groaznice de către horthyști apare prima dată în Glasul.info.

În septembrie 1940, Transilvania de Nord a fost smulsă din trupul Ţării prin arbitrajul de la Viena şi dată pradă stăpânirii horthyste. Pentru românii rămaşi acolo, zilele care au urmat au fost pline de durere, sânge şi umilinţă. Printre cele mai cutremurătoare episoade se află tragedia din 11 septembrie 1940, petrecută la Cluj, când un grup de gardieni publici români a fost atacat cu sălbăticie de civili şi soldaţi unguri.

Chemaţi la poliţie de autorităţile nou-instalate, 17 gardieni români s-au întors pe stradă fără a bănui ce îi aşteaptă. O bandă organizată i-a înconjurat şi i-a lovit cu baionetele şi cuţitele, prăvălind asupra lor întreaga ură împotriva fiilor acestui neam. Între victime s-au aflat gardienii Ion Chiorean şi Gherasim Moldovan, care şi-au dat viaţa pe loc, iar românul Vasile Tosa, schingiuit şi lovit în cap cu o sticlă, a murit după trei zile de chinuri cumplite la clinica din Cluj.

Nu s-a oprit însă aici bestialitatea agresorilor. Gardienii răniţi şi însângeraţi au fost dezbrăcaţi de uniforme, simbol al autorităţii şi al statului românesc, şi batjocoriţi în văzul lumii. Apoi, împinşi cu brutalitate, au fost duşi la închisoarea tribunalului, unde trei dintre ei au fost din nou înjunghiaţi cu cuţitele, fiind aruncaţi ca nişte obiecte într-o celulă rece, lăsaţi să moară în chinuri de neînchipuit.

Iată cum este redat incidentul antiromânesc de la Cluj în cartea Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României:

“11 Septembrie 1940 Judeţul Cluj, Au fost omorâţi gardienii Ion Chiorean şi Gherasim Moldovan. Românul Vasile Tosa a fost lovit în cap cu o sticlă şi schingiuit groaznic; în urma rănilor primite a murit în clinica din Cluj la 14 Septembrie 1940 (…) Un grup de 17 gardieni publici români a fost surprins pe stradă de o bandă de civili și soldați unguri, în timp ce se întorceau de la poliție, unde fuseseră chemați de autoritățile ungare. Ei au fost înjunghiați cu cuțitele și baionetele. Au fost apoi dezbrăcați de uniforme, batjocoriți în mod sălbatic și duși la închisoarea tribunalului, unde, trei dintre ei au fost înjunghiați din nou cu cuțitele și aruncați în celule, unde au murit în chinuri groaznice.  (pag 73 Teroarea horhysto-fascistă …)”

Astfel de fapte nu pot fi uitate şi nici ascunse sub praful timpului. Ele sunt mărturii ale jertfei româneşti şi ale rezistenţei în faţa barbariei. În fiecare picătură de sânge vărsat de aceşti oameni simpli, dar demni, stă scrisă datoria noastră de a ne aminti şi de a transmite mai departe adevărul.

Gardienii români omorâţi la Cluj în septembrie 1940 nu sunt doar victime ale unei ocupaţii nedrepte. Ei sunt martiri ai demnităţii naţionale. Prin suferinţa şi moartea lor, ei au ţinut vie flacăra conştiinţei româneşti într-o vreme când întunericul părea să copleşească totul.

Astăzi, la peste opt decenii de la acele zile, memoria lor ne cheamă la unitate şi la solidaritate. Ne cheamă să nu uităm că libertatea şi demnitatea românească au fost plătite cu sânge. Şi ne obligă să păstrăm vie amintirea celor care, fără să poarte mari titluri sau ranguri, au căzut pentru că erau români.

Glorie veşnică lui Ion Chiorean, lui Gherasim Moldovan, lui Vasile Tosa şi tuturor gardienilor români batjocoriţi şi ucişi la Cluj! Ei sunt parte din martirologiul neamului nostru şi din testamentul lăsat generaţiilor care trebuie să ducă mai departe lupta pentru demnitate şi adevăr.

Articolul 11 Septembrie 1940 – La Cluj gardienii publici români au fost înjunghiați cu cuțitele și baionetele de o bandă de civili și soldați unguri apare prima dată în Glasul.info.

3 Septembrie 1944 – Manifestul trădării de la Cluj și datoria românilor de a-și apăra patria

La 3 septembrie 1944, în Cluj, tinerimea secuiască, instigată de propaganda horthystă și de umbrele unui trecut care nu le aparținea, organiza o manifestație zgomotoasă prin care cerea intrarea în război împotriva României. Era un moment al tulburărilor mari, când soarta războiului se schimba, iar armatele române, prin actul de la 23 august, se ridicau pentru a-și elibera pământul din jugul hitlerist și hortyst. În timp ce România își plătea tributul de sânge pentru a rupe lanțurile unei alianțe criminale, la Cluj se ridicau voci împotriva ființei naționale românești.

Această manifestație nu a fost altceva decât o dovadă a urii străine purtate împotriva românilor, o încercare de a slăbi hotărârea poporului nostru. Însă istoria avea să arate din nou că pământul Ardealului nu se clatină.

Românii au răspuns nu prin strigăte, ci prin jertfă, prin lupta ostașilor de pe front, prin rezistența țăranilor care își apărau ogoarele, prin demnitatea tuturor celor care purtau în suflet testamentul voievozilor. Manifestarea secuiască de la Cluj a rămas o pată rușinoasă, dar dincolo de ea se înalță imaginea neclintită a unui neam care, prin sânge și credință, și-a apărat ființa.

Astăzi, privind în urmă, nu ne amintim de strigătele lor, ci de tăcerea grea a eroilor noștri căzuți pentru ca Ardealul să fie întreg. România a ieșit din acea furtună mai puternică, iar pământul de la Cluj a rămas românesc. Jertfa de atunci ne obligă să fim vigilenți și să nu uităm că libertatea și demnitatea nu se apără cu vorbe, ci cu fapte, cu unitate și cu credință neclintită în neam.

Articolul 3 septembrie 1944 – S-a înregistrat la Cluj o amplă manifestație a tinerilor secui prin care se cerea intrarea în război împotriva României apare prima dată în Glasul.info.

În anul 1316, pentru a-şi asigura sprijinul clujenilor, Carol Robert de Anjou le-a acordat, prin diploma regală din 19 august 1316, libertăţile la care aceştia aspirau. Regele Carol Robert de Anjou acordă Clujului statutul de oraș și-l scoate din posesiunea Episcopiei Catolice de Alba Iulia.

În zorii secolului al XIV-lea, Transilvania se afla într-o perioadă de frământări și reașezări politice. Dinastia angevină, reprezentată de Carol Robert de Anjou, încerca să-și consolideze autoritatea în Regatul Ungariei, după decenii de lupte interne și rivalități nobiliare. În acest context, orașele, așezările comerciale și comunitățile cu potențial economic dobândeau un rol tot mai important. În data de 19 august 1316 Carol Robert de Anjou a scos Clujul din posesiunea Episcopiei Catolice de Alba Iulia și i-a acordat statutul de oraș (civitas).

Un astfel de moment de cotitură a avut loc la 19 august 1316, când regele Carol Robert de Anjou a emis diploma prin care a scos Clujul de sub stăpânirea Episcopiei Catolice de Alba Iulia și i-a acordat statutul de oraș liber regal.

Prin acest act, Clujul a primit libertăți urbane, adică dreptul de a se autoguverna în anumite privințe, de a-și alege conducătorii locali și de a organiza târguri și comerț. Orașul a intrat direct sub autoritatea Coroanei, fapt ce l-a ferit de ingerințele nobiliare sau ecleziastice.Într-o epocă în care drepturile de judecată, libertatea comerțului și autonomia breslelor erau privilegii râvnite, Clujul a câștigat o poziție aparte între localitățile Transilvaniei. Nu întâmplător, diploma din 1316 a deschis drumul dezvoltării urbane a Clujului, așezându-l pe harta economică a regatului.

Gestul lui Carol Robert de Anjou nu a fost doar o binefacere, ci și o strategie politică. Sprijinul locuitorilor Clujului, cu precădere al meșteșugarilor și negustorilor, era vital pentru stabilitatea domniei sale. Acordându-le libertățile dorite, regele și-a asigurat fidelitatea unei comunități în creștere, situată într-un punct nodal al Transilvaniei.

Deși făcut de un rege străin, actul din 19 august 1316 a fost, în esență, actul de naștere urbană al Clujului medieval. Orașul a început să prospere, să atragă negustori, coloniști și meșteșugari, iar autonomia sa a alimentat spiritul civic și identitatea locală.Privind retrospectiv, putem spune că diploma regelui a pus piatra de temelie a transformării Clujului într-unul dintre cele mai importante centre urbane din Transilvania, cu o influență care s-a extins de-a lungul secolelor.

Astfel, 19 august 1316 rămâne o dată de hotar în istoria Clujului – ziua în care a trecut de la statutul de așezare subordonată la cel de oraș liber regal, cu o viață proprie, deschisă spre comerț, cultură și afirmare în istoria Transilvaniei.

Articolul 19 august 1316 – Ziua în care Clujul a devenit oraș scos din posesiunea Episcopiei Catolice de Alba Iulia apare prima dată în Glasul.info.