Eseul despre „Eminescu și „Familia” mă determină să adresez un protest public la 170 de ani de când pe pământ a coborât Luceafărul, botezat de orădeanul Iosif Vulcan: Eminescu!, eveniment pe care unica Librărie de pe corso-ul pietonal al primarului Ilie Bolojan, și a prietenilor săi de la Asociația stipendată de la bugetul statului „Dialog social și Revista 22” au botezat-o Humanitas. Fosta librărie Mihai Eminescu este acum farmacie.

În scopul exercitării atribuțiilor sale statutare, „Grupul pentru Dialog Social editează Revista 22 , efectuează „studii și cercetări, proiecte și programe, simpozioane și mese rotunde cu teme culturale și sociale, lansări de carte și alte manifestări culturale” se specifica în statut. În actul de constituire se afirmă: ”Grupul pentru Dialog Social este un grup independent, strict informal, care nu se subordonează nici unei grupări politice și care refuză orice colaborare cu cei care au susținut vechiul regim. Declarăm explicit: nu vrem să fim un centru de putere, ci un centru de influență. Pe cont propriu, fiecare membru al Grupului are dreptul la propriile sale opțiuni și orientări politice, care nu afectează însă în nici un fel statutul și orientarea Grupului”. Dar cu puterea politică din actualul regim?

Dictatul de la Viena, Transilvania si relatiile romano-ungare 1940-1944 – Vasile Puscas

Dacă te iei după vorbe zici că-s rupte din „rai”. Dar dacă te iei după influența ce o dau prin vitrine propagandistice te apucă nebunia! Trecând, în plimbare prin urbea de pe Crișul Repede, din Piașa Unirii, în piața Ferdinand, peste podul ”Szent Laszlo” (numai liberalul român Bolojan e capabil de asemenea făcături!), ajung să consult noutățile vitrinei librăriei „humaniștilor” Liiceanu și Pleșu. Și ce să veizi: garnisită cu: Orizonturi roșii, a trădătorului general Pacepa, cu altă viziune fără răspunsuri a lui Lucian Boia, cu Ana Blandiana, Cărtărescu, Pleșu…., și nimic despre făuritorii istorie neamului românesc.

Pardon, era cât pe ce să omit capodopera vitrinei și a „centrului de influență” GDS, a Librăriei Humanitas din Oradea, ianuarie 2020: Amiralul Horthy regentul Ungariei, scrisă de Chaterine Horel, care în concluzie ne prezintă personajul controversat nici că e cuceritorul Arpad, nici ca legislator ca „Sf. Ștefan”, sau fondator ca Széchényi, și nici măcar rebel ca Rákóczi, Thóköly sau Kossuth. Desigur că autoarea ori nu știa ori eluda faptul că nici unul din cei citați nu era ungur „pur sînge”. Petru dovedire anexăm arborele genealogic al nobilului român Rákóczi cu care se „împăunează” ungurii și astăzi, ca și când au înălțat „butaforia de Milenium” (din piața cu același nume, unde până și răsculatul Gheorghe Doja le-a fost, cică, rege), ca rege al Ungariei (pe vremea când pe bastioanele din Pesta fluturau steagurile Pașei cu semilună!, și toată Ungaria era Pașalâc). Revizionismul lui Horthy și fatidica lozincă: zisă, susținută și la tratatele de pace, urmată de alta: „Nem, nem soha!”(nu, nu nicodată), după ratificarea tratatului de pace de la Trianon au dus la faliment politic.

Recursul la câteva documente vechi, printre care arborele genealogic al familiei nobiliare a lui Gheorghe Rákóczi, ne relevă adevărul despre originile unor nobili. Aprobatele și Compilatele lui Verbőczy ne scutesc de unele comentarii.

Religia ortodoxă, și naţionalitatea română au fost obiectul izolație, și a persecuției amare, a mai multe familii nobile române fiind trecute nu numai în catastifele ungurilor, ci și convertiți în religia calvină, devenită religie de stat în timpul domniei fiului său, principele Gheorghe Rákóczi al II-lea și mamei acestuia Suzanna Lorántffy (n. 1600, Ónod, acum în Ungaria – d. 18 aprilie 1660, în Sárospatak, acum în ungaria), ca fostă principesă-consoartă a Transilvaniei prin căsătorie cu principele Gheorghe Rákóczi I. 

Calvinistă devotată, ea și-a asistat soțul în lupta pentru succesiunea Principatului și pentru a introduce reforme protestante  în Transilvaniei. După 1990 la Oradea, ungurii i-au ridicat o statuie în dreptul bisericii reformate de Piatra Craiului, iar liceul reformat[1] a căpătat numele ei. Cel ce ar afirma, că în timpul acela de convertire ori pieire familia nobilă a Rakotzi-enilor fiind de sânge unguresc, și că s-a românizat, de-a dreptul putem să-l socotim nebun.

Dar cum oare se poate explica faptul că Zsuzsanna Lorántffy, stăpână a Cetății Făgărașului, a înființat prima școală românească (de nivel mediu) la Făgăraș (în 1657), care a funcționat sub patronajul principesei. Să fi făcut ca răzbunare, sau chiar din contra din respect și recunoștință că aparținea unei familii nobiliare de Rakoczi, de sânge român, măcar și în parte adică atare creangă s-o fi ungurizat, și calvinizat, dar a rămas rădăcina. Ea s-a abținut de la o viață de aristocrat și s-a preocupat de educarea fetelor.

În timp ce trăia în Oradea Mare  s-a asigurat că fetele erau învățate nu numai abilitățile necesare să conducă o casă și să educe copiii din familie, ci și să știe să citească, să scrie și să aibă cunoștințe de aritmetica. Trebuiau să cunoască Biblia. De altfel Suzanna a fost principesa care a sponsorizat apariția Bibliei de la Oradea, tradusă apoi în limba maghiară.

Mai puţin se ştie că în această vreme Oradea găzduia mai multe instituţii de învăţământ, biblioteci şi un observator astronomic, ridicat de Georg von Peuerbach, cel care, în 1450, a stabilit meridianul zero al lumii chiar în incinta Cetăţii. Ce valoare formidabilă aveau acele cărți editate sau transcrise la Oradea aflăm din mărturia unui profesor vienez al vremii care, afirma chiar, că piesele din colecţiile bibliotecilor erau „mai valoroase decât aurul şi argintul”. Pe vremea lui Nicolae Olahus Arhivele menţionează existenţa unei imprimerii locale abia în 1565, primul tipograf fiind un vienez stabilit aici, Raphael Hoffhalter, care avea să imprime peste 130 de cărţi, dar care a devenit „tipograf regal” la Alba Iulia, sub principele Ioan Sigismund al II-lea.

La Oradea tipografii – tată și fiu – au tipărit cărți în limba latină, inclusiv un calendar. Biblia de la Oradea (facsimil), lucrată la o tiparniţă din lemn, expusă acum în Muzeul Cetăţii. La fel ca numeroase alte cărţi, cartea a fost distrusă în 1660, când turcii au cucerit oraşul şi au oprit activitatea de imprimare.

Tiparnița de la Oradea după 1804 a ajuns în proprietatea unui maramureșan, Gotlib Antal. Una dintre primele tipărituri ale lui Gotlib a fost „Elegia lui Gheorghe Şincai” (182 de versuri în limba latină), iar în 1807 lucrarea “Salutatio”, în onoarea episcopului greco-catolic al Oradiei, Samuil Vulcan. Tipografia a fost susținută prin comenzi de episcopul Ignatie Darabant iar episcopul Samuil Vulcan avea să tipărească „Carte către cler şi popor”.

Cartea a fost și rămâne una dintre cele mai importante surse de informare, un mijloc de fixare şi de transmitere a cunoştinţelor dar şi, în sine, ca obiect, un bun de preţ, mai ales dacă a fost realizată „ca o artă grafică”, în serie mică, este cu atât mai prețioasă.

Revenim la carte și la vitrina Humanitas, din Oradea, în care-l vedem pe Horthy, cel care a strâns evreii în „ghetoul de la Oradea” apoi i-a deportat la Auschvitz în mai 1944 și a condus atrocitățile în Ardealul ocupat (1940-1944) și istoria Ungarie fasciste, (prima țară din Europa cu orientare politică fascistă) al cărei regent a fost dar  nu pe marii bărbați români făuritori de Unire.

Lipsesc din vitrină: Bălcescu, Iancu, Eminescu, Cuza, Brătianu, Filipescu, Take Ionescu, Marghiloman, Maniu, Goga, Iorga, Moța, Lucaciu, Stoica, generalii: Iliescu, Dabija, Averescu, Prezan, Moșoiu, Mărdărescu, Broșteanu, Zadic, Eremia Grigorescu…

Care ar fi fost oare atitudinea Micii Înțelegeri, și Înțelegerii Balcanice față de Ungaria lui Horthy, în lipsa „programului său revizionist din 1919?”, se întreba autoarea cărții. Cu o Ungarie democratică în regiune s-ar fi putut crea o forță redutabilă în Europa Centrală ce s-ar fi putut opune Germaniei și evitării războiului.

Dacă se fac responsabili de provocarea primei conflagrații, ne renunțând la ambiția lui Kosuth: Ungaria ori va fi maghiară ori nu va fi (Magyarorszag vagy lesz magyar vagy nem lesz), a fost continuată de politica revizionistă și provocarea și celui de-al doilea război în Europa de Est, de politica agresivă a amiralului. Facem ce facem, și desfacem caierul istoriei, și deși toți „iluminații potentați ai zilei” democrați și vizionari HUmaniști „unioniști europeni” ne îndemnă la „iertare și împăcare”, și tot ei ne stârnesc să ne întoarcem la trecut, sau să întoarcem și celălalt obraz?. Ba, asta nu!

Aveam în interiorul Transilvaniei (în care cuprindem toate regiunile ce s-au pronunțat pentru Unire, în 1918), în vremurile lui Horthy ca şi în celelalte ţinuturi de dincolo de Carpaţi și hotarele Principatelor de la 1859, independente în 1877/1878, foarte multe cărți, ziare şi reviste ungureşti şi germane, faţă de numărul ziarelor şi revistelor româneşti. Ce voiau oare a dovedi cu aceasta?

Să implementeze în arealul acela geografic şi în celelalte ţinuturi predominant cultura maghiaro-germană! Nu numai, voiau mai mult, a susține spiritul redus de organizare și cultură al nemaghiarilor şi însemnătatea deosebită ce o aveau răspândirea publicaţiunilor lor pentru depășirea stării de înapoiere a neștiutorilor de carte unguri, prin înființarea „grădinițelor de stat ungurești” și cu asta toți „nemaghiarii să simtă ungurește”.

Nu ne vom ocupa, deocamdată, de unele tendinţe politice care nu sunt în acord cu interesele românilor, și ce anume urmăreau publicaţiile redactate în limba maghiară şi germană, ci numai de scopul răspândirii, în toate straturile sociale, a tipăriturilor. Atunci totul se rezuma la propagandă, căci ungurii erau, cum spun astăzi cei de la Dialog social: „centrul de influențare”.

Gazetele românești, nici nu apăreau bine, cu eforturi financiare semnificative pentru „asigurarea față de stat”, căci ori erau imediat reclamate de „turnul de veghe” al cenzurii oficiale, și redactorul responsabil amendat și băgat la închisoare la Vacs ori Szeghedin!, și astfel gazeta românească înceta editarea.

Cine poate să nege neputinţa mijloacelor românești de apărare, în cele opt veacuri de dominaţie aspră a dualismului austro-ungar (1867-1918), dar și rezistența la strădania de a modifica conştiinţa poporului român? Acea conştiinţă a rămas neatinsă şi ea s-a afirmat totdeauna cu putere, chiar în epocile cele mai vitrege pentru popor și conducătorii lor.

Românii, făcându-și cruce cu limba în cerul gurii, ziceau, precum Iancu, Craiul Munților, îmi puteți lua orice, dar nu puteți să-mi dați nimic fără voia mea! Cu asemenea demnitate a refuzat decorația întinsă de Împăratul Francisc Iosif, preferând „să-și vadă nația fericită”!

Toţi străinii au manifestat mirarea lor şi au exprimat elogiul lor pentru această forţă morală fără precedent, pentru această neştirbită şi dârză conştiinţă naţională, pentru acest vioі ritm de conservare a însuşirilor etnice, ca şi pentru încrederea desăvârşită în decursul veacurilor, în triumful dreptului.

Nu putem nega însă unele influenţe de alt ordin. Se înţelege de la sine că în acele veacuri de guvernare maghiară, s-au înregistrat unele influenţe şi asupra celorlalte naţionalităţi din fostul regat maghiar. Dar pe nici una nu le-au îngenuncheat. Idealul a fost atins prin spargerea imperiului, prin aplicarea principiului autodeterminării.

Acum, după 100 de ani, mai trebuie să luptăm pentru identitate națională sau trebuie să ne „integrăm, tabula rasa”?, fără tradiție, cultură istorică dar cu obligații și răspunderi egale în Uniunea Europeană?. Cum? În primul rând prin armonizarea sufletească, apoi prin asumarea intereselor de ordin național.

În această direcţie Vitrina Humanitas încă mai căuta să propage idei nesănătoase și, refuz să cred că ar face-o din prostie!, să nege un principiu bun şi înţelept promovat de: „forţa Unirii” [3], că tot avem liber de Unirea. Să manifestăm doar prin Horă, nu și prin spiritul cultural al vitrinei?

Că s-au epuizat scrierile românești despre Cuza și reformele profunde peste care s-a înscăunat un principe străin, Carol I, respectat de popor ca și Întregitorul Ferdinand I, care cu sprijinul ostașului țăran au cules lauri regali, la Independență și Marea Unire,putem a crede.

Și pentru că regii noștri „domneau în pace și onor”, și pentru că nu erau suficient de iubiți de popor, precum domnitorul român Al. I. Cuza, au căutat aliați și le-au făcut, cu sprijin lăuntric, „regine”! pe nevestele lor: Elisabeta, iubită de popor pentru cultura sa întinsă și firea modestă, Maria, adulată și curtată pentru frumusețea și eleganța cu care îmbrăca portul popular românesc, Elena, de fusta căreia s-a agățat Mihai I, a devenit „regina mamă”, să nu mai amintim că până și amanta regelui Carol al II-lea a încăput în necropola regală de la Curtea de Argeș!, iar Mihai a cadorisit-o pe soția sa cu noblețe ca „regina Ana a României”, deși n-a fost regină nici măcar o zi lângă regele în exercițiu. Cu același stil slugarnic Duda Margareta (s-a autoproclamat custodele coroanei, deocamdată!), deși prin Constituția din 1923 „titlurile nobiliare” erau interzise iar în prezent trăim în Republică (cu mari semne de întrebare privim legalitatea finanțării de la bugetul statului a unei instituții anticonstituționale: Casa Regala a României!, cu toate scutirile de taxe, impozite, favoruri și onoruri…), cu toate faptele reprobabile a cel puțin ultimilor doi monarhi, uzurpatori și trădători.

Cunoaștem toate aceste realități istorice? Vom reveni cu documente legate de subiect. Ce deosebire de abordare: regina Angliei nu are alături un rege ci pe soțul „prinț consorțiu”! Cum mai vine asta domnilor profesori care ați mutilat manualele de istorie scriind că au fost regii României: Ferdinand și Maria? Chiar au domnit în același timp? Sau vreți numai să puneți copiii să gândească? Ar fi bine dacă un „cap limpede” cum se numea corectorul, ar veghea la tipărirea manualelor fără inepții!

Câtă deosebire în modestie și aprecieri reținute de istorie ca fapte mărețe: domnitorul român Alexandru Ian Cuza, aflat la Constantinopol, a fost „uns”, după tradiția ortodoxă, de Patriarhul ecumenic, iar Ferdinand a refuzat să intre în Catedrala întregirii, pregătită special acestui scop!, preferând a-și pune singur corona de oțel a României sub un baldachin!

Revenind, la vitrina cu pricina, și la scopul cultural al cărților nu putem înțelege cine manipulează și voiește să bage cu de-a sila poezia Anei Blandiana și lectura lui Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, istoria Profesorului Lucian Boia, ori filosofia lui Andrei Pleșu, afișate ostentativ și îngălbenite, de vremea ne-uzanței, în vitrinele Humanitas, și să înlocuiască poveștile nemuritoare ale lui Ion Creangă, poeziile lui Vasile Alecsandri, Mihail Eminescu, Octavian Goga, sau Lucian Blaga, cu… o bibliografie școlară nouă și fără conținut adecvat?

Și mă grăbesc să așez în raftul cel nou, cărțile vechi, strânse de o jumătate de veac, pentru ca, în biblioteca de când veacul, să păstrez cu grijă Ileana Cosânzeana, Albă ca Zăpada, de altă dată sau nu mai există „zâna cea bună”, Harap Alb și Făt-frumos? nu mai sunt actuali – cool?, că poate în înțelesul „humanitas” doar istoria altora ni se potrivește, și musai numai de la ei să luăm lumină!

Cultura generală și hrana sufletească pe durata unui an, ori pentru o viață tot din carte se trage. Priviți vitrinele și nu ezitați să luați cufărul cu basme românești pentru copii, căci „basmele” despre „binele cu covrig în coadă” ni se servesc atât de către politicienii noștri aleși cât și de către experții veniți să ne îndoctrineze cu fraze: singura alternativă…

Cu tristețe m-am depărtat de vitrina ce a înnebunit?

Constatăm însă că generația anului 2020 nu cunoaște nici adevărurile recente din viața părinților și bunicilor, necum istoria încărcată de fapte ale străbunilor noștri daci. În vremurile de demult istoria se făcea muncind și apărând. Așa se explică faptul că ei nu s-au rătăcit, căci au fost legați prin rădăcini de glia pe care au trudit și moșii și strămoșii, stropită cu sudoare glia rodind și împodobind pământul moștenit cu sau fără acte. Cei dintâi dascăli ai familiei: mama și tata au datoria să descopere și să transmită sfânta poruncă: de apărare a drepturilor și libertăților dobândite, să îndemne spre progres, în armonie, și bună vecinătate, în pace.

Și pentru a releva aceste adevăruri să se bizuie pe Sfânta Scriptură și pe cartea de căpătâi a nației: istoria. Pentru publicul larg, ori pentru omul de rând, istoria reprezintă panteonul familie, căci fără excepție din fiecare casă este lipsă un nume ce compune lista de eroi ce se odihnesc la adăpostul Crucilor.

Bravura lor, neconsemnată nicăieri, nu trebuie să compună abisul uitării, căci odată cu ei au pierit și se risipesc exemplare fapte de dăruire, înțelegere, altruism și bărbăție. Eroii, știuți și necunoscuți, au făcut Gloria Neamului Românesc. Cu ei ne lăudăm în lume. Civilizația și Cultura trecută, creată de ei, reprezintă fundamentul viitor al integrării noastre în contemporaneitate. Ele sunt elemente de virtute care asigură eterna dăinuire. Morala creștină și cetățenească al binelui propriu, prin extensie spre binele Patriei, este calea spre păstrarea Unității românilor.

Și asta până încă suntem laolaltă…

Col. R. Dr. Constantin Moșincat

[1] Reabilitarea Liceului Teoretic Reformat „Lorantffi Zsuzsanna” Oradea, proiec coordonat  de Marcel Boloș (ministru în funcția în 2020), în valoare totală de 7,64 milioane ron (2010), proiect european nerambursabil

[2] Cosânzeana, nr. 1, la Anul-nou 1922, Cluj, p. 6. Revista românească Clujeană apărea după opt ani de întrerupere , (cu apariție regulată din 1911, până în februarie 1915), sublinia Dr. Sebastian Bonemisia, în numărul de salut al cititorilor. Ținta redacției viza „ștergerea din sufletul omului urmele necazurilor”, precum și sprijin pentru bucurie și seninătate.

[3] Caliopi Cavidescu, Cuvântul nostru, în Transilvania românească, an I, nr. 2, Alba Iulia, 25 Septembrie 1921(gazetă națională independent, prim-redactor Cornel T. Russu)

Articolul A înnebunit vitrina? “Capodopera” vitrinei Humanitas: “Amiralul Horthy, regentul Ungariei” apare prima dată în Glasul.info.

„Cine a văzut Columna lui Traian din Roma va avea puține dubii că acești valahi, ca cei din Moldo-Vlahia, sunt descendenții poporului lui Decebal”

În articolul intitulat: „Mișcarea uniților din Ardeal”, Alexandru Keresztury, făcea radiografia trecerii și alipirii bisericii greco-catolice din Ardeal de la ortodoxie, în schimbul obținerii unor avantaje pentru sine, la sprijinirea politicii catolice a habsburgilor, după înstăpânirea Ardealului de către aceștia de la 23 august 1692.

 Împăratul promitea tuturor preoților greco- orientali aceleași avantaje ca celor catolici. Arhiepiscopul de Alba Iulia (după ce Mihai Viteazul, luase avantagii egale pentru biserica românească din Ardeal) convoacă adunarea celor 12 protopopi greco-orientali și după două întruniri declară: unirea, biserica primind denumirea: greco-catolică, cu funcționare după calendarul Iulian. 

Timp de 150 de ani au sprijinit „marea putere habsburgică”, deși drepturile românilor erau constant nesocotite, iar protestele Suplex-urilor și Memorandum-urilor, pedepsite cu temniță grea sau necitite, ignorate de guvernanți.

 În asemenea împrejurări pentru prima oară acțiunea comună a românilor s-a manifestat deschis la 1848, dar mai tare fiind îndreptată spre „răscoală contra independenței Ungariei, la 1848”, decât ca și opoziție la draconicul regim opresiv din Europa de mijloc.

Astfel cele două biserici din Ardeal au sprijinit, în loc să dărâme, regimul centralismului exagerat al Vienei. După Congresul de Pace de la Paris, din 1920, protecția minorităților
naționale conferea drept consecințe pentru state dreptul de „a se amesteca în afacerile interne ale vecinilor”, măsură instituită sub supraveghere ONU, ca „gardian al minorităților, pentru menținerea păcii”, după opinia profesorului Gheorghe Sofronie.

Dar cum 40% dintre germani trăiau în afara granițelor, exista posibilitatea mișcărilor iredentiste, cu forță irezistibilă. Se punea deci problema depășiri unor situații potențial conflictuale. Elveția, unde elementul german nu manifesta nici un fel de intenție de unire pentru că erau mai mulțumiți de situația lor decât se împăcau cu sorta germanii în patria de origine.

Comparativ cu situația minorităților din spațiul european profesorul concluziona: „minoritățile de la noi sunt mai bine tratate ca oriunde”. Propaganda ungurească funcționa încă, deși complotul de la Oradea se destructurase, autorii sancționați sau fugiți în Ungaria, în special prin intermediul presei, dar care pierdea din abonați.

 În asemenea împrejurare „Cele trei Crișuri” își exprimau regretul că organul de presă al emigrației maghiare de la Viena, condus de profesorul Oskar Jaszi, „Bécsi Magyar Ujsag” își sista apariția, deși sociologul ungur era cunoscut prin colaborări cu ziaristica românească.

Numele revistei orădene „Cele trei Crișuri” nu era o lozincă, iar direcția sa de acțiune reprezenta o voință, deși a apărut abia pe 21 octombrie 1919, în „inima maghiarimii!” ea nu-și propunea „să insulte drapelul nimănui, dar dreptul de a înfige, aici la Oradea, drapelul românismului cultural” îl revendica de drept Mihail Dragomirescu, semnatarul articolului.

După cinci ani de la unire, deși limba oficială în România Mare era româna, numai în școli și câteva instituții se putea nota oarecare progres vizibil, în folosirea ei în Ardeal. Limba era vorbită de români, și de o bună parte din minoritarii unguri, indiferent dacă o vorbeau corect, ori ba, trecându- se cu iertare peste greșelile de conversație.

]A se vedea cum se punea problema de limbă pe „vremea lor”, la instalarea Mitropolitului Vasile Mangra, prilej pentru oratori de a începe discursul românește și pentru „împăcarea” (a se pune bine) cu autoritățile se continua ungurește. Pentru cei ascultători Vasile Mangra își oferea „toiagul de reazim şi întărire, iar pentru cei neascultători şi nestatornici să-l întrebuinţeze ca toiag de constrângere şi de certare”, spunea înaltul ierarh în cuvântul de intronizare. 

Mangra s-a folosit, de altfel, în tot cuprinsul cuvântului său de pildele date de sfinții părinți, cu legătură între știință, învățătură și ascultare. Numai că acea ascultare era orientată spre a servi o cauză care nu era a românilor, iar el, prin exemplu făcea tocmai pe dos de cum cerea învățătura. Indemnul la „iubire și bună înțelegere” în sens creștin, era o nevoie pentru acele timpuri, și nu numai.

Numai că autoritatea statală, cea ungurească cu viză directă, nu era orientată spre o astfel de ajungere. Pe front soldații români, dând dovadă de cele mai înalte virtuți, erau pe loc executați dacă înaintarea era oprită de focul dezlănțuit al inamicului. Ei erau sacrificați în prima linie pentru ca „ungurii să fie singura națiune din Ardeal”, idee sprijinită și de clerul ortodox și greco-catolic.

Noțiunea de „Patrie” pentru soldatul de pe front avea un cu totul alt înțeles la amvon și tranșee. Biserica ortodoxă a mers totdeauna „mână în mână cu statul sprijinindu-se reciproc” și dintr-o asemenea atitudine cerea tuturor supunere civică. Și câtă deosebire avea să fie între ceea ce spuneau Dr. Miron Cristea și loan I. Papp tălmăcind sentimentele de stimă şi veneraţiune ale întregii obşti a biserici ortodoxe, comparând pe noul mitropolit cu Iosif de odinioară, care deşi prigonit şi chiar vândut de fraţii săi, totuşi cu voia lui Dumnezeu şi prin vrednicia sa ajungând în cel mai înalt post de încredere la curtea Faraonului, el nu numai că nu s-a răzbunat, ci printr-o rară pildă de mărinimie şi nobleţe sufletească a iertat pe fraţii care îl prigoniseră şi a devenit salvatorul neamului său.

Această pildă o aşteaptă biserica românească ortodoxă din Ardeal de la capul ei încoronat. Apoi grăitorul continua a-și mărturisi nădejdile, constatând că misiunea, în faţa căreia sta noul mitropolit, era strălucită şi sublimă dar şi grea şi anevoioasă, şi tocmai de aceea pentru înlăturarea greutăţilor activităţii sale, recomanda acestuia „patru pilde de urmat: pe marele Şaguna, pe blândul Ivacicovici, pe înţeleptul Roman şi pe energicul Meţianu, pentru că îmbinând asprimea cu dragostea, Excelenţa Sa va fi totdeauna în situaţia de a revărsa binecuvântarea activităţii sale asupra tuturor”.

Episcopul Aradului, cugetând asupra situație la declanșarea războiului,milita pentru „o înţelegere mai frăţească şi la o conlucrare mai armonică spreunul şi acelaşi scop comun, decât cum suntem avizaţi şi îndrumaţi acum cutoţii, fără deosebire de limbă şi lege – să colaborăm la apărarea cu bărbăţie a înaltului Tron şi a iubitei noastre patrii comune, contra năvălirilor duşmane, fie din ori ce parte ar veni acelea”

Episcopul Ioan al Aradului în cugetarea sa sfătuia pe toţi, ca fieste-care să-şi păzească cumpătul; să trăiască în bună înţelegere între sine şi cu toţi concetăţenii „patrii comune” fără deosebire de limbă şi de lege să stăruie fiecare spre a fi ajutor şi mângâiere aproapelui său în vreme de război. Să fie cu respect față de „legi şi stăpânire, cu supunere şi ascultare către autorităţile militare şi civile”; cu scopul apărării înaltului „Tron şi a patriei”, a pământului strămoşesc, şi astfel spre biruinţa armelor contra duşmanilor văzuţi şi nevăzuţi. Vlădicul îndemna pe enoriașii ortodocși din Eparhia Aradului să dea de bună voie toată jertfa posibilă, ce li s-ar cere. Vă mai sfătuiesc şi îndemn pe toţi: „să vă rugaţi cu credinţă lui Dumnezeu, cu psalmistul: „Doamne deşteaptă puterea Ta, şi vino, ca să ne mântuieşti pre noi”.

Episcopul Caransebeșului Elie Miron Cristea, în pastorala sa de susținere a războiului arăta cum în cursul celor doi ani de război s-a distins „Regimentul Nr. 43 Infanterie pretutindenea astfel încât prin ţinuta, vitejia şi isprăvile sale a făcut cinste nu numai poporului Român din eparhia Caransebeşului, ci şi întregii armate a Monarhiei. Cu un cuvânt fiii românimii din patrie au pecetluit în modul cel mai splendid fidelitatea cătră tron şi patrie cu sângele lor, vărsat în atâtea lupte glorioase ale acestui război mondial şi prin eroismul dovedit în atâtea rânduri şi recunoscut de toţi factorii competenţi”. În realitate doar protestul prin presă al jurnalelor românești i-a determinat o atare recunoaștere a faptelor de front ale românilor, altfel,victoria era a monarhiei!

După ce vremurile s-au schimbat, războiul s-a sfârșit și imperiul s-a spart, cele 18 minorități trăitoare în imperiul austr-ungar și-au căutat de drumul lor istoric. Unii printre care și Mangra au sfârșit tot la Budapesta. Alții și-au adus aminte de anii de luptă și au mobilizat poporul spre adunarea de la Alba Iulia. Alții și-au continuat lupta pe frontul voluntariatului: Ioan Moța, Vasile Stoica, Vasile Lucaciu în america, pe frontul de vest și în Italia, rămânând pentru cartea de aur ca exemple de urmat pentru popor.

Viața economică, socială și politică a rămas agitată și după realizarea actului de la 1 decembrie 1918. Partidul Național Român, prin activiștii săi aducea la cunoștință poporului victoria unirii, mobiliza prin Consiliul Dirigent voluntarii ardeleni pe front, iar armata înainta peste inamicul milenar: ungur. Marii bărbați politici se băteau pe frontul politic al păcii de la Paris, pentru recunoașterea drepturilor istorice de neam.

Într-o asemenea atmosferă, cu de toate presărată, prin intermediul revistei „Cele trei Crișuri” cuvântul românesc, de data aceasta, era răspândit și cunoscut din Maramureș până la Nistru, cu „sfaturi puține și adânci”, fără vânt și fără pleavă, precum practicau aceia care „aduc frumusețea de la Budapesta”, sau acelor de acasă care îi admiteau.

]Desfătările intelectuale, în dulcea limbă șlefuită de Eminescu, când conștiința interioară îți dictează rostirea adevărului, conferea mângâiere și pentru acele momente de durere ale trecutului, pe care orice om, de bună credință, încerca a le înțelege. Pentru liniște lăuntrică bihorenii încercau, în compensație cu urgia tragediei care trecuseră peste ei, la începutul anului 1919, să asocieze trecutul cu munca manuală și creația populară din vechime pentru a împărtăși din acele valori ale trecutului rămas moștenire peste veacuri.

Și cu siguranță că admirația pentru un turn de bisericuță de lemn le-a concentrat toate gândurile spre înaltul cerului spre care se suiau și turlele, parcă fără de sfârșit, cu speranță că vremurile se vor limpezii, îmbrățișate de pace și liniște.

Dar… dacă cineva „vrea să ne dea sfaturi patriotice celeste” apoi să și le păstreze, erau de părere intelectualii care pricepeau tâlcurile unor demersuri. Numai că, nici la cinci ani după marea tragedie umană a primei conflagrații mondiale, deși vinovați și responsabili de pornirea ei, ungurii încă erau ațâțați prin vorbe de ură și răfuială, așa cum învățaseră cu toții de la: Koșuth Lajoș sau / și de la Tisza Iștvan.

Iată cum, uitând că armata română a pus capăt dezordinii totale de la Budapesta, (fiind copleșită de scrisorile de mulțumire) din timpul răzvrătirilor bolșevice, salvând astfel și Europa de flagelul bolșevismului, care înainta spre Viena, până și morții le erau propagandiști. Cu siguranță că ungurii din exemplul de mai jos au uitat, dacă l-o fi știut, îndemnul către „intelighenția și națiunea maghiară”, semnat de Ady Endre, Béla Bartók și alți 70 de unguri, pentru „împăcarea cu istoria”, în care arătau că abia după pierderea războiului „Ungaria își recapătă identitatea, devenind propriul stăpân”.

Apelul lui Ady Endre se referea la nevoia de a renunța la „pretenții asupra altor popoare din ruinele monarhiei” pentru a fi o națiune nouă, fericită. Drumul de urmat era în „soarta poporului, iar granițele istorice să nu fie obstacole în calea autodeterminării”. Apoi fie că apelul n-a fost știut și de cei din anturajul episcopului orădean Széchényi, în funcție la acea dată, fie n-or fi auzit de plebiscitul românesc de la Alba Iulia.

]Bogdan Ionescu, președintele Curții de Apel Oradea, făcea, în acele vremuri, precizarea: „chemarea de apărare a patrie este o prezumție de egalitate între cetățeni” 15 , dar potrivit acesteia fiecare își exagera valoarea. Și lăudăroșenia mergea spre exagerarea de parcă ce-l ce invoca „apărarea” ar fi fost singurul soldat de pe front. Cam așa și faptele, mult lăudate ale răposatului, mai jos povestite.

]Dr. Káracsonyi Jànos îşi terminase frumoasele cuvinte scrise înmemoria decedatului episcop Széchényi (1 decembrie 1923) cu următoarele rânduri: „Dar credem că şi acolo (în lumea cealaltă) se va ruga şi va implora pe Dumnezeu pentru naţiunea sa iubită şi pentru biserica sa”.

Col. r. Dr. Constantin MOȘINCAT

Galerie Foto:

Articolul Cele trei Crișuri la povața … „luminii Luminei” apare prima dată în Glasul.info.

Lansată la sfârșitul lunii februarie a anului 2018 în sala de simpozioane de la castelul Karolyi din Carei, lucrarea “1940 Strigătul de durere al românilor” a col. r. dr. Constantin Moșincat este o carte document, care vine cu noi dovezi arhivistice ce dezvăluie teroarea și atrocitățile abătute asupra românilor în urma Dictatului de la Viena din 1940.

La lansarea cărții de pe 27 februarie 2018 de la Carei, autorul, col. r. dr. Constantin Moșincat, menționa următoarele potrivit Buletin de Carei:

În cadrul simpozionului intitulat “Frânturi din Centenarul României Mari” care a avut loc 31 august 2019 de la ora 16:00 în sala festivă a Liceului “Iuliu Maniu” din Carei, istoricul militar col. r. Dr. Constantin Moșincat a prezentat și două cărți deosebite, “Generalul Berthelot – prima vizită în Ardeal după Marea Unire”, respectiv “1940 Strigătul de durere al românilor”.

Ce-a de-a doua dintre cele două cărți prezentate la acest simpozion, intitulată “1940 Strigătul de durere al românilor”, și editată în ediție (n.r. 2019) limitată de numai 52 de exemplare, cu sprijinul financiar al Asociației Umanitare Ecostar Aliment, a fost destinată participanților la Școala de Vară de la Carei ( 26 August – 1 septembrie 2019).

Galerie Foto:

Articolul Invitație la lectură: “1940 Strigătul de durere al românilor” apare prima dată în Glasul.info.

În calitate de secretar al Asociației Mihai Viteazul, col. r. dr. Constantin Moșincat s-a ocupat de toate demersurile privind amplasarea monumentului lui Mihai Viteazul din Piața Unirii din Oradea.

În data de 5 noiembrie 2018, col (r) Constantin Moșincat s-a aflat la Ședința Consiliului Local în cadrul căreia s-a adoptat HCL 1045, pe care a atacat-o cu plângere prealabilă, apoi la Contenciosul administrativ, cu termen pentru 24.05.2019.

Cu toate că este limpede din documentele pe care domnul Constantin Moșincat ni le-a pus la dispoziție că litigiul privind statuia lui Mihai Viteazul din Piața Unirii din Oradea avea termen pentru data de 24 mai 2019, pe contul său de socializare, primarul Bolojan anunță că pe data de 23 mai 2019 va dezveli în Piața Unirii statuia Regelui Ferdinand. Ori făcând o comparație foarte mult forțată, e ca și cum ai anunța o înmormântare cu o zi înainte să moară mortul, când este clar că într-un asemenea caz ar fi vorba despre o crimă.

“Pe 23 mai se împlinesc 100 de ani de la vizita istorică a Regelui Ferdinand și a Reginei Maria la Oradea. După ce în 20 aprilie 1919 armata română intra în Oradea, preluând administrarea militară a orașului, vizita familiei regale venea să consfințească actul istoric de la Alba Iulia. Nu puteam să sărbătorim Centenarul fără să reinstalăm pe vechiul amplasament statuia ecvestră a regelui Întregitor. Joi, 23 mai, la ora 17.00, vom dezveli în Piața Unirii statuia Regelui Ferdinand”, a scris primarul Ilie Bolojan pe facebook

Colonelul (r) Constantin Moșincat susține prin documentele pe care le deține, că de fapt Legea 50 nu are nicăieri prevăzut termenul de “relocare”, un “termen inventat de arhitecții orădeni”, fiind așadar vorba doar de demolarea statuii Mihai Viteazul și depozitarea ei undeva pe termen nedefinit.

“În 05.11.2018 am fost la Ședința Consiliului Local în care s-a adoptat HCL 1045, pe care am atacat-o cu plângere prealabilă, apoi la Contencios administrativ, termen 24.05 2019.”, ne-a spus domnul col (r) Constantin Moșincat

“Fiind sesizat și domnul prefect, acesta a spus că HCL nu poate produce efecte până la soluționare. Ministru Ivascu a dat un aviz pentru creația artistică ce nu ținea loc de aviz pentru autorizație, în baza căruia fără să mai verifice dacă sunt întrunite elementele cerute de CU_primarie, pct 5 lit.b- respectiv proprietar si CF actualizat s-a emis AVIZ190 al DJC Bihor.”, mai adaugă domnul Moșincat

“ÎN ACEST FEL, când nimei nu a verificat autenticitatea documentelor, când s-a cerut una și s-a avizat cu totul altceva, fiecare a înțeles că lucrează legal. Ori, de la nerespectarea pct. 5, lit b, (dovada proprietății – asociația fiind cea care a comandat, finanțat si este PROPRIETARĂ, PE CARE NU A DONAT-O NICIODATĂ. Fiind pe domeniul public, inventariată cf. legii 120/2001 si 244/2006a fost în administrarea PRIMĂRIEI!)

Regret ca atâția români au contribuit la uciderea încă o dată a Viteazului Voievod, iar acum politic se împăunează cu repunerea Regelui, creând un precedent pentru restatornicirea lui Ladislau, pe principiul întâietății. Absurd!

Stopati ABUZUL! Vă rog sa-l informati în acest scop pe domnul Ministru al Apărării, Leș  despre abținerea de participare a militarilor activi la evenimentele programate pe 23 mai 2019 de către Primăria Oradea, cea care a dezonorat  prin fapta sa întreaga oștire din garnizoana și țară (gardă de onoare, fanfară Bg. Bistrița!). Cu stima, C. Mosincat”, încheie col (r) Constantin Moșincat.

Articolul Un colonel acuză: Statuia lui Mihai Viteazul este “relocată” prin interpretarea ilegală a unor avize apare prima dată în Glasul.info.

UPDATE: Statuia lui Mihai Viteazul a fost demontată și mutată din Piața Unirii din Oradea!

“Statuia voievodului Mihai Viteazul a fost dată jos, marți, în jurul orei 13.30 de pe soclul din Piața Unirii din Oradea, în urma unei operațiuni care a durat în jur de o oră. “, scrie ebihoreanul.ro

Știre inițială: “Lucrările pentru mutarea statuii lui Mihai Viteazul au fost oprite, ieri dimineaţă, de prezenţa la faţa locului a colonelului (r) Constantin Moşincat şi a generalului (r) Mihai Lungu.”, scrie pe facebook Jurnal bihorean

Deși membrii Asociaţiei Culturale Mihai Viteazul susțin că demersul autorităților locale din Oradea de a muta statuia lui Mihai Viteazul din Piața Unirii din localitate este ilegal, luni, 13 mai 2019, s-a încercat din nou demararea lucrărilor de mutare. Colonelul (r) Constantin Moşinca și generalul (r) Mihai Lungu le-au solicitat muncitorilor să coboare de pe soclul statuii și să oprească lucrările pentru mutarea monumentului.

Inițiativa autorităților este cu atât mai controversată, cu cât conflictul nu a fost definitiv tranșat în justiție, iar pe deasupra deținătorul de drept al monumentului este chiar Asociația Culturală Mihai Viteazul, statuia fiind realizată după ce în anul 1992 banii necesari pentru monument au fost strânși de la cadrele militare.

În locul statuii ecvestre a lui Mihai Viteazul din Piața Unirii din Oradea, primarul Ilie Bolojan vrea să-și satisfacă o ambiție personală, amplasând acolo o altă statuie ecvestră, a regelui Ferdinand.

La Iași, fără a se stârni asemenea controverse ca la Oradea, administrația locală a ridicat o statuie a regelui Ferdinand chiar în fața sediului Primăriei Iași. Nici măcar n-am vrea să ne închipuim care ar fi fost reacția ieșenilor dacă s-ar fi încercat demontarea și mutarea statuii lui Alexandru Ioan Cuza din Piața Unirii din Iași.

Articolul Un general și un colonel în apărarea lui Mihai Viteazul la Oradea apare prima dată în Glasul.info.